desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge

luni, 27 iunie 2016

Oroare în viața mea: primăvară-vară 2016, partea a treia (233)

Continui azi, 27 iunie 2016, partea a treia a povestirii despre ultimele săptămâni de suferință și tortură. Mai jos linkul spre partea a doua:

http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/06/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016_26.html

8) Datorită condițiilor din ce în ce mai dificile și fiindcă la maică-mea cel puțin era răcoare în casă și liniște când ea era plecată sau era în camera ei, am plecat din nou la Voluntari după câteva zile, când iar nu aveam niciun leu. Prima oară când m-am dus fusese noaptea Muzeelor în țară și prin alte țări de asemenea, după cum văzusem pe net și unii montaseră piesa Adam și Eva nu mai știu cum, exact la cimitirul Bellu în acea noapte. A doua oară când am fost la mama, ea îmi tot repeta că vor fi în curând Zilele orașului Voluntari, un eveniment anual în acea comunitate, care ieri nu era încă menționat pe internet, probabil pe 28 mai. Când am plecat din București m-am înbrăcat cu fusta verde cea bună, găsită la mine în dulap. Mi-am luat câteva lucruri în sacoșă. Nu aveam bani să schimb tramvaiul cu maxi taxi la avion, adică la Fundeni cum se spunea pe vremuri, fiindcă acolo începea șoseaua Fundeni, care mergea și la spitalul Fundeni și tot pe acolo, pe ocolite, m-au dus nașu și tata cu mașina la spitalul de psihiatrie în 1992 când m-au închis prima oară. Acum acolo este de mult, un avion, care îmi amintește de numele străzii unde am copilărit în Voluntari, Aurel Vlaicu, personalitate care este din câte am văzut și pe bancnota de 50 de lei din România. A trebuit să merg până la capătul tramvaiului și apoi pe jos. În tramvai lumea era destul de bine îmbărcată și încălțată, până și oamenii din tramvai am constatat că au bani în aparență. Și accesorii (genți, telefoane scumpe, etc.). În spatele tramvaiului era o persoană blondă sau vopsită care era și grasă și semăna puțin cu Francesca Sauka, verișoara mea de a doua, care a refuzat la un moment dat să mai răspundă mailurilor sau telefoanelor mele, până când am renunțat. Intraseră mai demult niște porci peste mintea mea (în ultimii ani), care mi-au lătrat vorbe urâte care pot fi tot minciuni abominabile despre verii mei. Oricum vă spun sigur, repet, absolut tot ce spun ei în vorbe peste mintea mea e minciună (mai ales totul din ultimele luni de tortură) și absolut tot ce am spus eu e adevărul. În ultimele săptămâni și luni au intrat cu câteva vorbe adevărate, numai vreme de vreo câteva ore, restul a fost minciună încontinuu. Despre verii mei îmi spuseseră de vreo câteva ori mai demult că s-au futut împreună și apoi s-au sinucis și că Francisca a fost mai proastă decât mine. Nu cred, pur și simplu nu știu de ce refuză să vorbească cu mine, dar nici ceilalți nu vor să vorbească cu mine deloc. Așa a fost toată viața. Când am ajuns la podul peste calea ferată am fost fericită câteva momente. De atâția ani nu mai m-au lăsat să ies din casă și mi-era tare dor să miros iarba și florile sălbatice...dacă aș fi avut bani aș fi mers până într-un parc, dar abia aveam de pâine. Acum sunt palidă și umflată, obeză și în ultimele 3 luni nu doar că am albit mai rău, dar mi s-au accentuat absolut sigur ridurile la colțul gurii, și de vârstă și tot chinul... Mergând pe lângă pod, am fost de-a dreptul șocată de mirosul frumos al ierbii și floricelelor, deși erau și hârtii igienice folosite multe. Sub pod cineva curăța gunoiul la capătul dinspre oraș, dar erau gunoi mult încă exact la trecerea din București în Voluntari (azi semnalizată), cum fusese și în copilăria mea, când făceam uneori același drum. În oraș unii intraseră peste mine cu ideea că eram un înger printre ei și au continuat să mă lovească cu diferite lucruri mai urâte acolo. Inclusiv în enlgeză. La calea ferată de sub pod mi-era tare greu să trec peste pietrele mari colțuroase și linii, aproape mă împiedicam, nu aveam punct de sprijin. A apărut o femeie cu inimă bună și m-a ajutat și eu i-am mulțumit și am spus să o ajute Dumnezeu. După ce am trecut calea ferată mergeam încet și greu, de căldură, oboseală în trup și mi se tot lipea fusta de proteză și trebuia să o țin cu mâna stângă, ceea ce mi-a atras vorbe rele în minte din partea unora. A fost un adevărat calvar, fiindcă pe strada marginală, în mod de-a dreptul diabolic de ciudat, de parcă aveau ceva cu mine, veneau mereu mașini, una după alta, din spate și din față. Și nu era trotuar și eu mă clătinam, mergând cât mai pe margine pe stânga, oprindu-mă când veneau mașini câte două. După ce am dat primul colț, a fost la fel și abia aveam loc de mașini parcate pe trotuar. Mașinile care treceau pe stradă aproape mă agățau, treceau la câțăva centimetri, deci am riscat moartea, fiindcă eram obosită și puteam cădea. Câinii din curți lătrau urât de tot. Am mers apoi pe Mihai Viteazu, și acolo oamenii aveau casele renovate, dar nu mai erau atâtea mașini. La un moment dat am avut de ales între un câine legat pe trotuar și mersul pe stradă și desigur am ales cel mai mic rău și câinele nu m-a mușcat, dar a lătrat tare, și o mașină a trecut pe lângă mine din nou, în timp ce stăpânul câinelui parcă zâmbea. La colțul străzii mele era staționată o mașină de poliție. Dl. Marinică era la poartă, m-a salutat. Intrând în curte la mama eram așa de obosită încât am avut senzația greșită că îmbrăcasem fusta pe dos și m-am plâns mamei, în timp ce stăteam pe scaunul din curte la masă. Mama spunea să e pe față și s-a aplecat să se uite la fusta mea. În casă am privit și eu cu atenție și am dat-o jos și era pe față. Am povestit aceste detalii deoarece încă un obiect care mi-a fost luat sau a dispărut în ultimele zile a fost fusta aceea, nu știu unde poate fi. Precis nu am aruncat-o, mai am de căutat doar într-un dulap, să văd dacă nu a dosit-o careva pe acolo, eu nu țin minte să o fi pus acolo. Știam că o lăsasem mamei să o spele, fiindcă ea insistă să îi dau hainele la spălat, iar eu din păcate nu am mai avut bani și dero și de curent pentru mașina de spălat. Oricum durerea mea mai mare e că mi-au luat din sertar cărticica de rugăciuni din copilărie, unde aveam și rugăciuni scrise de mâna mea demult...Sau filmele de la toate pozele...
Va urma povestirea mâine, azi nu am mai putut. Oricum mesajul e clar -- vor toți să mă sinucid. Și nu știu ce vor câștiga, că precis nu cireșe sau roșii cum cultiva nașul meu, Dumnezeu să îl ierte, că numai la mai mulți ani după moartea lui au apărut pe piață roșii bune din soiurile lui sau multe cireșe sau vișine cum aveam în copilărie. Voi explica mai clar chestiunea cu filmele. Gândiți-vă că unii rămân fără casă după incendiu sau cutremur etc și pierd totul și apoi trebuie să trăiască din nou, fără bijuterii, poze, etc. Dar asta se întâmplă o dată sau de două ori pentru ei. Dar de ce trebuie eu să mă compar cu ei? De ce să fi fost eu cel mai nenoricit om din lume? Nu am greșit nimic, nu am făcut niciun rău și am făcut numai binele de fapt o viață de om. Și mi-au luat lucrurile începând din 1984! 32 de ani. Oare înțelegeți? Filmele acelea însemnau mult pentru mine -- erau o parte din viața mea, din identitatea mea. Chiar dacă aș fi plecat să trăiesc în Groenlanda, filmele acelea și încă vreo câteva lucruri le-aș fi luat cu mine. Am fost un om, înțelegeți? Un om foarte bun, dar un om normal. De ce o tortură așa inumană? Filmele erau o dovadă că eu le-am trăit și eu le-am făcut, că am fost un om bun și normal și că eram eu în ele. Deci mesajul e clar că îmi vor sinuciderea. Și eu nu mai pot răbda așa ceva. Veniți să faceți percheziție dacă nu mă credeți. Ce puteți inventa? Că le-am aruncat eu ca să mă dau mare sau fiindcă eram nebună?! Va urma.

Nu am mai fost lăsată să scriu de mai mult timp. Intenționez să termin povestirea ultimelor luni de suferință, apoi blocul 2, apoi blocul 3 în care sunt acum și apoi restul din ISC și apoi concluzii și completări finale. Asta e. Nu depinde de mine. Dacă aș putea scrie până la capăt și dacă ați citi absolut toată viața mea ați vedea cu certitudine că am fost un om bun și inteligent mereu, că nu am fost nebună, că nu am greșit niciodată și că nu am avut absolut nicio șansă toată viața. Și că tot ce am scris e adevărul și că nu lipsește nimic esențial, în ciuda faptului că am fost supusă la tehnici de tortură, deci inclusiv tehnici de spălare a memoriei. Amintirile din viața personală nu dispar, ele se șterg retrograd, începând cu data de azi înapoi, de pildă nume de persoane cunoscute sau chipurile lor -- dar acesta e un lucru lipsit de importanță. Desigur, tot ce am scris până acum despre ultimele luni e adevărul. Spuneam de exemplu despre micul Marius cu care mama a focut meditații și despre boala lui renală (am scris urinară din greșeală). Am omis să scriu că acel copil mi-a explicat că medicii au spus că e necesară o intervenție chirurgicală, dar numai peste ani. Dar tot ce am scris e curat, clar și adevărat. Cred că vă dați seama că dacă ar fi să scriu absolut totul foarte clar, ar dura 1000 de ani și nu e posibil. Va urma continuarea în următoarea postare:

http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016.html

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Cu sinceritate cred că...

Postare prezentată

Ultima parte – CONCLUZII - enumerare

Concluzii, partea 1 Azi, 12.12.2020, încep să scriu ultima parte a acestui blog despre viața mea. Iar au intrat în mintea mea cineva în li...