Oroare în viața mea : primăvară-vară 2016, partea întâi

M-au masacrat monstruos ]n ultimele 3 luni, ei au spus că oamenii cred că eu Cristina-Monica Moldoveanu sunt nebună de legat (e drept că mă legau urât în spital fiindcă eram foarte calmă și ziceau că trebuie să mă agite ca să prindă medicamentele alea oribile psihiatrice. Bineînțeles că nu am fost niciodată nebună, am fost doar un copil foarte normal și fără bani, masacrată monstruos de părinți și am spus tot adevărul din 1984 și cred că trebuie să fie tot adevărul spus și să am copil și dreptul de a face o facultate. Fiind acum prea târziu, mă voi omorî în curând. Toți știau de 32 de ani că fără copil și drepturi mă voi omorî. Am așteptat destul 32 de ani. Azi voi scrie pe blogul meu o parte din ce mi-au făcut în ultimele 3 luni, când ei au tot spus că trebuie să mă chinuiască cerebral rău de tot, fiindcă acesta e interesul lor înainte să mă sinucid eu, chiar dacă eu nu înțeleg de ce. A fost oribil, mi-au scuipat numai minciuni, amenințări de moarte și înjurături. Mi-au spus în derâdere ”Stimată doamnă noi suntem de acord că aveți dreptate, dar nu putem aduce un popor întreg la înapoiere pentru dreptatea DUMITALE”. Nu cerusem decât dreptul de a trăi, nu înțeleg ce credeau ei. În engleză mi-au scuipat milioane de aberații de asemenea. O să îmi ia vreo 2 ore doar ca să scriu pe scurt adevărul despre ultimele 3 luni de oroare. Nu voi scrie decât ceea ce e adevărul despre cruzimea cu care m-au masacrat și o mică parte din invențiile lor morbide cu care mi-au împuțit creierul. Ei și azi mi-au spus din nou în engleză că eu Cristina-Monica Moldoveanu am fost mielul lui Dumnezeu dar oamenii nu trebuie să înțeleagă asta că ar fi un dezastru. Ăștia cam au dreptate, dar nu știu ce dezastru, cred că dezastru nu ar fi. Povestirea aceasta o continui aici în vreo 2 ore, sper să am puterea de a scrie, deși mă simt obosită, deși iar s-au băgat unii porci peste mine cu ideea ”Ce pula mea mai vrea”. Oricum mai am puțin și voi muri. Vor fi cel puțin 15 puncte, în ordine, până voi reuși să scriu totul.

1) Voi începe cu data de 15 mai când am fost la Tramvaiul 26, o casă pentru întâlniri între poeți, din cauza suferinței de izolare completă și insuportabilă de atâția ani. M-am îmbrăcat cu pantalonii de plastic negru, vechi, cumpărați de la second hand, care abia mă încap. M-am întâlnit pe Moșilor cu doamna Kiss, vecina de la etajul doi din blocul în care stăteam cu părinții, cea care mi-a salvat viața după ce am sărit pe fereastră. Era cu fata ei Taina venită din Italia și cu un bebeluș în cărucior. Mama îmi transmisese că soțul ei a murit. I-am transmis condoleanțe, ea a lăcrimat. Mi-a spus că fata ei acum s-a pornit cu copiii, că acel nepoțel nu e singurul...Nici Taina nu mai e tânără din câte știu, eu am 45 de ani, ea trebuie să fi fost cu vreo 5 ani mai mică, dar arăta foarte tânără încă. Mă tem că doamna Kis m-a întrebat din nou de mama, dar am uitat...e tare dureros cum am mai spus să fii întrebată de un monstru care ți-e mamă de fiecare dată când vorbești cu alții și să fii tratată drept nebună, deci condamnată la moarte, în timp ce scroafa infectă sau fiara și scorpia dacă preferați de maică-mea a avut tot ce a vrut toată viața. Din fericire după ce 2-3 ani am umblat cu pantofi rupți, aceeași pereche vară și iarnă, mama mi-a dat 135 de lei pentru o pereche de pantofi pe care am luat-o de la Bucur Obor (poate cei mai ieftini pentru mine) de la bărbați. La tramvaiul 26 am dăruit un exemplar din cărticica mea de poezii unui artist plastic care mi-a spus că era prietenul lui Claudiu Komartin, organizatorul cenaclului de acolo, care era plecat în străinătate. Locul era foarte aproape de mine, pe o stradă cu case vechi, strada Cercului, pe unde mă plimbam în tinerețe. A fost relativ bine acolo, chiar dacă toată viața am fost o exclusă din cauza condiției sociale modeste. Am cerut să nu fiu fotografiată și am dat mâna cu ezitare cu Anca Toma. Nu prea mi-a plăcut ce se discuta acolo, fiindcă unul din cei doi poeți convocați tot timpul spunea ceva despre pârțuri, accentuând cuvântul acesta care mie nu mi-a plăcut niciodată. Pârțurile sunt sănătoase, mai ales dacă ai probleme digestive cum am eu. La pauză m-am întors acasă. Oricum după câteva săptămâni unul a intrat pe mintea mea cu ideea că tot răul care a urmat e din cauză că eu m-am dus atunci acolo și deci am ieșit din colivie, că chipurile altfel nu m-ar fi torturat așa groaznic. Mă îndoiesc, tot așa ar fi fost, cred eu. În seara când m-am întors am cumpărat de la chioșcul de jos o punguță cu alune. Acolo la cenaclu cumpărasem un ceai verde și o cafea mică. În noaptea care a urmat, nu știu precis din ce cauze, am avut probleme digestive urâte (poate de la alune), nu am dormit deloc, am avut grețuri puternice, mâncărimi puternice peste tot corpul încontinuu și dureri de abdomen și de cap. M-am dus la farmacia non stop și am cerut ceva de greață, dar mi-a dat Motilium. Am luat și bomboane Halls mentolate să îmi mai schimb gustul. Cred că mă și ustura sotmacul rău, am luat pastile Esomeprazol că mai aveam. Alunele îmi tot veneau înapoi, etc..a fost oribil. Rău a fost și în ziua care a urmat, mai ales fiindcă nu dormisem și probabil m-au futut urât, cum zic unii. Cum spuneam criză hepato-biliară posibil, dar de atâția ani medicii nu mi-au dat nimic nici pentru bilă...În ultimele săptămâni am mai avut probleme uneori grave digestive, mi-a fost atât de rău noaptea încât am vomat pe parchet și pe covor în dormitor și mi-era groază că exact în acele momente câte un porc îmi scuipa să vărs pe jos...eu nu ascultam de el, ci mergeam la baie de câte ori puteam.

2) O altă nenorocire a fost că mi s-au terminat pastilele psihiatrice de Seroquel cam în aceeași periaodă și a trebuit să rabd fără, fiindcă mama nu a putut să meargă când am rugat-o eu, am îndurat vreo 2 săptămâni...mi-a spus să mă duc eu dacă vreau, dar mi-era tare greu și m-ar fi costat prea mult. Pe la începutul lunii iunie mi-a adus o cutie cu 60 și mi-a spus că doctorița a zis să iau câte 2 seara. Acum mai am numai două, sper ca mama să recunoască adevărul de data asta și doctorița la fel și să îmi aducă încă o cutie măcar joia viitoare. Oricum, pastilele nu m-au mai ajutat prin chinurile și atacurile abjecte asupra mea care au urmat. Dar le-am luat. Fiind neuroleptice, sunt aproape convinsă că m-au ajutat inhibând sistemul nervos parasimpatic și calmând fenomenologia digestivă în consecință, deși eu cred că medicația propriuzis pentru digestie ar fi fost de preferat.

3) Un lucru oribil a fost că au început lucrările de reabilitare termică la blocul din vecinătate, în spatele blocului meu, unde deschid ferestrele. Chiar dacă poate nu mă credeți, au început demult, fie din aprilie, fie din mai și de atunci se tot câcâie sau o lălăie, cum au spus destui peste mintea mea. A fost de fapt ca un fel de război blitz asupra sistemului meu nervos. Nu știu câți dintre proprietari erau în interiorul blocului, fiindcă noaptea nu erau multe ferestre luminate. A fost inuman. Azi de exemplu unul țipa altuia că trebuie să asculte de comanda lui (de două ori a țipat ”comandă”) și apoi îi spunea că trebuie să aștepte dacă el spune așa. Au lucrat cu zgomot foarte mare, au urlat încontinuu porcării, aberații diverse și foarte multe înjurături grețoase. Lucrurile pe care ei le scuipau nu făceau parte din viața mea sau din trecutul meu, doar câteva înjurături erau din cele pe care le folosea tata (mai ciudate). Uneori făceau pe morții sau adormiții exact când priveam pe fereastră, apoi se ridicau. Încă nu au terminat, deși când au făcut la blocul meu au terminat în 1-2 săptămâni și fără nicio înjurătură, eu fiind înăuntru. La un moment dat mi s-a întâmplat ceva grotesc. Mă chinuiseră monstruos cum voi explica mai încolo, eram epuizată și fizic și nervos și proferau amenințări de moarte încontinuu peste mintea mea plus foarte multe minciuni. Eram singură și mi-era rău în tot corpul. Mi-a fugit mintea aiurea și pentru moment am crezut că e adevărat că vecinii vor să mă taie cu cuțitele, așa cum spuneau unii pe mintea mea. Repet, eram foarte slăbită...foarte. Vă spun cu certitudine, deși nu credeți, că ăia care lucrau la bloc tocmai tăiau poliester sau cum s-o numi acel material nu știu. Era ca zgomotul ascuțirii unor cuțite. Când mă duceam în sufragerie din dormitor să privesc pe geam dacă erau ei, atunci se opreau! Ca și cum cineva îmi urmărea mișcările și fiecare intenție. Din dormitor și din sufragerie zgomotul era ca și cum venea de pe holul din bloc de la intrare. Absolut sigur. Și apoi priveam iar pe fereastră și zgomotul înceta, muncitorii se opreau din tăiat. De vreo 10 ori. Trăiam o stare de confuzie și mi-au trebuit vreo câteva ore până când am înțeles că muncitorii aceia care urlau înjurături făceau așa dinadins și că zgomotul era de la ei, nu de la vecinii mei, fiindcă muncitorii se ascundeau de mine. În final am deschis ușa de la intrare, fiindcă eu sunt genul care preferă să își privească moartea în față. Ați putea spune că nu e logic ca un om să creadă că vecinii vor să îl taie. În momentele acelea era oarecum logic, din mai multe motive. Vecinii mei m-au respins de 10 ani de când m-am mutat aici, voi povesti mai încolo, în altă postare ce mi-au făcut unii dintre ei, cei foarte puțini care au vorbit cu mine. Oricum ei au statut de oameni acceptați în societate și au avut chiar în ultimele săptămâni convocări ale asociației de proprietari, unde eu nu am loc. Nu cunosc numele nici unuia, față de mine nu se prezintă și eu degeaba am încercat să mă apropii de ei. Toți știu că nu am bani aproape deloc. Mulți nu mă salută, deși tineri sau bărbați tineri. Unii își bat joc și mă salută uneori și alteori nu. Femeia de serviciu din bloc mă salută cu juma de gură când e singură și nici nu se uită la mine dacă e alt vecin/vecină alături de ea, chiar dacă eu salut. Unii mai în vârstă nu îmi răspund la salut. Unii mai tineri mă salută după ce mă depășesc sau abia deschid gura șoptind cu voce joasă sau doar cu buzele, încât eu nu apuc sau nu am de ce să le răspund când ei mă batjocoresc. Alții uneori mă salută alteori nu. Alta, de la altă scară, are o altă tactică: de fiecare când o salut, ea însăși, nu știu cum naiba, îmi spune bună ziua chiar în același moment, deși ea e mai în vârstă. Alții, când mă mai întâlnesc cu ei, îmi vorbesc pe un ton total lipsit de respect, fac bășcălie și mă tratează de parcă aș fi idioată sau copil de 5 ani. Eu niciodată nu am greșit față de ei și m-am comportat ca un om matur. În timp ce ăia ”lucrau” la blocul de alături, vecinii de la baie îmi făceau periodic zgomot cu apa, în timp ce eram futută sau chinuită și în timp ce doamna Ioana, vecina bătrână de jos, dădea televizorul tare în draci, uneori în foc continuu de la 7 dimineața la 1 noaptea. Zi de zi. Acum în acest moment unii fac baie, dar Ioana s-a liniștit, nu știu dacă mai e acasă, de câteva zile. Copiii, în afară de unul, nu mă salută. Grupuri de petrecăreți tineri ocupă noapte de noapte spațiul verde din spatele blocului, înjurând și ei, râzând tare, cântând cântecul vechi ”fac țiganii foc...etc.” sau altele, bătând tobe sau aplaudând mereu tare. Copiii, încă de mici, scuipă înjurături pe care eu nu le auzeam în copilăria mea. Grupuri de adolescenți au trecut pe aici săptămânile din urmă, vorbind tare ceva din viața mea personală, am uitat acum ce, dar e absolut sigur, în mod foarte agresiv. Mai demult, când eu începusem să scriu povestea vieții mele, copiii repetau în mod ciudat cu voce tare unele cuvinte de-ale mele. Vă dau un exemplu ciudat: eu scrisesem odată despre cum făceam papalașcă la țară din praful de pe uliță împreună cu alți copii -- este un cuvânt rar, și copiii de aici au început să urle tocmai atunci (nu era halucinație!) ”papalașcă de lumină”, ceea ce era cel puțin ciudat! Au fost destule din astea. Un alt lucru din ultimele săptămâni e că vecinii (ceea ce mi-au făcut și în trecut) apar în mod straniu în calea mea, în mod repetat, într-un mod care exclude coincidența sau simpla întâmplare în mod sigur. Mereu aceiași, uneori foarte mulți deodată...etc. zi de zi, nu mai explic. De asemenea, unii care mă salutau în mod normal după ce m-am mutat aici, după un timp nu m-au mai salutat, deși eu nu m-am schimbat niciodată și nici nu am greșit nimic, nu doar de când sunt aici, ci întreaga viață. Ei sunt cei care mereu se schimbă, dar fără motiv real.

4)Un lucru înfiorător, care începuse de când m-am mutat aici, dar s-a agravat, este faptul că nu am dreptul să am niciun obiect al meu în casă, obiect personal la care țin. Este o tortură monstruoasă, după tot ce mi-au făcut toți din 84 încoace. În luna mai mi s-a stricat și yala de la intrare și a trebuit să încui numai jos. Nu aveam bani de reparații și maică-mea mă tot presa să o repar. Până la urmă ea mi-a adus în casă pe tatăl băiatului cu care ea face meditații la franceză. Băiatul este bolnav și grăsun și învață la școala franceză. M-am îngrozit când maică-mea mi-a spus că acel copil se tot freacă pe scaune când vine la ea și că ea a văzut sânge sau ceva roșu la WC după ce copilul s-a dus să facă pipi. M-am gândit că poate are o boală gravă renală. Copilul a făcut o lecție cu mine anul trecut sau acum doi ani, așa mi s-a cerut și eu am acceptat, nu am avut de ales -- aritmetică. Într-adevăr se freca de scaun. Mi-a explicat că medicii vor să îl opereze, dar părinții lui și el refuză așa ceva, că le e frică și nu cred ei că este bine. L-au dat la școala centrală unde se studiază în franceză și când au venit părinții lui a început să repete vulgar, după ce făcuse meditația cu mine -- Notre poule est dans votre cour. Părea tare fericit. Adulții se distrau. A fost dezgustător, unii sugerau că poate au făcut o înscenare împotriva mea, mai ales că eu urăsc dintotdeauna vulgaritățile. Taică-su a venit la mine de două ori. Și prima oară, și acum săptămânile trecute, cineva m-a futut oribil și m-a obligat să mă frec de două ori, în ciuda împotrivirii mele. Și rândul trecut, și acum, unii au intrat în gândurile mele cu ideea că ăla e vicios irecuperabil și că asta are el nevoie și că acum chipurile îi plătise maică-mii. Mă îngrozesc ce au făcut ăia (părinții și alte influențe) din copilul lor, așa cum m-am îngrozit când am văzut cum o fostă chiriașă a noastră își nenorocea bebelușul. Aceasta din urmă avea animale exotice în apartamentul nostru, trăia cu molii multe ( a stricat toate trei covoarele de lână), avea viermi lungi care se urcau pe pereți (foarte mulți în hol și la bucătărie) și nu îi păsa. I-am spus că a infestat casa și că își chinuiește copilul și a privit în tavan și a zis că nu are ce face. Eu eram scârbită la culme, mai ales când am văzut că avea și bani mulți și bonă și modul în care trata copilul. Aș fi chemat o autoritate medicală dacă nu aș fi fost considerată nebună -- știam că până ar fi venit eventual (și poate nu ar fi venit) ele ar fi curățat eventual viermii. Acei viermi erau lungi și roz la culoare, nu știu ce erau, urcau pe pereți. Nu știu dacă copilul mai e în viață, dar mi-a părut rău că a luat cu ea și biroul meu de la tata când a plecat și mamei nu i-a păsat. Tatăl micului Marius, pe nume Florin, s-a chinuit sau s-a prefăcut că se chinuie la broasca mea de la intrare vreo două ore, spunând că el se pricepe și de aia s-a băgat, dar nu a reușit să o instaleze. Sunt unii idioți care intră pe mintea mea cu ideea că nu e adevărat. Absolut tot ce am spus timp de 45 de ani de viață e adevărul. Unii în enlgeză au intrat adesea cu ideea că eu am fost glasul adevărului de atâția ani. Deci încă o dată am fost și futută și cu banii luați. Unii au intrat mai apoi peste mintea mea cu ideea că eu Cristina, am poftit la carne de copil. Nu am înțeles deloc la ce se refereau, dar m-a scârbit acea idee, ca și ideile lor despre cum mă vor îmbălsăma sau că îmi vor face giulgiu din broderia de la mamaia la care eu țineam, fiind vorba de amintire de suflet, în singurătatea mea și toate lipsurile. Obiectele din casă mi-au dispărut de mult timp, am o listă întreagă și precis nu aș fi aruncat acele obiecte, am fost un om lucid, erau lucruri fără valoare bănească dar cu mare valoare sentimentală pentru mine, mai ales că altceva bun nu mi-a fost lăsat în viață. În ultimele săptămâni mi-au luat singura fustă bună de vară (voi povesti mai încolo, în această postare), mi-au luat poze la care țineam din albume (unele chiar scanate mai demult de mine și altele de asemenea), mi-au luat o farfurie de plastic de care aveam nevoie, etc. Mai demult, printre altele, mi-au luat obiectele ceramice din bibliotecă, fără valoare bănească, dar prețioase ca amintire dragă, luate de mine de la un târg de Florii unde fusesem cu o fostă vecină. Cu ele încă am multe poze. Și alte lucruri pe care le voi menționa dacă mai apuc într-o postare ulterioară. Astfel de abuzuri și torturi sunt și ele inumane câteodată. Pozele făcute de mine cu apartamentul închiriat, biroul meu de la tata și covoarele de lână, le-au luat și pe alea. Tot în aceste săptămâni am început să îmi fac din nou ordine în sertare și hârtii vechi și am descoperit că mi-au băgat acte mizerabile și aiureli în sertare și chiar că mi-au falsificat actele mele, fiindcă de exemplu mi-au scris codul numeric personal ca și cum eu aș fi născută pe 15 februarie, nu pe 16 cum sunt de fapt. Oricine ar fi deschis sertarele mele postmortem sau oricând ar fi spus că sunt fie idioată, fie nebună, fie amândouă. Am aruncat tot ce nu era necesar dar sunt conștientă că oricând ei pot să îmi ia și actul de proprietate (de fapt de vânzare-cumpărare, că altceva nu mi-au dat) și să mă arunce în stradă dacă vor. Sau să scoată o lege că numai actul de propretate pe care nu îl pot avea contează, adică să inventeze ceva. Un exemplu e că mi-au pus în sertar un act de analize medicale chipurile din 2008, la o clinică privată din sectorul 4, cu numele medicului meu de familie pe el -- dna Pană Monica -- când eu precis nu am avut bani de clinică privată și analizele le-am făcut de când m-am mutat aici la policlinica Ardeleni, gratuit, și această policlinică e în apropiere, oricum nu m-aș fi deplasat în altă parte. Acum îmi pare rău că nu am păstrat ca exemplu cele cu data nașterii 15 în loc de 16, că poate mai sunt ”idioți” care nu cred. Pe lângă poze mi-au luat și îmi pare tare rău, și filmele vechi developate la fotograf, toate. Un alt lucru oribil e că de foarte multe ori când merg la bucătărie să iau masa (noaptea trecută chiar la 2 noaptea) unii dintre vecinii de țeavă dau drumul la apă la bucătărie exact când mănânc și apoi opresc, adică lasă apa să curgă spasmodic de fiecare dată, ceea ce m-a iritat nervos și e probabil una din cauzele faptului că stomacul meu e bolnav sau a altor probleme digestive. Da, sunt torturi inumane. Săptămânile trecute, după ce m-am întors din Voluntari unde am vizitat-o pe mama cum voi povesti, am găsit chiuveta din bucătărie stricată (devenise arteziană și se pare că a umblat cineva la sită, era perfectă înainte să plec acolo și mă îndoiesc că se putea strica singură. Și am bani foarte puțini de reparații.

5)Voi continua cu punctul 5 în postarea care urmează după cea cu discuția de ieri noapte cu Daniel Constantinescu.

http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/06/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016_26.html