Iar mă plâng, judecaţi dvs. dacă am dreptate. Am precis, nu am greşit nimic toată viaţa şi nu am judecat greşit niciodată. Viaţa mea a fost o groaznică pilulă amară. Bun, nu prea scriu poezii grozave, asta nu mă supără mult. Ba chiar deloc, nu e un motiv de deprimare. Viaţa însă are alte cerinţe mult mai importante. Pâinea şi apa. Sunt foarte grasă, cum bine ştiţi. Nu doar din sedentarism forţat fiindcă sunt izolată şi fără bani. Ci chiar fiindcă nu am bani şi mănânc în salturi, mâncare ieftină, pâine cu apă de multe ori.
Luna trecută nu am mai putut îndura, mi-era tare foame şi ca de obicei nu aveam niciun leu. Am vândut cum spuneam ce se putea vinde la amanet demult. De zeci de ori mi s-a spus că eu nu am dreptul să am pensie dar nici să muncesc cu diagnosticul meu psihiatric. Deci lumea mă obligă la sinucidere fiindcă nu le-a plăcut de mine, nu ştiu de ce. M-am întâlnit pe holul blocului cu vecina de apartament, o femeie tânără gravidă şi cu copil mic. Ea fusese bună cu mine şi de două ori sau trei, dar nu mai de mai multe ori, îmi oferise ca împrumut câte 50 de lei şi eu mereu i-am dat la timp înapoi. Drept semn de recunoştinţă i-am dat cadou volumul meu de haiku, care e tipărit la editura PIM dar nu are ISBN, nu e o carte propriuzis ca publicaţie. Apoi ea mi-a zis că i-a plăcut. Aşa că, fiindu-mi foame, am îndrăznit să îi cer, de data aceasta numai 20 de lei, aproape plângând...dar ea m-a refuzat. Anterior sunasem la mama ei şi aceasta spusese că numai fiica ei poate să îmi dea. Nu mai ţin minte acum cum am ajuns din nou la uşa lor, poate că îmi era prea foame. (Repet, eu nu mă mut cu maică-mea mai bine mă sinucid). Mama vecinei mi-a dat 20 de lei din banii ei, dar mi-a spus că trebuie neapărat să nu sun atunci când fata ei e acasă şi nu era clar orarul când pot să sun să îi dau banii înapoi, dar totuşi am luat suma aceea...rău am făcut. Eu mereu am fost un om bun şi gentil cu ceilalţi şi am ajutat financiar din puţinul meu când am putut. După ce mi-am luat cele câteva sute de lei lunare (dintr-o chirie pe un apartament), am vrut din tot sufletul să o întâlnesc pe vecină să îi dau înapoi banii, eu niciodată nu am lăsat o datorie neplătită. Ea zicea că poate ne mai întâlnim, nu ne-am mai întâlnit şi mi-era frică să sun la ea fiindcă mă temeam că fata e în concediu medical şi e acasă. Ieri am întâlnit-o pe culoar şi, fiind sfârşitul lunii, nu mai aveam niciun leu. Mi-am cerut scuze în genunchi, am vrut să îi explic, dar nu a acceptat. Mi-a cerut categoric banii şi aproape că m-a înjurat, deşi e una din puţinele mele greşeli nevinovate într-o viaţă întreagă. Azi a venit la mine la uşă şi mi-a spus că cheamă poliţia şi a început să urle că eu aş fi...etc.etc. o serie de insulte şi m-a dat dracului de multe ori, a zis că eu nu am muncit, deşi m-am luptat din greu toată viaţa, că fiica ei a muncit mai mult decât oricine în lumea asta...şi nu înţeleg ce are cu mine din acest punct de vedere fiindcă eu nu am atacat-o pe fiica ei niciodată...de ce Doamne aşa o ploaie de înjurături reale când am iubit şi respectat oamenii o viaţă întreagă? Mi-a mai zis că ea nu poate să mă întreţină pe mine, ca şi cum aş fi luat bani de mai multe ori de la ea, ceea ce nu e adevărat! I-am oferit icoana mea cu maica Domnului de argint, că oricum valorează mai mult decât 20 de lei sau un inel mic de aur, dar a refuzat. A zis că sunt o ticăloasă sau aşa ceva şi că am bani!! Oare ea chiar nu îneţelegea adevărul, sau în sufletul ei chiar credea că eu am ceva bani? M-am dus sub o ploaie de ameninţări la un magazin unde cunoşteam o vânzătoare, printre puţinele mele relaţii, oricum distante, în afară de mama mea. Vânzătoarei i-a fost milă şi mi-a împrumutat 20 de lei ca să îi dau vecinei furioase. Am ajuns la concluzia că pentru cei mai mulţi oameni 10-15 lei înseamnă puţin în prezent, fiindcă de exemplu şi medicul de familie mi-a prescris nişte medicamente pentru crampe musculare şi când m-am plâns mi-a spus „costă numai 10-15 lei”, ca şi cum asta e un fleac şi nu am mai ştiut ce să răspund, mi-am înghiţit amarul. Eu nu am haine demult, nu pot să mă tund şi nu pot repara WCul din decembrie trecut. Aş fi muncit orice pentru 300 de lei pe lună, dar toţi m-au refuzat. Am ajuns la concluzia că oamenii nu pot înţelege sărăcia sau singurătatea, că nu cred cu adevărat pe ceilalţi şi indirect îi omoară... Cu vreo săptămână în urmă am auzit scandaluri urâte la uşa vecinilor când am ieşit din lift. Se auzeau ţipete între fată şi mamă şi păreau să se ceartă legat de îngrijirea copilului mic, nu legat de bani.
Pentru a fi complet sinceră adaug că tot în zilele acelea luna trecută când nu am mai putut să rabd am mai luat 15-20 de lei de la altă vecină, o doamnă care nu înjură. Nimic altceva. Pe aceştia nu i-am dat înapoi dintr-un soi de furie că nu îi dădusem pe ceilalţi, prin molipsire, şi doar asta a fost adevărata mea grşeală...Oricum aş fi dat înapoi 20, chiar dacă nu mai ţineam bine minte şi oricum d-na respectivă cred că mi-ar fi dat înapoi 5 lei dacă aş fi dat prea mult. Repet, mereu am dat şi câte un leu înapoi, judecaţi şi dvs. această poveste...
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...