desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge

joi, 28 iulie 2016

Totul despre vecinii mei, blocul doi - partea a 8-a

Continui aici povestirea despre blocul al doilea în care am locuit în viața mea în București, continuare a părții a 7-a de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_27.html

În ultima parte a vieții, tata s-a îmblânzit și s-a schimbat față de tatăl abuziv care fusese, după ce mă bătuse până la sânge și vânătăi în tinerețe, după tot ce făcuse. Printre altele e posibil să îi fi fost milă de mine sau să îi pară rău de tot ce îmi făcuse. La un moment dat în tinerețe îmi spusese că indiferent de orice va învinge binele în final. Acum în ultimii lui ani de viață ajunsese să îmi spună, înainte să mă mut în blocul doi, că nu înțelege de ce eu ascult de psihiatrii, că de pildă dna doctor Căpraru este, vezi Doamne, de la ”capre” și el nu înțelege de ce eu sunt așa proastă să iau pastile prescrise de ea. Atunci era încă posibil să nu iau pastile, acum însă, după cum veți vedea, fututul celorlalți asupra mea este tragic și aproape o amenințare de moarte asupra mea. În rest, tata a început să redevină tatăl bun și blând pe care îl știam din copilărie. Îmi amintesc și acum cum mă apărase de maică-mea, care era o fiară uneori față de mine când eram copil, și îmi amintesc mai multe momente când aproape îmi făcea cu ochiul că lucrurile se vor îndrepta în favoarea mea și a adevărului și țin minte că uneori spunea clar acest lucru sau mă privea în adâncul ochilor cu mult senin și bine, cel puțin așa părea. Îmi spunea că eu sunt o persoană inteligentă spre deosebire de mama și că ar trebui să înțeleg. În ultimii ani tata nu îmi mai arunca insulte sau minciuni, și nici măcar nu mă mai rănea cu ideea că eu sunt o sfântă.

În anul școlar 2004-2005, tata era tot mai obosit și se simțea tot mai rău. Fie că a vrut să mă salveze, fie că a vrut o soluție optimă pentru amândoi, tata mi-a cerut la un moment dat să mă întorc la ei acasă, să îi fiu sprijin la bătrânețe, așa spunea. Eu am refuzat și poate a fost o prostie, mă rog lui Dumnezeu să mă ierte dacă e așa. Numai după moartea fulgerătoare a tatei, la mult timp după, am înțeles că tata a avut dreptate întotdeauna în ce privește deciziile majore de viață: de exemplu să merg la facultatea de construcții să devin inginer ca și el, sau să nu mă duc la Govora atunci când m-au forțat oamenii răi să sar pe fereastră, sau să continui până la capăt facultatea de medicină, etc. avusese dreptate în absolut toate privințele și poate că avea și atunci că trebuia să mă întorc la ei. Tata avusese un coleg, subaltern lui la serviciu, dl. Dănăricu, care se uitase fix la mine spunând că eu trebuie să țin minte să ascult de tăticul meu. Pe vremea aceea nu înțelesesem că el nu era tatăl meu biologic, dar oricum acest lucru nu are nicio importanță în ce privește adevărul sau chestiunile esențiale de viață.

Lucrurile au evoluat foarte urât pentru mine în continuare, așa cum am povestit. În al doilea an ca profesoară, încă înainte să renunț la medicamente, mi-au interzis să mai predau economie la liceu și m-au obligat să predau numai psihologie, ceea ce nu îmi plăcea, cu pretextul că nu am făcut ASEul, deși nu greșisem nimic în acele ore (chiar am găsit pe net că elevii îmi dăduseră calificativ bun ca profesoară de economie) și îmi plăcea și înțelegeam tot, și alți profesori fără studii la ASE erau lăsați. Voi mai povesti mai încolo despre anii mei ca profesoară, dar deja am scris mare parte în povestirea mea Pe Volga liniștită, am povestit despre mine cu numele de Marta, la persoana a treia. Printre altele, o aveam colegă pe o fostă colegă de liceu, Livia Șchiopu care păstrase numele soțului ei Iliescu după divorț și avea copil mic, fiind profesoară de economie și consilier. Ea era Livia aceea care intrase la Cluj la facultatea de sociologie după spusele ei, am mai povestit despre întâlnirea noastră acolo. Într-o zi nu am mai putut și m-am destăinuit și ei legat de necazurile și trecutul meu psihiatric ca om nevinovat și normal. A venit cu mine acasă în apartamentul meu închiriat și a insistat să stăm de vorbă în bucătărie, poate nu i-a plăcut înăuntru sau voia doar să o audă vecinii fiindcă vorbea foarte tare. I-am povestit de Zăgrean și de Iacobaș și tot restul și ea spunea că Iacobaș ar fi cel care mă maltrata prin yoga de la distanță, nu Zăgrean, în ciuda faptului că i-am explicat clar ce și cum. Apoi mi-a spus că ea știe că oamenii închiși la psihiatrie cum au fost eu sunt de obicei nebuni legat de religie și probleme religioase și eu am încercat în zadar să îi explic că eu gândesc normal.

Înspre vara lui 2005, dna Călinescu, profesoară de română la liceul ILC, a început să mă hărțuiască și să mă șantajeze oarecum. Devenise o adevărată pacoste și vorbea mult și enervant. Odată a mers împreună cu mine spre casă și era și fiica ei de față și am discutat lucruri fără importanță. Apoi a venit la mine sus cu o bătrână care avea nu mai știu ce probleme legale în justiție. Amândouă m-au bătut la cap cerându-mi lucruri imposibile, fiindcă eu nu cunoșteam terminologia grea și procedura alambicată a justiției legale și ele insistau să o ajut pe bătrână să descâlcească un act complicat și mai îmi cereau nu mai țin minte ce. Pe vremea aceea nu aveam internet. Până la urmă au plecat. Dna Călinescu m-a uimit și fiindcă atunci vorbise cu mine pe stradă tare despre revoluția din 1989 (posibil și din cauză că eu povestisem totul la liceu dnei Angelescu de istorie și eventual ea spusese sau dna Călinescu auzise ce spusesem eu). Dna Călinescu spunea tare ceva de genul când a murit tiranul, insistând pe cuvântul tiran în mod ciudat. Apoi dna Călinescu a început să mă bată la cap că trebuie să îi dactilografiez lucrarea de diplomă a fetei sale, că îmi plătește, că nu are pe altcineva, etc. Am refuzat-o cu politețe fiindcă mă simțeam din ce în ce mai rău la începutul verii 2005. Dar ea a devenit atunci un fel de scorpie și a insistat din ce în ce că nu acceptă refuzul meu. Mereu am fost un om bun, i-am explicat, dar atunci nu mai puteam. Nu a vrut să înțeleagă. În cele din urmă i-am scris lucrarea și când a fost gata m-am întâlnit cu soțul ei la colțul străzii și i-am dat-o. Apoi am urcat sus la birou și la scurt timp am primit telefon de la vecinii din Voluntari că tata a murit pe 29 iulie 2005, pe o vreme caniculară. Acum văd în calendarul meu de perete că această dată (mâine adică) a devenit sărbătoarea Ziua Imnului Național. Mai am de scris câteva lucruri despre moartea tatei, chiar dacă le-am mai scris, după care voi adăuga lucruri importante legate de acel apartament misterios și ce a urmat în viața mea după moartea tatei. Veți vedea clar că chiar dacă nu s-ar fi întâmplat povestea cu radio Europa, în condiții de stres extrem pentru mine după moartea tatei, oamenii tot m-ar fi omorât și m-ar fi chinuit așa cum fac din 84 încoace și din ce în ce mai rău, cum s-a întâmplat între moartea tatei în vară și acea poveste mârșavă cu radioul FM peste mai multe săptămâni poate de la ziua morții tatei.

Va urma în curând partea a 9-a la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_29.html

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Cu sinceritate cred că...

Postare prezentată

Ultima parte – CONCLUZII - enumerare

Concluzii, partea 1 Azi, 12.12.2020, încep să scriu ultima parte a acestui blog despre viața mea. Iar au intrat în mintea mea cineva în li...