Totul despre vecinii mei, blocul doi - partea a 13-a

Aceasta este partea a 13-a, din povestirea despre blocul al doilea. Partea anterioară, a 12-a, o găsiți la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_23.html

Fiindcă am numit apartamentul în care stăteam cu chirie ”casa cu otrăvuri”, voi explica de ce și voi spune adevărul curat, cu toate că unii intră peste mintea mea cu idei aberante, inventând că eu am mințit, fiindcă așa trebuie să creadă lumea zic ei. Îmi amintesc și acum că una din poeziile preferate ale mamaiei, pe care mă ruga să o citesc când eram mică era Balada chiriașului grăbit de Topârceanu, aș cărui nume tata îl schilodea, zicându-i Potârceanu. Realitatea acolo a fost și mai sumbră decât tot ce am povestit până acum și nu intră nici măcar în categoria umor negru.

Înainte să se întâmple povestea cu cârpa, mi-a fost odată teamă de otrăvire, fiindcă aveam o sticlă cu clor sau alt produs de curățire și odată nu am mai fost întrutotul atentă din ce sticlă aflată lângă canapeaua mea am tras o dușcă - sticla cu apă sau cea cu clor. Pe moment, fiind singură și chinuită, am intrat în panică, deși nu înghițisem mult. Aceea a fost singura dată când m-am otrăvit neintenționat. Cum nu aveam cui să mă plâng, i-am telefonat nașului meu, încă în viață până în august 2004. El mi-a spus că nu mi se va întâmpla nimic, și să beau lapte să îmi treacă. Bineînțeles că nu am băut lapte, fiindcă știam din facultatea de medicină că oamenii în general greșesc crezând că laptele ajută în cazuri de otrăvire sau intoxicare, când în realitate laptele fixează mai mult unele produse și nu este indicat în cazuri de ulcer sau gastrită.

După povestea cu radio Europa, fiind eu amărâtă rău și singură, și fiindcă nu aveam de lucru altceva, am hotărât să fac singură curat în apartamentul acela mizerabil, fiindcă mă irita mult mizeria, ca întotdeauna, așa fusesem educată. Am făcut curat absolut oriunde am putut. Am curățat până și lustra veche de deasupra mesei din sufragerie, care era parcă spartă sau defectă, la fel cum un meseriaș mi-a spart lustra din dormitorul din apartamentul meu actual, chipurile din greșeală și apoi altul a lipit ciobul la loc. Am curățat și telefonul vechi și aragazul cât s-a putut și frigiderul. Am frecat și parchetul mizerabil curâțind zeci de generații de urme și pași. Am curățat tocuri de uși și am scuturat cârpe vechi care acopereau fotoliile, am șters praful din vitrine. Nenorocirea a fost că am avut ideea proastă să să spăl și cârpa/dantela din lână groasă de pe soclul acela de ciment, fiindcă așa făceam acasă când făceam curat cu mama, adică spălam și mileurile de pe mobile sau chiar din vitrine.

Eu nu observasem înainte să înmoi cârpa cu detergent că pe dos era cusut un buzunar dintr-o pânză destul de subțire maro închis, care nu era prins cu totul de cârpă. În momentul în care am băgat-o în lighean, înăuntrul căzii din baie, acea pungă s-a dizolvat aproape complet în fâșii de pânză care se topeau, și dinăuntru a ieșit o substanță roșiatic- gălbuie, care părea să aibă în ea resturi precum resturile de unghii. Știu că unghiile ard, dar acelea erau niște chestii mici și alb-cenușii, care doar semănau cu unghiile tăiate. M-am speriat pe moment și nu știam ce să fac. Până la urmă am clătit cârpa în mai multe ape și apoi am pus-o la uscat pe balconul acela împuțit. După aceea am început să mă simt mult mai rău și mâinile mi s-au înroșit și aveam roșeață pe pomeții obrajilor. M-am temut pe bună dreptate că acea cârpă conținea otravă sau/și resturi umane incinerate. În aceeași zi a venit la mine Ibi Nicolau și mi-a întărit sperietura spunându-mi că înaintea mea în acel apartament locuia o femeie foarte bună, Dumnezeu să o ierte și să o odihnească oriunde s-ar afla ea acuma. Ibi avea lacrimi în ochi.

După aceea m-am gândit că poate adevărul va conta pentru alții, mai ales fiindcă eram torturată din 1984 și nu greșisem de fapt nimic, astfel încât am luat foarfeca și am tăiat o bucățică din cârpă după ce s-a uscat și am pus-o la păstrare în jurnalul meu, gândindu-mă că la microscop se pot detecta urme de substanță, chiar dacă a fost clătită în mai multe ape. Restul cârpei am pus-o în cămara din bucătărie, plină de vechituri.

Povestea cu cârpa îmi aduce acum aminte de joaca tatei legat de poveștile cu rușii, deși avusese multe altfel de reacții legat de alte aspecte politice (nu doar de ruși) și de multe alte aspecte din realitate, în aceeași manieră. El știa puțin rusește și își bătea joc de ruși, adresându-se mie, deși eu nu știam aproape deloc rusește. De pildă îmi repeta jocuri de cuvinte gen: Davai zdreanța Desdemona, zaiaț pagadi, kak pișăt na gazeta, Rușii -ne!, uite-așa cum ne vedeți îi băturăm și pe nemți/ și-uite acuși acuși acuși o să-i batem și pe ruși, etc. și se uita urât la mine deși eu nu mă gândeam niciodată la politica pentru proști.

Un alt necaz care s-a întâmplat după povestea cu cârpa a fost că mobilele care erau în încăpere au început să pocnească tare din mai multe locuri, astfel încât m-am temut că e un fenomen de gen poltergeist și, cu chiu cu vai, m-am dus singură și m-am internat la psihiatrie, la dna Căpraru din nou. În prima seară i-am spus că cred că sunt otrăvită și mi-e rău și probabil i-am explicat o parte din ce se întâmplase. Ea m-a lăsat singură în rezervă cu teama mea, după ce mi-a dat o singură pastilă mică, spunând că este antidot, ceea ce m-a întristat puțin. După ieșirea din spital, când îmi revenisem m-am întors la casa cu otrăvuri. În spital, dna Achim, sora șefă (pe care am văzut-o pe stradă întâmplător acum câteva săptămâni, adică parcă era ea, dar asta nu are importanță), repet, dna Achim îi spusese dnei Căpraru vai doamnă de ce i-ați dat și Seroquel? Aveam acum tratament din două neuroleptice, Abilify dimineața și Seroquel noaptea, iar peste un timp legea urma să interzică a se da două neuropletice simultan pacienților dispensarizați. Nu mai sunt sigură dacă atunci mi-a dat Seroquel, dar la o internare ulterioară probabil că da.

Încă de la povestea cu radio Europa mi-am pus în gând să merg la facultatea de medicină să văd dacă Zăgrean mai este în viață. Era un lucru pe care voiam să îl știu, mai ales fiindcă de fapt amintirea lui și a iubirii mele față de el m-a salvat din acea poveste și după aceea mi-a răspuns altă familie la numărul lui vechi de telefon, bătându-și joc de mine. Am reușit să merg la el numai după mai mult timp, cum spuneam, la început mă simțeam foarte slăbită și abia mă deplasam. Prima oară când m-am dus am intrat în sala de fiziologie și am găsit un panou cu numele lui și al Anei-Maria Zăgrean și al altor angajați acolo. În primul moment am fost dezorientată și nu mi-a venit să cred că era din nou căsătorit. Ba chiar m-am speriat și mi-am adus aminte de o poveste din copilărie despre o fetiță Bălăioara și sora ei rea Negruța. Nu stau să povestesc acum povestea integral (exista încă pe net parcă acum câțiva ani), era vorba de vrăji necurate și de o pădure de liliac, în timp ce eu când eram mică am fost crescută într-o grădină înconjurată de liliac, pe care nașu îl tăiase în vara lui 89. În poveste, fata rătăcită în pădure datorită unui sluijitor pofticios, după un somn de 7 ani crede într-un duh rău (precum se întâmplă adesea în povești) și face rău fără să vrea unei căprioare și unui iepure vrăjit, care erau regină și prinț și totodată prietenii ei. Apoi e supusă la multe încercări, poate inutile, și în final găsește pieile celor doi prieteni atârnând undeva și se îngrozește. Apoi totul se termină cu bine. Așa am pățit și eu atunci la facultate, nu știam că ea e soția lui și m-am gândit că ori este soție, ori este vorba de fiica lui sau de altă femeie și că amândoi sunt prizonieri în acel loc ce părea o închisoare. Reacția mea a fost normală, fiindcă eu trecusem prin încercări multe de asemenea.

Am rămas așadar cu o incertitudine supărătoare. Prima oară i-am lăsat în cutia poștală de pe ușa sălii de fiziologie câteva din acuarelele și desenele mele, inclusiv o madonă cu prunc. Ele aveau pe dosul hârtiei urme din mobila aceea urâtă din încăperea unde dormeam. A doua oară m-am dus după spital la el cu jurnalul meu aproape terminat atunci și bucățica de cârpă otrăvită înăuntru. Am stat într-unul din compartimentele pentru lucrări practice acolo să îmi trag sufletul și el a apărut și s-a uitat la mine. Atunci m-am speriat din nou, fiindcă el arăta tare obosit și parcă într-adevăr era nebun, avea părul grizonat ridicat în sus, avea o figură de stafie. Mi-era tare, tare milă. Credeam că e bolnav. Am spus că vreau să îi dau acel jurnal și am întins pachetul către el și atunci el a întins mâna ezitând ca și cum l-ar lua și apoi a tras-o înapoi repede spunând că ”nu se poate”. Eu i-am reamintit că el mi-a zis că niciodată nu refuză un dar, însă el a plecat. Am impresia că a apărut și a doua oară, în timp ce mie îmi venea să plâng, dar nu mai țin minte precis. Cred că a doua oară am vrut să îi înmânez jurnalul. Oricum cutia poștală era acum înlocuită cu una mică și abia i-am strecurat câteva hârtii în ea, îndoindu-le. Ulterior au pus interfonul la intrare (inițial era înăuntru) și au desființat cutia ”poștală” de tot. Jurnalul și cârpa aceea încă mai există în apartamentul meu actual, dacă nu le-au luat în ultimul timp.

Ulterior am mai fost odată la medicină la sfârșitul lui 2006, când am aflat de la o femeie de serviciu îmbrăcată în haine militare de camuflaj că de fapt Zăgrean era căsătorit cu o fostă studentă, Ana-Maria și avea un băiețel de 5 ani. Anterior mă rugasem în singurătate să aflu adevărul și aveam dreptate, era mai bine să știu. Am povestit deja această scenă - m-am agățat la plecare de un gard de plasă care înconjura facultatea și priveam o veveriță din curtea facultății (știam o poveste din copilărie cu o veveriță rea) și chiar atunci s-a oprit acolo o femeie cu un băiețel mic și i-a arătat veverița. Atunci m-au podidit lacrimile, de fapt împotriva voinței mele, de parcă veneau lacrimi șuvoi, trimise de altcineva. Pentru mine era trist că nu aflasem mai devreme că el era căsătorit, dar acele lacrimi veneau fără voia mea. Am plâns în continuare enorm în acea zi pe drumul spre casă (mi-am cumpărat șervețele de hârtie) și după acel eveniment am început să scriu poezii în decembrie 2006. Am făcut chiar o mică baltă de lacrimi pe parchet lângă pat. M-am mai dus odată la facultate, ultima oară, în 2007 în toamnă, când încă simțeam nevoia să îi dăruiesc lui Zăgrean, de data aceasta poeziile mele scrise în 2007, datorită a ceeea ce îmi spusese el despre poezii la meditații în 1988-1989. De data aceasta era împreună cu soția și s-a separat de ea și am stat puțin de vorbă în fața automatului pentru bani din fața facultății, unde el scotea bani - poate salariul. A refuzat poeziile mele, care oricum erau slabe și mi-a spus ceva urât, am notat undeva, acum nu mai țin minte - oricum era ceva paranoic, o minciună despre mine.

Continuarea povestirii o găsiți în partea a 14-a ultima parte a povestirii despre anii 2003-2006 în acel apartament cu chirie, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_1.html