desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge

marți, 21 mai 2013

Iubirea ca un pom

- Priveşte copacul acela pe deal sus!
- De ce să mă uit acolo? Nu este treaba mea.
- Nu te costă nimic să te uiţi doar o clipă.
- Este doar un arbust micuţ, cu ţepi şi probabil cu fructe acre de ţi se face gura pungă. Pe jumătate uscat. - Corect. Acel copac este IUBIRE.
- Nu-ţi mai bate joc de mine. Nu sunt copil să ascult astfel de fantasme.
- Nu eşti copil, dar erai, nu cu mult timp în urmă, acum vreo 30 de ani.
- Nici cu asta nu sunt de aord. 30 de ani este un timp îndelungat.
- Încearcă să îţi aduci aminte şi vei găsi răspunsul în sufletul tău. Oare nu tu te urcai pe panta aceea periculoasă, deşi nu este potecă sau urmă de om acolo? De ce făceai acest lucru?
- Probabil că glumeşti...Da, este adevărat, dar eram doar un copil. Îmi amintesc, voiam să ajung în vârf în ciuda dificultăţilor. Voiam să ajung la pomul acela singuratic de acolo. Oare acela este copacul?!
- Ai ghicit. Pentru mai mult de 30 de ani, copacul acela, pe care tu l-ai cucerit cu sufletul tău de copil, a rămas acolo, te-a aşteptat, deşi nu te-ai mai întors. Doar câteva păsări s-au hrănit din fructele lui. Frumuseţea lui a rămas intactă numai în inima ta. El a rămas ferm în rădăcini, în timp ce tu ai trecut prin primele încercări ale vieţii, a rămas în acelaşi loc, privind departe către orizont, sub zăpezi, furtuni sau arşiţă. Este o parte din tine însuţi. Este partea ta de IUBIRE pe lumea aceasta. Partea cea mai rezistentă. Tu poţi dărui flori din acel copac primăvara, dar nu te aştepta ca alţii să înţeleagă ceea ce poate fi numai al tău, sinele tău adevărat, nu egoismul. Aceasta e IUBIREA.

......................................................................................................................................... ... ACUM CHIAR ÎMI AMINTESC TOTUL, m-ai făcut să plâng. Nu îmi vine să cred că acel copac încă mai este acolo.

Jurnal de mai 2013 - probleme de sănătate

Toată lumea ştie că lipsa banilor este o problemă înfiorătoare. Eu sufăr demult.
Se spune că bogatul nu crede celui sărac sau că în spatele unui om bogat este un diavol, în spatele celui sărac, doi.

Toată lumea ştie că singurătatea este înfiorătoare. Eu sufăr demult şi din cauza asta.

Toată lumea ştie că sărăcia şi nevoile ruinează sănătatea. Acum mă stresează din nou problemele de sănătate, începute cu mulţi ani în urmă. Analizele ies bune, medicii nu mă ajută demult.
Dar:
* noaptea şi uneori şi ziua abia stau din cauza durerilor în dreapta, în zona duoden-ficat- vezică biliară;
* am adesea crize care durează nopţi întregi, dureri şi arsuri de stomac, plus dureri în dreapta, plus colici puternice în abdomenul inferior şi chiar dureri la şale, poate renale;
* am uneori migrene urâte de tot;
* mi se umflă des şi uneori puternic picoarele, încât nu mai pot ieşi din casă;
* sunt obeză;
* acum din nou mi se înverzeşte chilotul de la transpiraţia inghinală şi sunt extrem de stresată şi supărată. De fapt culoarea este albastru-verde şi am fost la medic în zadar, inclusiv la endocrinologie, din 2006.

Este greu, foarte greu, când problemele acestea au început aveam 35 de ani, încă tânără şi apoi au continuat şi problemele sexuale de care am mai povestit şi multe alte neajunsuri.

Am dorit să las aici un semn, poate cu rugămintea să vă rugaţi şi voi pentru mine dacă credeţi în Dumnezeu şi dacă nu credeţi să dăruiţi poate un strop de suflet bun, cum am avut şi eu pentru alţii...Eu sunt singură, deşi i-am ajutat pe alţii când am putut...

....încă mă întreb

Precum o minge de yo-yo albastră pământul trage înainte şi înapoi către pumnul unui copil. Copilul e mulţumit ca Dumnezeu înainte de ziua a şaptea. Plouă cu indiferenţă de vreo câteva ore şi e încă primăvară. Toţi oamenii binecuvântaţi să fie singuri stau ca seminţele şi dospesc în găoace fără speranţa unui răsărit.

Un întreg cartier de biserici elegante, lustruite şi poleite, s-a ridicat peste inimi. Nu mai este loc de toalete publice, nu mai sunt rigole pentru cerşetori. Ei dorm în picioare, umăr lângă umăr, cu ochii scobiţi de foame şi sete. Miroase din nou a suflete moarte, cad toate din pomul vieţii ca nişte mere coapte pe plită, sfârâie, împroaşcă zeamă şi crapă în coajă. Miezul iese la lumină de parcă ar fi puroi sub lama chirurgului. Un potop de suflete e şters din nou din catastif.

Mă întorc de la piaţă cu sacoşele goale. Vecina mea are azi un zâmbet dulce –amar ca un fir de aţă tras din tivul fustei. Bătrânica de la etaj a răposat. Avea poeziile ei cu rimă publicate la editura Eminescu şi fotografia din tinereţe pe coperta cărţii. Cerşea câte o farfurie de supă şi împărţea cu pisicile din curtea blocului. Mi-a dat şi mie o carte cu autograf, de mi se rupea inima de milă. Când aflu că a murit încă un om binecuvântat să fie singur, parcă aş apăsa cu degetul mare într-o pară prea coaptă. Fără să vreau, tot rămâne o gropiţă, şi fructul nu mai are gust de miere.

În camera mea miroase tot mai mult a mucegai. Dormitorul e o cămară cu fructe putrede în aşternut. Pesemne că primăvara asta voi rămâne tot vierme, înainte să fiu furnica prizonieră într-un muşuroi părăsit. Din carnea mea albă vor gusta numai vrăbiile grase din curtea vreunei mânăstiri. Nimeni nu scapă din groapa comună, în afară de cei care ştiu să sape.

Azi7 ianuarie 2021 - textul de mai sus e un text prea amar,eram încă prea tânără în fața suferinței

luni, 20 mai 2013

Permiteţi-mi să mă prezint

Un videoclip din fotografii cu mine, de-a lungul anilor.

din nou mă plâng...

Încă una dintre sutele de plângeri şi mărturisiri ale mele, fără vreun rezultat. Oare înţelegeţi cât e de greu să fii omorât de alţii fără greşeală, fără să fi apucat niciun pic de viaţă bună din 1984?


Mi-a fost de ajuns să sufăr absolut fără nici o vină, fără greşeli sau păcate de faptă, gând sau cuvânt, timp de 27 de ani.
Fie că am spus adevărul, fie că am tăcut (lucruri normale în dinamica vieţii), tot eu am fost din ce în ce mai tare chinuită de alţii.
O parte din victimele celor răi, cei cu putere şi bani în societate, sunt închise în spitalul de psihiatrie timp îndelungat, cum s-a întâmplat şi în cazul meu şi ulterior nu mai au nici un drept de a îşi întemeia familie sau de a munci, absolut nici un drept legal, iar ceilalţi doar lovesc în numele legii lor, nu oferă nici o şansă acestor oameni.
Am explicat de multe ori unor persoane recalcitrante, care m-au atacat, ca şi cum eu aş fi avut vreo vină sau nu aş fi avut credinţă în Dumnezeu, că eu nu am avut nici un păcat întreaga viaţă. Ei mi-au răspuns cu şi mai multă ură şi m-au insultat – lucruri evident păcătoase. Eu chiar nu am avut greşeli, cred că mă cunosc destul de bine, doar când eram mică şi aveam 9 ani am fost puţin invidioasă la o nuntă pe cealaltă domnişoară de onoare, care avea mai mult sclipici în păr şi apoi m-am căit mult timp pentru aceasta, în mod exagerat. Dar apoi m-am maturizat. Şi de-a lungul vieţii nu am avut nici păcatul de a nu arăta oamenilor adevărul sau calea dreaptă, întotdeauna am arătat, nu am indus pe nimeni în ispită, deci ei nu au nici o justificare pentru ideea că eu trebuia să îmi port crucea.
De fapt, în permanenţă, din 1984 când a început calvarul meu, toţi îmi spun, direct sau indirect, că ei trebuie să ascundă adevărul în cazul meu, să muşamalizeze, etc. Oamenii folosiţi de societate cum am fost eu, sunt doar consideraţi nebuni, deşi termenul potrivit e sclavi, dacă ei tac e rău – acesta e simptom, dacă vorbesc de asemenea acest lucru e considerat simptom psihiatric, delir.
Unii spun că oamenii care nu au reuşit să acceseze anumite privilegii (printre care mă număr şi eu) aruncă cu pietre în ceilalţi de ciudă, nu din alte motive. Nu este de obicei adevărat, de obicei e invers, cei care obţin avantaje în viaţă lovesc în cei nevoiaşi şi umili ca să-şi menţină avantajele. Bine ar fi fost să îi pot lovi eu pe ei cu arma dreptăţii şi adevărului! Eu am oferit mulţi, mulţi ani iertare adevărată, crezând în idealuri creştine şi în faptul că se vor îndrepta din punct de vedere moral şi voi avea şi eu vreo şansă, dar a fost exact invers. Iar adevărul, dacă am fost firesc forţată să îl mărturisesc, deşi adevărul este întrutotul în favoarea mea, a dus la lovituri cu pietre sau altele din partea celor răi asupra mea. Eu, din diverse motive, nu am spus nicio minciună întreaga viaţă. Oricum în cazul meu a minţi nu ar fi folosit.
În ce priveşte ideea că unii oameni se îneacă în propria suferinţă în mod sadic sau masochist, că este o tendinţă a lor de autodistrugere – orice ar spune unii eu nu sunt de acord cu ideea, nu am cunoscut astfel de cazuri – eu însămi am luptat mereu pentru supravieţuire şi împliniri în viaţă, dar şi pentru a îi ajuta pe alţii, dar în zadar. Eu cred că tendinţa naturală a omului este de a creşte către lumină şi fericire, de a se echilibra. Dar în cazul meu nu a fost posibil să fac abstracţie de necazuri sau să le uit pur şi simplu, dacă la acest lucru vă gândiţi.
În ce priveşte ideea că scrisul te poate ajuta – este doar parţial adevărat. Eu am scris poezii de la începutul lui 2007, din nevoia de a împărtăşi din frumosul sau înţelepciunea adunate de mine de-a lungul vieţii, simţeam o nevoie imensă de dăruire (cum ar fi în poezia mea „Să fi fost un lan de grâu”) şi fiindcă eram singură era şi nevoia bazală, naturală, a omului de comunicare cu alţii. Dar în cazul meu nu există bani munciţi de mine pentru a îmi publica poemele, cum spuneau la un moment dat unii. Eu am muncit enorm ca un sclav, intelectual şi fizic, fără nici un rezultat, până la vârsta de 40 de ani. Am citit enorm şi am înţeles şi memorat mult şi în ultimii ani am rămas perioade lungi fără nici un ban, trăind zile fără sau aşteptând să îmi dea mama câte un strop. Nu de mult am cerşit bani, aşa cum cerşesc şi drepturi din 1984, dar am fost refuzată aspru , indirect oarecum, deşi eu am ajutat pe alţii. Cam mereu când am dat de pomană unora ce păreau cu adevărat nenorociţi am rămas ulterior fără nici un ban. Dar am avut şi alte fapte sau gânduri şi vorbe bune de-a lungul vieţii şi ele au fost pedepsite cu răul.
Şi dacă aş fi avut bani să îmi public poemele tot nu ar fi fost ceva util pentru mine sau alţii – eu nu aş fi avut cui să dăruiesc cărţile mele. Poeziile mele nu au destulă forţă și valoare pentru a pătrunde în lirica de valoare pentru publicul mai larg. În ultimul timp am scris tot mai rar, tot mai puţin fiindcă am avut probleme diverse şi fiindcă am înţeles că poeziile mele nu plac altora, fără feedback pozitiv nu poţi scrie încontinuu, ar fi absurd. Şi apoi întreaga mea tinereţe s-a centrat în jurul studiilor de specialitate, de psihologie sau medicină, dar nu am fost acceptată să muncesc în aceste domenii.
Desigur, psihiatrii consideră că oamenii ca mine sunt slabi şi trebuie închişi în spital, chinuiţi tare şi excluşi din societate. Dar e evident logic că de aici nu rezultă că medicii sau psihologii sunt mai inteligenţi sau judecă mai corect, mai raţional decât pacienţii lor. Hotărârile lor sunt considerate de neclintit din diverse motive. În ce mă priveşte eu am primit un diagnostic invalidant de schizofrenie în 1992, la 21 de ani, deşi nu greşisem nimic. Dar aveam nişte probleme sexuale (chinuri fizice de ani de zile, imploram sau mă rugam sau tăceam în zadar), a căror cauză nu erau fanteziile mele erotice, aceste fantezii murdare ale unora nu au existat în viaţa mea. Psihiatrii numesc aceste senzaţii sexuale halucinaţii, boală psihică; eu întâlnisem un bărbat care a vrut să mă facă să cred că el este cauza acelor senzaţii. Eu nu am avut nici o greşeală, dar acel bărbat a avansat pe scara socială. Ca şi toţi ceilalţi care mi-au făcut răul sau şi-au bătut joc de mine, profesori sau colegi. Acum câţiva ani am constatat că medicamentele psihiatrice nu mai au efect asupra acestui tip de viol de la distanţă, care îţi ia dreptul de a munci sau de a avea copii şi tot restul vieţii se duce dracului de fapt. Fenomenul a fost tratat şi artistic, începând cu mitologia greacă în care Zeus sau alţii furau sexual diverse nimfe sau muritoare, travestiţi în alte fiinţe sau fenomene naturale. Daphne a avut norocul să se transforme în laur, numai fiindcă a avut sprijinul altei zeităţi – aşa ţin eu minte.
Adevărul loveşte în cel care e nevinovat, fiindcă aceia care fac răul îl ascund prin minciuni şi îşi întăresc astfel puterea în societate.
Cred în Dumnezeu, am avut lumină sufletească şi după mulţi ani de suferinţe, dar sunt necesari şi stimuli concreţi care să permită omului să se bucure de clipa unei flori. Eu am fost închisă aproape întreaga viaţă din 1984 încoace, în 2009 am reuşit să ajung la bunicul meu în sat aproximativ o săptămână, dar anul trecut nu a mai fost posibil din cauza lipsei banilor. Am fost săracă şi chinuită toată viaţa, atâta tot.
Un fapt care m-a bucurat, destul de interesant în peisajul citadin:
Întrând eu în biserica Sfântul Gheorghe din Bucureşti, ezitam din cauza lipsei banilor să îmi cumpăr o icoană cu maica Domnului înlăcrimată. O tânără fată a observat şi, cu gingăşie şi bun simţ, mi-a dăruit acea icoană, trecând peste reticenţele mele. Icoana este exact cea pe care am făcut-o eu în dar bunicului meu din banii mei puţini, vizitând în 2009 Mânăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus. O păstrez acum la loc vizibil.
Dar aceasta e una dintre excepţiile rare, aproape inexistente într-o viaţă de om. Eu mereu am încercat să scot în evidenţă binele, dar ascunderea răului sau păcatelor altora este în sine un păcat şi eu nu am greşit nici în sensul acesta. Alţii preferă să fie complici cu criminalii, deci servitorii diavolului.
Mulţumesc pentru atenţie. Sunt un om raţional, ştiu că aceste mărturisiri nu sunt considerate decât simptome de boală complexă şi ştiu că nu puteţi să mă ajutaţi, am cerut ajutorul în zadar din 1984. Nu ştiu ce a determinat violenţa altora asupra mea.

Cristina-Monica Moldoveanu, 22 mai 2011

Harnica mea bunică

Bunica mea dinspre mamă, mama Limpi cum îi spuneam, obişnuia să ţeasă mult la vechiul ei război de lemn iernile.

Familia mea avea oi şi ceilalţi oameni din sat de semenea. Urmăream cu atenţie când eram copil toate operaţiile necesare procesării lânei, începând cu tunsul oilor şi continuând cu spălatul manual al lânii în apă proaspătă şi curată, continuând până la torsul cu fusul, învârtitul pe capră şi apoi mersul la urzitoare. Odată am fost şi eu, dar nu mai pot descrie acel aparat special, amintirile s-au şters.

Era atît de frumos iarna când femeile se adunau în diferite gospodării, ajutându-se una pe cealaltă la tors, depănând poveşti şi glume. Apoi îşi destăinuiau una alteia modele de ţesut pentru ştergare sau nădragi de bărbat, carpete şi mai ales ţoloabe de acoperit paturile. Cum sunt acestea din fotografie, ţesute de bunica mea, printre multe altele.

Acelea erau seri de iarnă frumoase cu stelele strălucind puternic peste zăpada neatinsă, cu liniştea întreruptă doar de ceasul cu cuc şi zgomotul ritmic al războiului de ţesut, cu zidurile vechi şi spoite cu var luminate tainic de focul din sobă. Am visat acolo cele mai frumoase vise din viaţa mea.

Bunica mea împletea şi cheptare de lână şi mănuşi fără degete şi şosete călduroase dar cam „ţepoase”! Mai mult decât atât, îşi făcea fuste sau cămăşi de noapte la maşina ei de cusut. Pentru un om care muncea atât în grajd şi pe câmp sau la gătitul mâncării gustoase, era destul de pricepută şi la cusut sau ţesut şi o admiram mult. Mai jos două fotografii cu ea și două cu țoloabe țesute de ea.

duminică, 19 mai 2013

28 mai 2011

28 mai 2011

De atâtea ori m-am lovit de opacitatea intelectuală, reaua-voinţă a altora, greşelile altora, neînţelegerea sau lipsa comunicării cu alţii.
Azi din nou. Din diferite motive de politică şi organizare a comerţului en detail la supermarketuri poţi să plăteşti ce ai cumpărat cu bonuri de masă, dar cu condiţia să completezi cu bani din portofel. Evident nu e posibil să schimbi în bani bonurile, să primeşti rest dacă oferi în bonuri contravaloare peste ceea ce ai cumpărat. Poate că e bine aşa, din motive pe care nu le enumăr, doar le bănuiesc. Sau poate nu.
Rămasă fără bani, am primit cadou de la mama 5 bonuri de masă (tichete restaurant, în valoare de 9 lei fiecare). Nu puteam îndrăzni să îi cer şi 5-6 lei în plus.
Am plecat azi la supermarket, puţin îngrijorată de gândul dacă voi reuşi sau nu să mă înscriu fix în suma ce înseamnă valoarea a trei bonuri, plus eventual o diferenţă de câţiva bani pe care o puteam plăti.
M-am gândit să îmi cumpăr ţigări (două pachete) şi până la restul de 27 lei (9x3=27) să îmi cumpăr câteva plicuri de cafea solubilă. Ştiu, mă puteţi acuza că am dorit obiecte de lux şi totodată nocive, cum ar fi ţigările sau cafeaua, în timp ce eu nu am şi nu am avut niciodată bani. Dar nu voi explica acest lucru – parţial cei care m-ar acuza au dreptate. Era clar că restul ce trebuia să îl umplu era de 4 lei, fiindcă un pachet de ţigări costă 11,5 lei – am preferat această sumă celei de 10,9 lei pentru calcule mai simple. Deci 11,5x2=23 lei. Iar 27-23=4 lei.
M-am învârtit printre rafturile cu cafea şi am găsit pliculeţe cu preţul 0,96 lei – m-am gândit să iau două, deci rămânea un rest de 0,8 bani până la doi lei. Erau acolo şi plicuri cu preţul de 1,04 lei care puteau completa perfect ce îmi lipsea. Din păcate am greşit şi am luat un singur plic de 1,04 lei, deci m-am înşelat cu aproximativ un leu. Ajunsă la casă am oferit trei bonuri. Casiera mi-a oprit de fapt două şi rămăsese un rest de plătit de 6,84 lei. Nu am înţeles ce gândea fiindcă păstrase toate cele trei bonuri ale mele, nu mi-a spus că doar două intră în casă, le reţinuse pe toate trei. Eu rămăsesem cu impresia că adusesem cafea în valoare de 4 lei. Oricum era absurd fiindcă eu greşisem cu aproximativ un leu şi conform calculelor ei ar fi trebuit să completez cu marfă de doi lei şi 16 bani pentru a intra în casă cele trei bonuri ale mele. Totodată mi-a spus că acel plic de cafea care la raft valora 1,04 lei era la casă 0,86 lei şi că aşa se schimbă preţurile!
Să mai fac un calcul: dacă a greşit ea şi a tastat doar o dată preţul de 0,96 lei – atunci ar fi fost: 0,96 lei la care se adaugă 0,86 şi rezultă un toal de 1,84 lei. Cu alte cuvinte ar fi mai trebuit să aduc la casă marfă în valoare de 2,16 lei pentru a completa restul acela de patru lei până la 27 de lei. Ori conform a ceea ce arăta casa – respectiv 6,84 lei de plătit peste două bonuri, pentru a fi trei înseamnă că trebuia să adaug marfă de exact 2,16 lei până la valoarea celui de-a treilea bon de 9 lei.
Totul părea aiurea – de ce preţul de 1,04 de la raft devenise 0,86 la casă? Aşa mi-a spus... Am verificat şi a doua oară – era la raft 1,04! De ce îmi oprise trei bonuri şi nu mi-a spus că produsele se înscriu doar în două bonuri? De ce apoi îmi oferea mesaje contradictorii – ca şi cum trebuie să mai cumpăr de o anumită sumă care nu era corectă – parcă chiar a zis 6,84 la un moment dat, nu ţin minte precis, oricum sumele pe care le cerea erau greşite precis. De ce din moment ce clar greşisem doar cu aproximativ un leu (luasem trei plicuri în valoare de aproximativ un leu) ieşea ca şi cum greşisem cu doi lei?
M-am întors în magazin, am cumpărat un produs de 4,11 lei, am renunţat la cafea (nu mă deranjează acest lucru) şi am plătit 11 bani în plus, deşi vânzătoarea îmi cerea 10. La un moment dat, în timpul discuţiei în contradictoriu, casiera privea zâmbind spre audienţă, ca şi cum o amuza puţin greşeala mea. Eu am făcut o greşeală, dar magazinul trei, menţionate mai sus. (mi-a luat trei bonuri, a tastat preţul unui produs doar o dată, au schimbat preţul produsului la casă dar nu şi la raft). Mi-am cerut scuze pentru deranj şi am plecat din magazin. Oare au acceptat scuzele mele inutile, presupunând că eu le-am adus vreun necaz?
Astfel de lucuri se întâmplă adesea, mie mi s-au mai întâmplat, chiar când nu am greşit. Ceea ce mă deranjează încă şi mai mult, din perspectiva mea de om sărac, este faptul că aceste bonuri de masă sunt strânse într-un cotor de care se despart printr-o linie perforată în hârtie. Obligaţia clientului e de a rupe absolut perfect acele bonuri şi uneori e dificil, depinde de modul de realizare a acelei linii punctate – trebuie rupte nici prea tare, nici prea slab, nici prea iute, nici prea încet. O adevărată probă psihomotorie, dar uneori efectiv nu se rup bine, nu poţi ghici exact ce forţă sau viteză să aplici. Magazinul nu le primeşte dacă nu sunt rupte la linie, chiar dacă elementele de siguranţă sunt vizibile pe bon. Nu ştiu sigur dacă acest sistem pe care l-au gândit alţii este bun, oricum eu nu am experienţă sau cunoştinţe de comerţ să pot judeca corect.
Ceea ce am constatat în ansamblu din aceste probleme legate de bonuri şi casieri e că mereu tot omul nevoiaş suferă ca şi pe alte planuri ale vieţii. Şi nimeni nu îţi dă de pomană chiar dacă cerşeşti fiindcă nu ai avut cum să găseşti serviciu.
În definitiv putea fi mai rău – deocamdată aceste tichete sunt transmisibile, dar cine ştie ce va mai urma? Poate vor verifica şi cărţile de identitate atunci când stai la coadă la casă...

Cristina-Monica Moldoveanu, 28 mai 2011

Noi şi ei

Tabloul cu şatra încă mai atârnă în casa noastră. Când a murit, unchiul a lăsat moştenire tabloul celălalt, cel cu ţiganca tânără cu sâni dezgoliţi, unei rude prin alianţă. În copilărie mi-era frică să mă uit la el. Femeia aceea tânără avea o privire sălbatică, care aluneca parcă peste pielea ei cafenie şi ieşea afară din ramă, ţintind vizitatorii. Cred că de acolo mi se trag pudibonderiile; de pildă faptul că mă feream să privesc femeile dezbrăcate pe plajă, nu cele de la nudişti, ci femeile care consideră că nu este defel ruşinos să îţi etalezi sânii goi la bronzat, pe plaja tuturor. Totuşi, mă gândeam eu, pentru copii nu e sănătos să vadă aşa ceva. De fapt şi eu fusesem doar un copil când dormeam în camera cu ţiganca dezbrăcată.

Străinii exercită întotdeauna o anumită fascinaţie asupra grupului majoritar. Ca şi cum ar avea altfel de miros, ca şi cum omul are şi un alt simţ care îi spune cine este de-al casei şi cine nu. Plimbându-mă pe străzile oraşului parcă simţeam şi eu dacă vreun bărbat sau vreo femeie debarcaseră din alte tărâmuri, înainte să le aud vorba. Cu ţiganii se petrecea ceva similar, simţeam parcă un obiect străin, ceva care ieşea în evidenţă ca o asperitate pe o ţesătură netedă, ceva care rupea firul obişnuit al existenţei cotidiene.

Oare ceea ce este necunoscut, străin, induce totodată un fel de frică, tendinţa de a ne ascunde sau de a ceda impulsului de moment, de teamă să nu ne trezim atacaţi de vreo forţă incontrolabilă? De exemplu atitudinea faţă de ţigani. Mulţi îi evită poate din acest motiv, că altfel cine ştie ce s-ar întâmpla, eventual s-ar tulbura cerul şi ar ploua ca din senin. Rutina vieţii zilnice este ameninţată de intruşi nedoriţi. Populaţia majoritară acţionează în vederea menţinerii homeostaziei, apărându-şi opiniile şi propriul mod de viaţă comunitar.

Când eram copil, poposeau adesea pe strada noastră caravane de şatră cu căruţe cu coviltir în boltă, aşa cum rar întâlneşti azi. Sau deloc. Bunica de lângă Bucureşti încerca în zadar să îi alunge din faţa porţii noastre. Uneori le dădea câte ceva de pomană, ca şi cum se temea de energiile ascunse în acele trupuri şi capete străine, rătăcitoare. Dar nu scăpam de ei.

După mai mulţi ani, veneau ţigănci la cerşit din sat în sat, singure ori cu vreun copil, inclusiv la poarta noastră. Bunica de lângă Făgăraş parcă se simţea obligată să le dea ceva ca să o lase în pace. Dar avea suflet bun, îi era milă oarecum de ele, suflete creştine ca şi noi. Ele veneau cu linguri sau mături, încercând să facă schimburi avantajoase pentru ele. Veneau şi bărbaţi cu cazane de ţuică meşterite de ei sau alţii care se pricepeau la reparatul scocurilor. Nu era cerşit, deşi valoarea obiectelor lor era mică, era un fel de troc. Bunica le dădea câteodată haine mai vechi sau un dărab mare de pită sau brânză sau vreo litră de vin.

Întotdeauna existau graniţe între noi şi ei, niciodată trecute. Ei de-o parte, noi de cealaltă. Copil fiind, nu înţelegeam de ce bunica de la Bucureşti, născută la începutul secolului douăzeci, încerca să mă înveţe să adopt o viziune sentimentală, dulceagă, încărcată de poezie nostalgică, legat de viaţa ţiganilor. Ceva similar cu poezia „La ţigănci” a lui Topîrceanu, care era una dintre poeziile ei favorite. Părinţii de asemenea, ca şi mulţi alţii, după ani, erau fascinaţi de muzica din filmul „Şatra”. Distanţa dintre noi şi ei era marcată de o graniţă unde apărea un fel de lumină magică asupra realităţii.

Ţiganii de la oraş, ocupaţi cu micul lor comerţ ilicit, erau în anii optzeci de altă natură. Locuiam într-un apartament situat lângă circa de miliţie, la etajul nouă. Chiar şi acolo, unde oricum traficul de autoturisme era mai rar, mă trezeam în miezul zilei în zgomotul surlelor şi trâmbiţelor care vesteau trecerea periodică a vreunui ţigan în lumea veşniciei. În realitate nu îmi plăcea defel. Dar începuseră să umble zvonuri în familie că aş fi fost un copil foarte precoce, deoarece, privind la mai puţin de doi ani pe fereastră, în poala străbunicii, o auzeam spunând: „uite: asta a doamnă, asta e ţigancă”. După mai multe clasificări de genul acesta se spunea că eu aş fi întrebat: „da’ ce? Ţiganca nu e tot femeie?”.

............................................................................................................. Anul trecut am mers cu familia la piaţă într-un orăşel micuţ. Rătăcind pe străzi şi foarte amărâtă, am găsit-o acolo pe F., o ţigancă bătrână din satul nostru. Umbla zvonul că ar fi fost alungată de familie sau de ţiganii din sat, din motive obscure pentru mine. Biata femeie, aproape că a plâns când am dat cu toţii mâna cu ea şi i-am dat ceva de poamnă. Lacrimile i se opreau în ridurile adânci. Îmi aminteam de ciupercile delicioase de la pădure (bureţi sau gălbiori, urechiuşe galbene), pe care ţigăncile le aduceau în sat. Sau de murele sălbatice acrişoare. Sau de ţigăncile care împleteau coşuri de răchită contra cost, sau îmbrăcau în împletitură ulcioarele sătenilor. Sau de cei plătiţi cu ziua să ne ajute la muncă în câmp, care mâncau chiar alături de noi la umbra vreunui măr pădureţ pe hotar.

În ultimii ani, ţiganii din satul bunicilor nu au mai avut unde lucra cu ziua, fiindcă tinerii au plecat demult la oraş şi bătrânii au pierit unul câte unul, aşa cum a lăsat Dumnezeu. O parte din ţigani au devenit tâlhari, intrând nopţile în casele fără stâpân. Unii chiar l-au omorât pe preotul satului, din motive pe care eu nu le cunosc.
Odinioară şi ţigăncile mergeau duminica la biserică. O altă bandă de tâlhari a pustiit biserica micuţă şi veche.

Sunt ţigani şi ţigani, oameni şi oameni, inimi şi inimi. Ei bat la porţile noastre, noi ne ascundem de teama hoţilor sau deschidem uneori precauţi şi privim lung, ca şi cum am privi către noi înşine, într-o oglindă îndepărtată.

(Poate că am simţit nevoia să scriu despre ţigani fiindcă şi noi, pacienţii psihiatrici, nevinovaţi, suntem respinşi, dar în totalitate, de o lume întreagă. Grupurile minoritare au totuşi un statut normal.)

Acesta este un videoclip făcut de mine cu poze ale mele cu ţigani din anii 90:

Stăteam acolo lângă fereastră...

Îmi amintesc atât de bine acele zile ... ca şi cum aş privi prin lupa tatălui meu, o amintire pe care o ţin intr-un sertar, de când „bătrânul” nu mai este. De fapt, el nu era chiar atât de bătrân, dar îi plăcea să se numească pe sine aşa, exact aşa cum el îl supranumea pe tatăl său cu mult timp în urmă. N-am îndrăznit să-i spun niciodată „bătrânul”, am fost mereu un fel de fată timidă, reţinându-mi manifestările expansive. Iar el era de temut, din atât de multe motive. Nu am avut niciodată o relaţie deschisă, dar cred că puţine fete sunt apropiate emoţional de taţii lor. Oricum, era tipul de părinte rigid, cuvintele lui erau rostite ca şi cum ar fi fost gravate pe uşi, pe pereţi, peste tot în casă. De pildă, îi păsa foarte mult de vechile reguli de aur, cum ar fi: "Nu vorbi în timp ce mănânci", şi altele de genul acesta. Pentru el nu am fost suficient de dură sau puternică. Şi poate că avea dreptate.
La paisprezece ani m-am îndrăgostit de un băiat cu trei ani mai mare decât mine. Impresionată de ochii lui verzi, de genele lui palpitând şi de comportamentul lui, cum ar fi faptul că scria şi citea poezie (şi eu făceam acelaşi lucru), faptul că m-a ajutat când am avut nevoie să repar o casetă muzicală cu Beatles, eu fiind neîndemânatică şi temându-mă să n-o distrug, faptul că recita poeme de Nichita Stănescu („Emoţie de toamnă”) în cele câteva momente când am mers pe stradă împreună, cu mamele noastre în apropiere. Când am avut aproape şaisprezece ani, visul meu de dragoste s-a stins, în timp ce îmi notam gândurile zilnice într-un jurnal. Această aventură s-a terminat cu bine.
Dar tata avea mai multe motive să mă considere prea „moale” şi visătoare, de exemplu faptul că unii dintre colegi îşi cam băteau joc de mine uneori, lucru care nu mă afecta într-atât încât să izbucnesc în lacrimi.
În 1985 au început zilele liceului pentru mine, un liceu de matematică-fizică ales de părinţi.

Eram obligaţi să mergem în fiecare zi la şcoală în uniforme de culoare albastru închis şi erau controlate la poartă şi numerele matricole. Aveam o mapă de piele sub braţ şi de obicei mergeam pe jos până la liceu foarte repede. Din fericire era foarte aproape de casa mea, ştiam pe de rost semnalele de trafic, astfel încât treceam foarte repede de la un colţ de stradă la alta, ajungând la şcoală în mai puţin de cinci minute. Vremurile erau mereu bune, veselia şi prospeţimea străluceau împrejur, fie iarnă sau vară, fiindcă eram tineri. Am fost studiat matematica şi fizica în cea mai mare parte a programului şi adevărul este că îmi ocupam timpul mai mult cu lecturi beletristice şi nu îmi plăceau deloc aceste două lucruri oribile, plictisitoare, obositoare. Dar la sfârşitul clasei a zecea trebuia să dăm un examen pentru a fi admişi în ciclul superior al studiilor, un examen la aceste două materii şcolare.

În primul an de liceu am avut note mici la fizică, era să rămân corijentă, dar totul s-a terminat cu bine. În anul următor profesoara a fost înlocuită. Apoi aproape am picat la examenul de treaptă, dar din cauza matematicii! Anul următor profesoara de fizică a fost înlocuită din nou. Această doamnă mai în vârstă a jucat un rol şi mai important în viaţa mea.

Într-o zi, când aveam şaptesprezece ani, şi era evident de primăvară din câte ţin minte, ea ne-a dat un test scris cu diferite exerciţii sau probleme. Am terminat testul, am pus foaia mea de hârtie pe catedră şi apoi, un pic obosită şi ameţită ca o fată tânără când florile înfloresc, m-am dus spre ferestrele sălii de clasă, unde am început să discut cu o altă fată. Era oricum în timpul recreaţiei, mulţi colegi ieşiseră din clasă sau se plimbau printre bănci. Am stat de vorbă pentru un timp şi nu îmi dădeam sema ce se petrecea în spatele meu.
Dintr-o dată TROSC PLEOSC! Ce?! Fusesem pălmuită pe faţă de doamna profesoară. Şi nu m-am putut trezi în primul moment. Ea era de o culoare roşu aprins la faţă (poate era şi fardată), aprinsă de furie, ţipând către mine: "Domnişoară!" Sau ceva de genul acesta. Spunea că încercasem să ajut un alt coleg, un băiat care încă lucra la testul său, stând aşezat în prima bancă. Nu înţelegeam la început de ce mă acuză. Chiar nici nu observasem acel coleg acolo. Şi de ce eu? Cealaltă fată cu care stăteam de vorbă a fost scutită de astfel de tratament. Şi acum părea că se uită la mine ciudat. Profesoara, în furie şi grabă, a luat toate testele noastre şi a fugit afară din clasă, lăsându-mă acolo într-o stare de şoc, gândindu-mă la ceea ce se întâmplase fără a vorbi ceva.

Prietena mea a început să vorbească ea cu mine, exprima furie şi revoltă, criticând faptul că profesoara a reacţionat în acest mod. Nu am putut înţelege, asta e tot. Poate că m-am înşelat, chiar şi după toţi aceşti ani nu ştiu sigur ... Stăteam acolo lângă fereastră, colega mea îmi spunea că ar trebui să denunţ fapta profesoarei de fizică în Consiliul lor superior. Eram confuză. Am refuzat să fac acest lucru. A fost bine, a fost greşit? Eu nu eram o elevă prea bună la fizică. Şi poate niciodată nu am încercat să ajut un alt coleg. Am fost, de asemenea, mereu prea timidă.

La urma urmei, poate doar atunci am pierdut cu adevărat singurul meu examen important la fizică.

Ferestre şi inimi

Era pe vremea când citeam „Fecioarele despletite”, de Hortensia Papadat-Bengescu. Oare îmi amintesc corect? În acel roman ori poate în altul, poate în cartea „Într-un cămin de domnişoare” de Anişoara Odeanu, sau în alta, citisem despre o fată tânără, de felul ei pudică şi delicată, cum eram şi eu de altfel, care stătea goală pe pervazul ferestrei, lăsându-şi simţurile legănate de briza verii. Nu mi s-a părut o scenă indecentă, având în vedere că nu erau spectatori indiscreţi ori vreun fel voyeuri în apropiere. Fata aceea trăia un moment de bucurie simplă, gândeam eu, o clipă în care copilul din trupul ei de femeie se trezea din nou în viaţa ei singuratică.

Atunci m-am hotărât. Mi-am dat jos cămaşa de noapte şi lenjeria intimă şi m-am aşezat cu lumina stinsă şi urechile ciulite pe pervazul ferestrei deschise în dormitorul meu de la ţară, pe o uliţă întunecată şi pustie, rar călcată de vreun picior de om după ora mulsului. Era târziu în noapte, se răcorise de-a binelea, ieşiseră toate stelele pe cerul curat şi copacii foşneau cu mireasma miezului de vară. Simţeam că nu mai eram oprimată de propriul meu trup cu care nu prea mă împăcam în viaţa de zi cu zi, fiind greoaie şi neîndemânatică. Era ca şi cum îmi lăsasem trupul deoparte, trăiam un fel de eliberare dintr-o închisoare care nu îmi plăcea. Şedeam pe fereastra cu table verzi, de obicei deschise doar când eram eu musafir acolo. Ascultam zgomotele nopţii, cu grijă să mă ascund dacă ar fi trecut cineva pe acolo. Era fereastra aventurilor mele, fiindcă de mai multe ori sărisem din casă afară pe ascuns, să nu mă ştie bunicii dacă doream să merg la noi la vie să culeg flori de câmp sau să citesc vreo carte în iarba mătăsoasă. Ei nu puteau fi de acord cu escapadele mele, fiindcă nu se cădea ca o fată singură să fie văzută umblând teleleu în câmp, într-un loc în care astfel de plăceri sunt considerate în afara normei sociale. Dar, Doamne, unde altundeva puteam să mă bucur şi eu de ploaia de lumină, de aerul curat şi frumuseţea naturii, dacă nu acolo? În oraş nu se cădea să merg singură în parc. În jurul satului era un imens parc natural şi nu se cădea nici acolo, dacă nu mergeam cu vreo treabă oarecare. Aveam o mare dragoste de natură, singura mea mare iubire, şi eram o fată timidă şi singuratică, ocolită de băieţi, care erau atraşi mai mult de fetele mai zgomotoase şi mai suple, care ştiau să fie „de gaşcă”. Eu în schimb citeam, autor după autor sau carte după carte, scriam poezii şi descrieri de natură. În noaptea aceea stăteam pe pervaz şi eram fericită. Nu îmi ofeream trupul nopţii, noaptea se oferea mie, răcoroasă şi blândă după arşiţa zilei.

Era vremea tandră şi mlădioasă a tinereţii în care fiecare ploaie era un miracol trăit trup şi suflet. Eram o fiinţă care se ascundea de arşiţa soarelui, păşind cât mai mult pe zona de umbră a cărărilor. Soarele mă orbea şi îmi storcea vlaga, umbra mă alina dulce, ploile îmi dăruiau viaţă nouă. Într-o zi am mers la fân în câmp cu bunica, cum mergeam de multe ori. Singurul lucru de care mă temeam era să nu găsesc vreun măr pădureţ în câmp să mă odihnesc la umbră după muncă. Bunica suferea de inimă încă de atunci, urca greu drumul de căruţe prăfuit, în timp ce mie îmi era uşor şi mă opream să o aştept din când în când. Atunci am simţit miracolul lăsat de Dumnezeu pentru oameni ca mine să îl soarbă prin toţi porii, nu doar cu ochii. Un cer atât de limpede de parcă alunecase pe umerii mei şi ai bunicii, o povară albastră lipită de firul prea îndrăzneţ al ierbii. Dar atât de albastru cum nu mai văzusem decât în ochii unui băiat pe care îl admiram mult şi care suferea şi el de inimă. Iată cum inima mea a devenit albastră, a căpătat culoare de blues şoptit tainic. După ani nici mie nu îmi vine să cred că am fost martora unui albastru atât de viu şi pur deasupra creştetului meu, fără nicio fereastră între mine şi cer.

Au mai trecut ani încă pe-atâţia din câţi aveam atunci. Mă mutasem de curând, la vârsta de 35 de ani, un adevărat prag psihologic în viaţa cuiva, într-un apartament cumpărat din banii moşteniţi de la tata, mort timpuriu tot din cauza inimii. Ferestrele erau orientate spre răsărit, dar nu era destulă lumină, aşa cum visasem eu să am parte în casa mea. Aveam o sete imensă de lumină şi de data aceasta nu mai renăşteam cu fiecare ploaie, ci odată cu înseninarea şi lumina curată a soarelui sau a stelelor. Atunci s-a întâmplat un alt miracol în viaţa mea, primul curcubeu. Îmi aminteam că tata vedea curcubeiele deasupra lacului de lângă satul nostru, îmi aminteam că eu nu aveam darul să le văd când întorceam capul după ele atunci când spunea tata. Ştiam că există doar din cărţi, deci mă îndoiam de existenţa lor. Ajunsesem la vârsta de mijloc fără să fi văzut unul. Acel prim curcubeu a fost mai puternic decât multe poduri omeneşti clădite din vise. Tata fusese inginer de drumuri şi poduri. În ultimii ani ai vieţii umbla cu o biblie micuţă în buzunar. Eu abia acum începusem să citesc Biblia mai pe îndelete. Domnul spune: „Iată, ca semn al legământului, pe care-l închei cu voi şi cu tot sufletul viu ce este cu voi din neam în neam şi de-a pururi, pun curcubeul Meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre Mine şi pământ”. În ziua aceea curcubeul meu a durat multe minute, era o boltă vie de culoare acoperind tot cerul ferestrei. M-am gândit la inimile tatei, bunicii, băiatului tânăr şi frumos, toate trei acum în nefiinţă.

Acum ştiu ce înseamnă o fereastră, chiar atunci când omul e singur. Acum ştiu că nu voi mai revedea cerul acela sublim de albastru, ochii aceia albastru întunecat şi nici primul meu curcubeu, ca o minune apărută din senin. Cum scria cineva pe o carte poştală cu un curcubeu, „acum cred că acolo există unicorni (Shakespeare)”. Şi cărţile recitite s-au deschis din nou ca nişte ferestre.

Trandafirii bunicii

Când eram copil priveam adesea împreună cu bunica mea pozele vechi din albume cu pagini groase de carton negru, ascultând poveşti despre timpuri şi oameni de odinioară. Eram fascinată şi priveam cu multă atenţie, mai ales în serile de toamnă sau iarnă lungi în care ploaia sau ninsoarea măsurau timpul domol şi liniştit.

Mulţi ani au trecut de atunci şi nu mi-au mai rămas toate acele poze pe care le priveam odinioară. Totuşi, dintre cele vechi mai am şi acum fotografia preferată a bunicii, în care ea era tânără fată, într-o rochie de bal la sfârştiul deceniului trei al secolului trecut (bunica era născută în 1911). Îmi povestea că fusese premiată la acel bal pentru originalitatea costumului, rochia fiind cusută de ea însăşi cu trandafiri de pânză aplicaţi pe deasupra.

Când privesc această poză e ca şi cum amintirile din copilărie plutesc din nou în jurul meu: trandafirii bunicii şi dragostea ei pentru flori, faptul că la sfârşit de ianuarie scotea din grădină bulbi de ghiocei pe care îi planta în ghivece în casă pentru a înflori timpuriu (îi duceam în dar învăţătoarei după vacanţa de iarnă), apoi felul în care aşeza delicat în glastră ramuri înflorite când culorile primăverii îmbrăcau grădina noastră, precum şi toate florile pe care le cosea sau le tricota pentru hăinuţele mele.

În amintirea vremurilor de odinioară am scris un haiku să se potrivească cu fotografia bunicii şi momentele petrecute împreună.

plouă linişitit –
poza bunicii cade
dintre file negre

Viaţă de câine

Am scris zeci de astfel de plângeri în zadar, pur şi simplu nu voiam să mor, sunt atât de nevinovată şi restul atât de câinoşi... am şi vorbit direct cu diverşi oameni şi toţi mă condamnă la singurătate totală, sărăcie şi moarte. DE CE, DE CE, DE CE, DE CE???????

*********************

Am cerşit libertatea în zadar pe toate siteurile unde s-a putut, în România sau în străinătate.
Fiindcă am vrut să trăiesc, să fiu o excepţie, unul dintre sclavii eliberaţi. Am trăit tortura şi chinurile perpetuu asupra vieţii mele din 1984, aproape 30 de ani până acum. Nu am avut nici cea mai mică greşeală întreaga viaţă, chiar dacă voi nu credeţi, şi am sperat ca acest lucru să conteze, să primesc drepturi depline în societate. Am început să cerşesc din 1984 când aveam 13 ani jumătate şi părinţii au început să mă tortureze zilnic fără nicio vină. Îmi doream să fiu om liber şi îmi doream mai mult decât viaţa să am dreptul să am un copil. Necazurile s-au agravat în anii ce au urmat, am fost torturată de familie, batjocorită de colegii de clasă şi chinuită apoi de vecinii de bloc (ei din vara lui 1989), deşi nu făcusem niciun rău. Am reuşit să fug la Cluj printre multe bătăi care mă învineţeau de-a binelea doar în 1990 şi am intrat a 12-a la facultatea de psihologie, la o concurenţă de 25 pe loc. Dar acolo iarăşi au apărut probleme şi nu aveam bani, provenind dintr-o familie săracă şi a trebuit să mă întorc la Bucureşti, unde părinţii şi vecinii iar m-au chinuit din nou zi şi noapte.

M-au închis cu forţa în spitalul de psihiatrie la numai 21 de ani, după 8 ani de torturi, dându-mi diagnosticul de schizofrenie fără nicio vină din partea mea, pentru ca să îndur şi mai multă rejecţie socială şi să nu am dreptul la muncă deloc şi nici la pensie fiindcă încă nu aveam ani de muncă.
Am fost în zadar o studentă cu note de 10 şi burse de merit; la finalul facultăţii colegii care îşi bătuiseră joc de mine au obţinut tot ce au vrut şi mie profesorii mi-au spus că nu am dreptul să profesez datorită diagnosticului. Nu m-au lăsat să termin masterul.
Am intrat apoi la medicină, tot la stat, în speranţa de a obţine libertatea. Am fost chinuită mai rău şi la aproape 28 de ani am avut o tentativă de sinucidere, rămânând cu o jumătate de gambă lipsă, amputată. Mi-am continuat studiile iar cu note mari, dar indirect iar am fost dată afară după 5 ani, nu am terminat facultatea. Şi profesorii din facultatea de medicină şi-au bătut joc de mine.
În total am lucrat numai 5 ani, şi aceia ilegal şi nu am dreptul la pensie. A trebuit să suport atâţia ani minciuna şi ipocrizia societăţii că eu aş fi nebună şi aş avea comportamentul anormal sau nu ştiu ce alte aberante invenţii ale lor că eu aş delira sau aş minţi, sau aş avea „faze” diferite în viaţa mea afectivă, oamenii sunt extrem de cruzi cu sclavii nevinovaţi, mult mai cruzi decât în vechime şi pot argumenta acest lucru, dar nu o voi face acum. M-au chinuit mult şi la locul de muncă şi am observat din nou, ca în toţi aceşti 29 de ani, că aceia răi obţin totul călcându-i în picioare pe cei nevinovaţi şi asta au făcut şi cu mine.

Ajutorul social care se oferă pentru schizofreni este infim, era 250 de lei acum câţiva ani şi l-am refuzat fiindcă eram încă aptă de muncă şi îmi doream libertatea. Dacă nu, moartea. Viaţa în sclavie monstruoasă e inacceptabilă, nu puteţi să vă imaginaţi cât de rău m-au torturat. Acum sunt obeză şi am multe probleme de sănătate, netratate corect deşi am implorat medicii, ei zic că nu mă pot ajuta, şi fac pipi pe mine, dar nu am bani de operaţie pentru acest lucru.
Nu am avut niciodată pe nimeni în viaţa mea, nu am avut relaţii sexuale (doar am fost torturată sexual de la distanţă, împotriva voinţei mele, monstruos, şi unii au inventat că acel lucru înseamnă schizofrenie când am motive clare să cred că e din cauza unor minţi criminale care mi-au vrut moartea). Şi nu m-am masturbat. Şi nu am avut dorinţe sexuale. Dar nici fără copil nu pot trăi şi cred că era posibil să am copil chiar şi cu un picior lipsă mai demult. Acum, dacă e prea târziu, viaţa mea se va termina. Am plâns prea mult 30 de ani aproape că alţii au vrut să mă sacrifice. După moartea tatei, în 2005, la numai 63 de ani, am rămas fără protecţie şi am fost lovită de oameni răi şi mai mult şi izolată cu forţa aproape 8 ani. Ipocrizia societăţii este dezgustătoare. Înainte aveam bani puţini, de la tata, apoi am rămas fără bani aproape deloc şi se presupune că mama trebuie să mă întreţină. Împreună cu mama am un apartament de 4 camere pe Moşilor închiriat cu 13 milioane de lei pe lună, ceea ce poate nu credeţi, dar este puţin în condiţiile în care sunt facturi de plătit. Am renunţat la radio şi televizor, dar nu pot renunţa la internet, singura mea fereastră spre lume şi ocupaţie. Sau la telefonul mobil prin care comunic cu mama, nu am absolut pe nimeni altcineva. Abia ajunge de hrană. Mă puteţi acuza că am fumat, doar atâta vină îmi puteţi găsi, din cauza izolării şi stresului enorm, dar am calculat că şi fără ţigări, abia mi-ar fi ajuns de cele necesare, în niciun caz de a îmi cumpăra haine sau pantofi sau de distracţii necesare sufletului (pentru a evita prea multă deprimare), cum ar fi mersul la operă sau în parc sau la muzee, etc.
Acum, oameni buni, dacă e vreunul bun printre dvs., mi se cere să mor din nou, să dispar de pe faţa pământului fiindcă şi medicul de familie şi familia mea, care nu m-a acceptat nicioodată, îmi cer să mă mut cu mama, vânzând acel apartament de patru camere pentru a trăi din închirierea altor spaţii şi a face economie, împreună cu mama. Până acum, din 2006 am trăit singură într-un apartament de 2 camere şi repet, în ultimii 2-3 ani, datorită căderii pieţei imobiliare, a scăzut venitul meu tot mai mult (cel din chirie) şi am fost obligată să cerşesc fără succes câte un leu doi pe stradă sau la vecini. Am cerşit şi pe bloguri sau diverse siteuri, inclusiv facebook, tot fără succes. În toate epocile oamenii vor moartea celor nevinovaţi, sacrificaţi cu ură de ei, citiţi din nou istorie dacă nu mă credeţi.

Decât să mă mut cu mama, să mă îngrop de vie şi atît de nevinovată cu ea, după tot ce am îndurat, mai bine mor. Mi-a făcut foarte mult rău şi nu o pot suporta. Este imposibil. În plus, chiar dacă acum e nebună, mă cicăleşte groaznic şi mă loveşte verbal şi acum, la fiecare vizită. Şi nu am pe nimeni altcineva şi niciun alt suport material. Unii spuneau că aş putea cerşi ajutor la televiziune, dar nu e aşa. Eu am fost, începând cu 2002, când aveam 31 de ani, la toate organizaţiile nonguveramentale pe care le puteţi închipui, la ministerul sănătăţii, la diverse persoane sus-puse. În vreo 15-20 de locuri. Toţi m-au refuzat.
Din 2010 am cerut şi pe internet ajutor, cum spuneam. La televiziune, ca şi în rest, vor numai minciuni şi poveşti sentimentale aberante şi dulcege pentru cei proşti, vor să inventeze de exemplu că eu trebuie să o iert pe mama, când toată iertarea a fost sinceră din partea mea şi a fost în zadar şi acum nu se mai poate şi precis ei ar vrea să mă mut cu acea fiinţă monstruoasă numită mamă, de dragul aparenţelor. De asemenea ei precis ar vrea să facă lumea să creadă că eu sunt nebună sau am avut nu ştiu ce rătăciri mentale în viaţă, când nu e aşa. Doar de dragul menţinerii minciunii şi faptului că aceia declaraţi nebuni aşa trebuie să rămână, nimeni nu vrea adevărul despre normalitatea perfectă şi bunătatea şi nevinovăţia celor ca mine. Şi fără adevărul pe care ei îl refuză voi muri.

Eu nu am făcut decât binele şi nu am primit decât răul în schimb aproape 30 de ani. Nu m-am schimbat din 1984 aproape deloc ca suflet, în afară de faptul că de 2 ani nu mai pot ierta nimic, e prea de tot! Şi nu voi mai ierta, chiar dacă dreptatea nu se va face. Poate ştiţi câte ceva despre istoria cerşetoriei, considerată ilegală, ori despre istoria psihiatriei, invenţie diabolică de schingiuire, care şi ea se schimbă de la an la an. Poate ştiţi despre istoria închisorilor pentru datornici sau despre nenumăraţii artişti (Balzac sau mulţi alţii, nu mă mai pot gândi acum) care au suferit, nevinovaţi poate, oprobriul public şi moartea prin înfometare şi sărăcie lucie...sunt foarte mulţi şi prietenii nu i-au ajutat. Şi muzicieni şi pictori şi poeţi. Mulţi s-au sinucis şi mereu clasa la putere a muşamalizat adevărul, menţinând gheara în gâtul celor săraci.
Am cerut în ultimii ani în zadar şi ajutorul psihologilor, foşti colegi sau profesori din facultate, şi ajutorul psihiatrilor şi nu au vrut să mă ajute, deşi am explicat că nu vreau să mor şi că izolarea totală de atâţia ani este înfiorătoare şi că nu am bani şi drepturi defel. Tot ce ştiu ei să spună este că eu nu ştiu să mint. Bine că ei ştiu! Am suferit în total 42 de ani şi se pare că aceeaşi mamă, care mi-a îngropat toate rudele, mă va îngropa şi pe mine alături de tata, într-un fel de mormânt comun. Fără oameni la înmormântarea mea...Şi nici ea, nici verii mei, nu merită să moştenească banii mei din proprietăţile imobiliare. Dar unde s-a mai văzut dreptate pe lumea asta ?!!

Februarie 2013

Acum iar nu am niciun leu pentru mai mult de 2 săptămâni şi nimeni nu mă poate ajuta.
19 mai 2013

Azi, 7.01.21
În toamna lui 2018 m-am mutat în Voluntari, cu mama, și situația mea financiară cel puțin s-a îmbunătățit. Tot ce vedeți ca fiind nebunie în cele de mai sus voi explica în ultimele mele concluzii finale pe blog.

Culinară

Sunt mândră că în tinereţe am preparat numeroase dulciuri, deşi acest lucru era o reacţie la suferinţele incomensurabile prin care treceam, încă fragedă, la 19 ani.

Înainte de 18 ani era greu să intru în bucătărie, unde mama era regină şi nu îmi permitea să prepar propriile mele mâncăruri. Dar îmi doream mult acest lucru, chiar dacă era interzis.

Poate ştiţi că reţetele bune sunt un fel de secret pe care nu îl poţi descoperi cu uşurinţă. Nu doar pentru că sunt secrete, dar şi pentru că gătitul hranei în sine este ca un fel de artă magică. Şi, ca atâtea alte arte, are secretele ei care nu sunt dezvăluite cu uşurinţă novicilor. Ceea ce pot spune cu certitudine este că mama mea era în posesia unei adevărate comori secrete: un caiet plin cu reţete de dulciuri de primă clasă, scrise de mână, adunate de la rude sau prieteni de încredere. Cum a reuşit să le adune, nu îmi pot imagina. Aproape că am plâns când acel caiet a dispărut din cămară, în anii 90.

Povestea mea a început în 1989. Atunci am început să descifrez reţetele din caiet, încercându-le pe cele care mă atrăgeau. Am făcut diverse checuri, ceea ce era mai uşor.
Am preparat diverse prăjituri cu foi subţiri şi cremă, ceea ce era migălos şi cerea mişcări rapide la coacere. Am preparat torturi. Diverse prăjituri cu nuci şi miere, cu blaturi în diferite culori. De asemenea îngheţate, bezele simple sau cu cremă, spumă de fructe. Şi savarină. Şi produse de patiserie cu foietaj, când aşteptam să se răcească aluatul la frigider şi îl tot întindeam şi îndoiam. Chiar şi aluaturi cu drojdie. Şi altele...

Numai când am avut propria mea bucătărie am începtu să gătesc diverse feluri de mâncare. Numesc aici trei dintre mâncărurile mele preferate. Primul: o combinaţie între paste de casă cu ouă şi varză dulce călită cu mult piper, ţinută la foc moale pe sobă până când devine ea însăşi un fel de condiment de culoare caramel. Al doilea: varză a la Cluj cum spun unii, adică amestec de varză murată tăiată subţire, cu orez, carne şi condimente, în special cimbru, toate aşezate în straturi ca un tort şi ţinute la cuptor. Al treilea fel preferat de mine este o combinaţie între vinete coapte aşezate în tavă la cuptor cu smântână bătută cu ou, piper şi felii subţiri de caşcaval.

Doresc să menţionez aici câteva dintre mâncărurile mele preferate în copilărie, de origine maghiară: ciorbă de varză cu ciolan afumat şi smântână, Kurtoscolacs şi pogacsa. Pogăcile sunt extrem de delicioase, mici pateuri cu drojdie şi jumări cu carne trecute prin maşina de tocat. Cât de mult le duc dorul, dar nu am avut cum să prepar aşa ceva!

https://en.wikipedia.org/wiki/Pog%C3%A1csa

X şi Y

De ce l-or fi poreclit Lenin nu se poate spune cu precizie. Un vlăstar dintre fiii satului care a ajuns pe căi mai ocolite la oraş. Fiecare om cu istoria lui. Ori fiindcă era o asemănare între barba lui poate prea îngrijită şi cea a sus-numitului personaj istoric, ori fiindcă amintirea omului politic bântuia prea puternic în vremea de odinioară în cătunul mic şi paşnic. Eu nu l-am cunoscut decât din poveşti, răsturnate pe masă grămadă când ne adunam cu toţii, obosiţi după o zi de muncă. Şi timpul a cernut uitarea peste ele.

Stăteam cu ochii mijind de somn pe laviţa strâmtă de lemn, bunicul meu vorbea despre oameni care au fost, de fuseseră ori ba gospodari, de aveau sau nu rânduială bună, de erau de neam bun ori rău, chiaburi ori oameni sărmani, de erau oameni slabi ori oameni în toată puterea cuvântului. Atunci adunam lângă suflet nume care mă amuzau, învăţam pe de rost despre Milian Nebunu’, singurul care înhăma boii la car, despre Ciontolag care se spânzurase în şură, despre Dudur şi Duduroaie, rude mai îndepărate care ne lăsaseră moştenire icoane vechi pe sticlă acum pierdute, despre moşul Nicodim care a trăit peste o sută de ani şi apăruse în ziar în ultimul an de viaţă, şi mulţi alţii. Mă bucuram să merg cu căruţa veche cu roţi de lemn după fân sau după otavă, fascinată de locurile din câmp şi numele lor – la Fofelde, în Părăuţe, sub Higi, în Deal la Cruce, în Mlăci, pe Cetăţuie, în Vârtoape, în Valea Secăturii ori după Coastă. Tot cu suflet de colecţionar adunam în caiete de şcolăriţă poveşti despre obiceiuri vechi, despre jocul ficiorilor şi fetelor, despre sărbătorile Crăciunului de odinioară şi jocul Irozilor, despre cum fetele măsurau care dintre parii aleşi cu ochii închişi era mai lung, acela fiind băiatul pe care îl alegeau, poveşti de clacă sau de şezătoare. Eram atentă să înţeleg şi să memorez cuvintele locului şi repede am învăţat să pronunţ vorbele ca acolo, de pildă în loc de „V” la începutul cuvântului trebuia să folosesc un sunet gutural între „V” şi „H”. Lucrul acesta mă amuza, pe vremea aceea visam să devin filolog. Oamenii locului îşi păstrau limba şi sunetele ei, în ciuda trecerii timpului; orice schimbare, chiar şi în alimentaţie, era privită cu neîncredere şi mulţi bătrâni şi-au purtat costumele populare şi între anii şaizeci-nouăzeci.

Micuţă şi timidă, cu ochii înmuiaţi de mirări copilăreşti, mergeam cu străbunica la biserică strângând busuioc şi gherghine în palmă şi eram învăţată să spun tuturor ziua bună, că aşa era obiceiul. Dar mie mi-era atât de greu, aproape mă ascundeam după fustele străbunicii. Trebuia să rostesc tare şi răspicat, nu aşa cum se spune la oraş şi sângele îmi venea în obraji de ruşine. Când am mai crescut mă duceam singură la şipotul din capătul satului să iau apă în ulcior de trei litri, dulce şi bună pentru băut. La adăpostul întunericului era mai simplu să spun sara bună – şi îmi plăceau aşa de mult aceste vorbe care parcă veneau dintr-o poveste. Nu „bună seara”, ci „sara bună”. „A cui eşti?” mă întrebau oamenii care şedeau săm povestească în faţa porţilor şi după un timp am învăţat să spun – „A lu’ Sarafin”. Roşeam, dar eram mândră de numele vechi al bunicilor. Bătrânii din sat stăteau de vorbă cu mine – de unde vin, unde mă duc, cum e pe la Bucureşti. Într-o zi am tremurat de emoţie, oprită fiind să stau de vorbă de dascălul Panga, învăţătorul de odinioară din sat care le învăţase carte şi pe bunica şi pe mama. Dar vorba pe care nu o voi uita niciodată şi poate că nici acum nu o înţeleg întrutotul a fost a unei femei care mi-a spus odată – „El e bărbat, cruce întreagă!” Iată, îmi spuneam, mândria şi respectul femeilor faţă de bărbat. Aşa erau oamenii atunci – slabi sau tari, cruce întreagă sau nu.

................................................................................ Anii au trecut, am mers la şcoală şi farmecul poveştilor a început să pălească. Am învăţat de Lenin şi apoi de dispariţia lui şi faptul că avusesem o rudă poreclită aşa nu mai era la fel de amuzant. Am urmat cursuri de genetică în facultate şi am învăţat despre braţele încurcişate ale cromozomilor. Mi-am amintit atunci de femeia bătrână care îmi vorbea în mijlocul satului – cărţile ştiinţifice spuneau că bărbaţilor le lipseşte un braţ pe cromozomul Y comparativ cu cromozomul X. Dar eu mă gândeam că şipotul încă mai susură la poalele cimitirului plin de cruci întregi, unele cu rădăcini de peste o sută de ani. Mă gândeam că fagii din pădurea Higilor încă mai au coroană înaltă şi ard ca nişte lumânări de nuntă gigantice. Şi că la poarta noastră, a Sarafinilor, încă mai există o troiţă de demult cu Cristos răstignit pe ea, iar la picioare îi cresc lăcrămioare albe ce înfloresc chiar de Paşti.

Azi nu mai are nici o importanţă pentru mine diferenţa dintre cromozomul X sau Y. Fiii satului au plecat să îşi găsească un noroc mai bun la oraş iar bătrânii s-au ascuns câte unul în casele lor cu cruci amprentate în tencuiala de sub acoperişuri. În locul unde odinioară era răstoaca sălbatică a Oltului, cu ostroave unde se mai rătăceau caii lăsaţi să pască liberi, este acum un uriaş lac de acumulare. În biserica veche (care apare semnalată pe şoseaua principală) oamenii mai puţini continuă să îngâne cântările pe care le ştiu, printre strane şi picturi vechi, dar ţârcovnicii de demult nu mai sunt. În locul oamenilor adunaţi la poveşti în faţa porţilor, mai poţi vedea uneori, la vreo înmormântare, câte o lelică bătrână sprijinită în beţe şi ascunzându-şi lacrimile în năframă.

Casa noastră clădită între trei fântâni încă păstrează urmele meselor în familie cu poveşti, a castelelor sau păpuşilor mele din coceni de porumb, a zilelor cu furtuni şi lumânări aprinse, a sobelor vechi de fier în care coceam crumpene sau îmi încălzeam picioarele, a serilor atât de grele de stele încât simţeam că mă smulge lumina de pe pietrele curţii, după care adormeam în linişte deplină întreaga noapte. Atâta linişte a rămas...

Barajul

Toate bune şi frumoase, mrejile şi farmecele copilăriei, până când m-am ridicat şi eu fată de vreo treisprezece ani. Atunci au început să construiască la noi în sat barajul. De la el mi se trag toate necazurile, spun eu adesea cu amărăciune. Viaţa nu a mai fost niciodată aceeaşi, iar moartea s-a mutat de la oraş să secere, cu nemiluita, printre bătrânii sau oamenii mai tineri din sat.

Înainte de baraj Oltul era năvalnic şi înspumat ca un armăsar nărăvaş scăpat din buiestru. Aproape în fiecare an apele acopereau lunca până dincolo de Valea Scoreiului, un afluent mic, ieşind şi el din firea lui blândă în astfel de ocazii. Dacă trebuia să mergem la gară, bunicu mă aburca în cârcă, glumind aproape mereu. Eu mă ţineam mereu prea strâns cu călcâiele, de teamă să nu alunec, el bombănea puţin nemulţumit şi treceam împreună peste ape. Bătrânii din sat spuneau că prin anii cinzeci Oltul îngheţa mai bine de un metru şi că odinioară spălau vara cânepa în apa râului sau prindeau peşti mari şi dulci. Erau vremuri de poveste, înainte de combinatele chimice care au înnegrit apa râului, tulbure astfel şi pe vreme senină. Dar mulţi ani, până când barajul a fost gata, sătenii şi alţi călători prin locurile acelea atunci mai curate, treceau peste puntea îngustă care se legăna între doi stâlpi, încât uneori simţeai fiori de teamă. Mai putrezea, mai lipsea câte o scândură, şi când era polei trebuia să fii tare. Din când în când venea zvon că se mai înecase cineva acolo. Altfel apele îşi luau birul în vieţi de cai, uitaţi pe vreun ostrov în răstoacă, înainte să năvălească potopul. Căruţele, mai târziu şi autoturismele, traversau Oltul pe un bac alunecând pe o funie groasă de oţel. Câte un ţigan învârtea manivela şi trecea „corabia” de la un mal la altul. Dormea într-o colibă de chirpici pe malul dinspre sat. Ultimul pe care l-am cunoscut, Niculae sau Lae Chioru, cum îl porecleam eu în glumă, s-a pierdul în lume de unul singur după ce au ridicat barajul. O victimă în plus.

Aveam în familie doi ingineri: unul lucra în domeniul hidroenergetic şi a vizitat odată satul, când eram încă mică. Al doilea era tata. El era inginer de drumuri şi poduri şi a venit odată în vizită în sat dezvăluind la un pahar de vin ceea ce el aflase ca secret din planurile guvernului, anume că vroiau să construiască acolo pe Olt un baraj şi chipurile satul urma să fie demolat. Bunicii nu credeau, dar parcă tot s-au speriat puţin. Anii au trecut şi s-a dovedit că tata avea oarecum dreptate, nimic nu a mai fost acolo ca pe vremuri, paradisul ascuns al copilăriei mele a dispărut precum peştii de odinioară, odată cu oamenii locului şi grădinile lor întinse către matca râului.

În vara lui 1984 am fost acolo la tradiţionala „întâlnire a fiilor satului”, cu muzică, bere şi mici, cu tineri şi bătrâni, consăteni sau invitaţi sau chiar fii ai satului plecaţi pe alte hotare cu ani în urmă. În luncă ne-am adunat mai mulţi, eu printre copii şi tineri mai mari decât mine. Lucrările barajului erau deja începute, îmi amintesc grămezi de pietriş şi iarba rară. Dar noi, copiii, nu aveam griji. Următoarea întâlnire de acest fel a urmat doar peste 27 de ani, când oamenii, mult mai puţini, au venit în sat pe drumul construit peste baraj. Nu mai erau nici corabia, nici podul pe care băieţii necăjeau fetele legănându-l, de unde unii dintre ei se aruncau direct în ape să înoate. Casa noastră, situată în capul satului, fusese printre ultimele la care ajungeai pe drumul vechi, azi este printre primele după ce coteşti drumul de la baraj înspre sat. Odinioară nicio maşină nu ajungea pe uliţa prăfuită, doar urmele vechi de şine de căruţă se uscau laolaltă cu baligile vitelor, copiii păşeau desculţi sau făceau papalaşcă din praful de pe drum şi apa din fântânile numeroase. Atunci praful era cuminte, o dâră în urma carelor cu roţi de lemn, peste ani era ridicat val-vârtej de maşinile care veneau la rude în sat.

................................................................................................................... Pe lelica Ileana sau Leana cum îi spuneau mulţi o vedeam adesea când eram mică. Era surdă şi răspundea în doi peri. Lua apă de la fântâna din uliţă fiindcă nu avea una în ogradă. Zâmbea larg până la colţul năfrămii şi vorbea tare. Purta cosiţele împletite cum era obiceiul din bătrâni, dar renunţase la ia tradiţională. Câteodată mă speriam de ea, nu îmi plăcea să mă sărute pe obraz. Lelica Ileana venea pe neaşteptate la noi la poartă cu şorţul sumecat, plin cu pere mălăieţe şi dulci de toată minunea. Ceilalţi vecini din capul satului erau şi ei buni cu mine. Bădicu Mărcuţ sau lelica Ana sau sasul Hanţ, care ne repara pantofii şi unde am gustat prea multe dulciuri pregătite de soţia lui. Când am mai crescut, copiii mai năzdrăvani din sat, cu care mă jucam serile, propuneau uneori câte o aventură de taină, de pildă să mergem să furăm pere din grădina lui Mărcuţ. Eu nu eram de acord, dar nu puteam să stric cheful celorlalţi. Meregeam pe lângă ei, privindu-i cum sar peste gardul de piatră şi cum se întorc speriaţi de vreun câine sau plouaţi că perele erau prea crude.

Apoi am aflat vestea care m-a cutremurat. Unul dintre fiii lui Mărcuţ, muncitor într-o topitorie, a murit fiert de viu în cazanul fabricii. Întreaga viaţă mi-am amintit de moartea aceea, un accident care se imprimă în mintea sensibilă a unui copil. Mă gândeam ce mult trebuie să fi suferit bietul om.

În sfârşit, în anii nouăzeci, a fost gata şi barajul. Precum apele, în anii care au urmat au trecut repede ultimul prag şi câţiva dintre oamenii mai tineri rămaşi în sat, dar şi bătrânii. Mergând la câte o înmormântare, mai poţi vedea doar câte o lelică bătrână ieşind greu la poartă în două beţe, ştergându-şi lacrimile în năframă. Puţini oameni din alte locuri au mai venit în sat. Una după alta, casele vechi cu cruci amprentate pe zid sub tencuială, au rămas cuiburi goale, cu tablele de la ferestre trase. Din motive incerte, o bandă de tâlhari l-a omorât pe preotul satului. Alte bande de hoţi au furat ce au mai găsit în casele pustii şi au prădat biserica. Într-o zi am aflat o veste care m-a umbrit din nou: Oltul îşi cerea drepturile înapoi. Bătrâna lelică Ileana, cea care îmi aducea pere mălăieţe, s-a înecat în nămolul de lângă baraj. Dumnezeu ştie ce vroia să adune, poate uscături pentru foc sau poate se rătăcise, cu gândurile la lumea de demult, unde în acel loc era prund uscat şi apoi începea răstoaca cu vegetaţie abundentă. Mi-am amintit atunci de omul înecat în cazan, amândoi erau oameni din capul satului de odinioară, ca şi noi. Şi amândoi au murit înecaţi în altceva, nu în apă.

Au mai fost inundaţii şi după terminarea barajului, dar acum necazul a lovit mai mult pe ţiganii din capul satului, care aveau acolo mici colibe în jurul unui alt afluent al Oltului. Apele au luat şi casa lui Hanţ, cizmarul de odinioară.

Ce mi-a mai rămas? Din ce a fost mai demult, nimic. Bunicii mei se odihnesc şi ei în ţintirim. Biserica a fost renovată şi este semnalată pe şoseaua naţională. Zona din jurul barajului a devenit rezervaţie de faună şi floră protejată. Pe marginea albiei este sârmă ghimpată. Pe malul lacului de acumulare au venit şi vin mereu pescari din alte locuri. Oameni străini au cumpărat terenuri şi au ridicat case noi în afara satului, lângă lac. La capătul uliţei principale s-a ridicat o troiţă.

Casa noastră e una dintre puţinele clădite între trei fântâni. Poate că apele nu vor mai pătrunde niciodată în pivniţele acum uscate. Înclin să cred că într-o zi toate vor seca, în afară de Oltul acum îmblânzit. Lumea de acolo este parcă din nou liniştită, sunt mai puţine automobile sau alte surse de zgomot şi praf. Cireada satului, mult împuţinată, încă mai trece în zori pe la fereastra noastră. În rest totul a încremenit. Aerul este mai curat, munţii din zare se înalţă tot mai albaştri.

Viaţa la cămin în Cluj

1990 - 1991 Intram în bucătăria comună seara când oboseala îmi muşca timpanele ca un zgârci, pocnind ritmic în ureche. Gândacii roşii mişunau printre cleiuri vechi, flăcările fâsâiau spasmodic. Mirosul de arsură şi gaz mă pătrundea până la os. Începusem să fumez ţigări Assos, la modă pe vremea aceea. O colegă de cămin de la altă facultate se sprijinea cu coatele de masa murdară şi îmi zâmbea povestindu-mi viaţa ei. O chema tot Cristina. Avea dinţii deja înnegriţi.

Nimeni nu gătea mâncare acolo. Aveam reşouri, fierbeam spaghetti, ceaiuri, supă la plic sau mergeam la cantina studenţească unde abonamentul era cam scump. Odată am primit cadou de la o colegă unguroaică câteva bonuri de masă la o cantină dintr-un liceu cu internat. Am mers singură pe o stradă lăturalnică şi abia am îndrăznit să intru. Parcă nu îmi venea la îndemână să merg să mănânc singură printre alţii, elevi de liceu şi tineri de diferite vârste. A fost singura dată când m-am dus acolo, am aruncat celelalte bonuri. Abia după ani m-am gândit că poate acesta era motivul darului primit: mâncarea puţină şi mizerabilă chiar la masa de prânz. Stăteam cu farfuria în faţă, cu felia de salam gras prăjit în ou, legănându-l cu furculiţa în sosul de mazăre. Atât era tot prânzul. Nu m-am abonat la cantina cealaltă şi am început să mă plimb de colo până colo prin oraş, consumându-mi banii de la CEC pe cozonaci gustoşi cu mult mac, prăjituri cu cremă de castane şi celebrele plăcinte ardeleneşti cu brânză sărată. Am început să mă îngraş, am crescut rapid cu zece kilograme, apoi încă 10-15 şi datorită stresului zilnic al vieţii de boboc la facultate. O colegă de cameră mi-a spus verde-n faţă: de ce te-ai îngrăşat aşa Moni, noi toate ziceam de tine că eşti o fată aşa frumoasă...erai. Poate că aşa era, cu dimensiunile mele de top model dar scundă, şi chipul tânăr aveam poate un farmec al meu. Oricum nu mă interesa acest lucru, aveam multe alte probleme.

....................................................................................................... După ce mă îngrăşasem, mă deranja şi mai mult baia comună. Când făceam baie nu îmi plăcea să apar dezbrăcată. Celorlalte nu le păsa. Eu mă chinuiam să mă ascund de ele, ieşeam cu chiu cu vai, cu hainele pe jumătate ude din cabina de duş. Acolo şi spălam toate rufele la mână, în aburii comunităţii. Apoi le întindeam în cameră în holul mic de la intrare. Dormeam pe paturi ca de spital, dar saltelele erau destul de bune. La început eram patru, adică cinci, fiindcă o colegă avea un apendice masculin şi dormeau împreună în patul îngust (înainte să se îngraşe şi ea). Încercam să nu mă gândesc atunci, dar era desigur imoral, stăteam într-un cămin de fete, nu ştiu cum ajunsese ea acolo cu persoana indexată ei. Prietenul ei era un tânăr cu glas blând şi mare asemănare cu portretul lui Eminescu în tinereţe. După mai multe săptămâni o altă colegă (mai mare cu vreo trei ani ca mine) a dat-o afară. I s-a dat o altă cameră la un etaj superior.

În faţa geamului aveam privelişte spre un cămin de băieţi. Noaptea se fofilau în faţa geamului nostru şi aruncau vorbe porcoase. Fetele celelalte dormeau, eu nu aveam somn. Mă duceam la fereastră şi atunci îi vedeam cum fug care încotro, ascunzându-se să nu îi văd. Mă întorceam la pat şi priveam păpuşile mele mici de plastic pe care le adusesem de la Bucureşti să îmi ţină companie. Câteodată ascultam radioul.

Fetele de deasupra făceau adesea gimnastică aerobică şi aveam destul zgomot.


........................................................................................ Cursurile la facultate nu au început la termen. Am aşteptat săptămâni în şir, fiindcă se făceau restructurări după revoluţia din 1989. Era atunci în toamna lui 1990. Invidiam pe cei care citeau la biblioteca centrală universitară, îi dădeam târcoale uneori. După ce au început torturile sexuale asupra mea nu am mai avut cum să citesc și plângeam în sinea mea. O colegă m-a luat odată de braţ şi m-a dus la casa studenţilor la discotecă într-o seară. Abia am ieşit de acolo, era imposibil să respiri normal, darmite să dansezi. Altădată am intrat acolo singură, dezorientată, şi am nimerit în plină sesiune a partidului România Mare. Am ieşit teafără şi nevătămată.

Mă plimbam uneori în oraş, neavând ce face. Admiram arhitectura centrului vechi, visam să merg la un concert de orgă la o biserică veche, dar nu am avut noroc. Vizitam anticariatele, visam să îmi cumpăr cărţi. Erau multe restructurări în oraş. Clubul pentru cursuri de fotografi amatori (studenţesc) nu s-a deschis tot anul. Şi acolo râvneam să intru. Se deschideau buticuri şi mici restaurante, dar pentru o studentă străină, singură ca mine, era greu să afle ceva de lucru. Oamenii făceau coadă imensă în faţa centrului de emigrări. Dacă mă prindea ploaia îmi cumpăram umbrelă. M-am gospodărit ceva mai bine în timp, mi-am luat lighene mari şi pătură şi haine mai largi din oraş. Într-o zi am nimerit la un concert gratuit de muzică de cameră care m-a fascinat, unde l-am văzut şi pe un violonist care fusese vecin cu mine când stăteam la gazdă înainte de examenul de intrare. În altă zi am fost la operă la un teatru chinezesc. Mi-am cumpărat totuşi o Biblie de la librăria din centru şi tot acolo am fost fericită să ajut o femeie bătrână să îşi care cumpărăturile. M-am întâlnit brusc cu o fostă colegă din liceu care intrase şi ea la facultate acolo, și vindea ziare în piață, dar nu am ţinut legătura. La fel, am întâlnit foşti prieteni de joacă din satul bunicilor, coincidenţe care pe vremea aceea mă uimeau enorm.

Ciudat este că, deşi eram grasă, un tânăr m-a invitat totuşi la plimbare. Mai fusese altul când eram încă suplă, care de la prima întâlnire a încercat să mă sărute şi eu l-am respins. Ambii aveau acelaşi nume, Doru. Primul individ îmi dădea dureri de cap, amețeală puternică. Fetele de la cămin mi-au spus că nu e normal să ies cu el, fiindcă eram prea frumoasă pentru el! Oricum nu l-am văzut decât de două ori.

Cel de-al doilea m-a dus pe Cetăţuie. Încerca să mă ia de mână, părea înfumurat şi făcea pe stăpânul. Începuse să îmi vorbească despre viaţa de familie într-un mod semiştiinţific. Sau spunea că vroia să avem o relaţie îndelungată. Oricum şi pe acela l-am respins după o întâlnire, dar am dat de bucluc. A venit la mine în cameră şi a făcut scandal. Era extrem de vexat şi eu nu înţelegeam de ce. Până la urmă am scăpat de el, dar cu greu, deşi i-am explicat frumos că eu nu eram pregătită să intru într-o relaţie de durată cu el şi că nu voiam să îl amăgesc până mai târziu.

........................................................................................... Au fost zile dulci-amare în care aveam bucuria de a nu fi împreună cu părinţii. Ei nu m-au vizitat nicodată acolo, eu am venit la Bucureşti numai de câteva ori. Mama îmi trimitea uneori pachete cu hrană prin poştă, le ridicam de la oficiul poştal de lângă cămine. A trimis prin cineva o plapumă să mă învelesc iarna. A trebuit să mă întorc la înmormântarea bunicii. Atunci am luat avionul, altfel veneam cu trenul, schimbând în Vinţu de Jos, parcurgeam multe ore de drum obositor. Când am ajuns în Bucureşti, bunica încă mai trăia, am vorbit cu ea la telefon. Nu-i voi ierta mamei niciodată că nu m-a lăsat în seara aceea să o vizitez. A fost cel mai trist lucru din viaţa mea. Bunica adică mamaia a murit peste noapte. Cel mai frumos capitol din viaţă s-a încheiat atunci.

Am omis să povestesc aici că într-o zi, probabil în toamnă, într-o duminică sau sâmbătă, am fost să îmi vizitez bunicii în sat, singură. Ei dormeau în casa veche și nu au fost deloc încântați de vizita mea neașteptată - mă vedeam respinsă total și mi-era tare trist... Atunci am înțeles că oamenii nu mă primeau, nici cei câțiva din viața mea, decât dacă eram introdusă de mama, care era o mamă rea.

Bătrânul

I se spunea bătrânul. Aşa îl porecliseră cei doi fii ai lui, iviţi pe lume când el avea 32, respectiv 42 de ani. Eu eram singura nepoată, fiica mezinului. Când am crescut destul ca să înţeleg şi el nu mai era printre noi, mi s-a explicat că paralizase exact în noaptea nunţii tatei, ceea ce m-a tulburat. Fiul cel mare era arhitect, avea talent la desen şi într-o zi a făcut portretul în cărbune al bătrânului. Părea atât de viu în alb şi negru încât mi-aş fi dorit să îl mai văd o dată în viaţă pe măsură ce treceau anii şi priveam din când în când portretul.

Când aveam trei-patru ani mă jucam adesea cu bătrânul. El mergea prin curte şi prin casă în cârje dar nu putea vorbi şi îşi striga doar numele de familie de fiecare dată când era nemulţumit sau emoţionat de ceva şi simţea nevoia să comunice cu ceilalţi.

Eram mândră că aveam un bunic născut în secolul al XIX-lea. Celălalt bunic îi putea fi fiu. Copil neastâmpărat, mai făceam câte o năzbâtie (aşa îmi povestea naşa mea) – de pildă când bătrânul mergea la toaletă şi îşi lăsa cârjele afară – eu le furam şi le ascundeam, el striga după mine iritat. Cât de straniu, acest om ţinea minte doar numele familiei sale şi nu mai putea pronunţa numele de botez! Alteori eram mai răutăcioasă fiindcă furam din bomboanele lui sau mă certam cu bietul invalid pentru dropsuri. Mă jucam şi cu piesele lui de loto sau cu micul pătrat magic în care glisau numere ce trebuiau ordonate. De fapt ţineam la tataia, eu aşa îi spuneam.

Bătrân, cu părul alb, semăna cu cireşul de mai din curte în care îşi făcuse cuibul o ciocănitoare. Timpul îi ciocănea sub tâmplă tot mai puternic de la an la an. Umbrele florilor de cireş îi tremurau pe obraz primăvara când se plimba pe sub crengi purtând o pălărie veche şi în picioare pâslari exact ca ai mei.
Într-o zi, când aveam vreo patru ani, am auzit nişte discuţii mai ciudate în familie. Ce ne facem? Trebuie să o ducem pe aia mică la ţară. Apoi m-am întors şi am uitat şi de bomboane şi de cârje şi de chipul omului care îmi fusese aproape. Anii au trecut, priveam doar portretul în cărbune, ascuns într-un colţ.

Când am crescut am găsit în cutii de metal şi în albume vechi pozele în care un bătrân zâmbea pruncului în scutece care eram eu. Doi oameni care au trăit în trei secole diferite se priveau unul pe altul. Cât mi-ar fi plăcut să îi fi dăruit doar lui o cutie mare cu bomboane!

Alţi îngeri, alţi sfinţi

Ce bine că nu sunt înger mamă! Odată, demult, am ajuns într-un câmp cu pălămidă şi ardea soarele ca vreo sută de suliţe în spinare. M-am descălţat ca tot omul şi am fugit peste buruieni până când picioarele îmi sângerau. Şi îmi muşcam buzele şi limba să nu simt durerea. Sunt şi ele suflete, acele flori cu ghimpi, nu puteam să le strivesc. Ţin minte că tata omora omizile, primăvara când ne urcau potop pe zidul casei. Mi-era scârbă şi milă. Nu spun toţi că toate făpturile Domnului au şi ele sufletul lor?

Mamă, tu dormi, şi pe mine mă doare de-a dreapta. Şi pe tata îl durea înainte să se ducă. Zicea că eu sunt ca o sfântă şi am plâns ...dar nu aveam cui să povestesc. Dacă dormi, îţi pot spune ţie. Cu tot dinadinsul nu vroiam să fiu sfântă. Toată lumea urăşte sfinţii, îi ponegreşte şi apoi li se închină după ce mor. Ei zic că sfinţii îi ajută, că le mijlocesc calea către voia lui Dumnezeu...O fi fost şi Prometeu un sfânt? Grecul din poveste. Că şi el adusese oamenilor ceva, dar peste puterea zeilor. Că şi pe el îl durea în dreapta.

Toţi cunosc istoria martirilor...cad în apele tulburi şi nimbul lor de sfinţi se subţiază, dar încă pluteşte ca în picturi peste apele tulburi şi învolburate de spirite rele. Greu trebuie să fi fost să trăieşti şi în vremea romanticilor. Atâtea vise, demoni şi fecioare neprihănite ucise crud sau prunci de ţâţă murind de foame. Întotdeauna am preferat seninul norilor de furtună. Dar...de fapt şi toţi ceilalţi spun adevărul, noi toţi urcăm şi coborâm la fel aceleaşi trepte, fie că dormim pe un sac cu bani, fie că sughiţăm de sărăcie.

Ce bine că nu am devenit înger! Unii devin şi atunci îi vezi în picturi plutind pe norişori coloraţi, cu aripile aurite în stucatura palatelor. Sau răsar din morminte, albi şi mari, ca Giselle din baletul cu acelaşi nume. Iar spectatorii aplaudă şi îşi deschid evantaiele de doamne şi domni. De partea cealaltă poporul de rând ţipă extatic în arene deschise, aşa cum odinioară se bucurau să îl crucifice pe Sfântul Petru, să o tragă pe roată pe Sfânta Ecaterina, să îl ţintească pe Sfântul Sebastian. Fiecare cu povestea lui. De-o parte îngerii şi cei bogaţi, de cealaltă cei săraci şi sfinţii. Nicăieri nu e bine.

Dar trebuie să cred că ziua de mâine nu este la sfântu-aşteaptă! Sunt om, un om fără păcat, dar urlu să trezesc şi morţii, nu sunt o sfântă şi nu voi mântui pe nimeni! Cât despre îngeri, Dumnezeu să îi ierte. Ce este mai trist, mamă? Cine se bucură, mamă?

Eu am scris rândurile de mai sus fiindcă mi s-a întâmplat ceva în spitalul de psihiatrie - un individ bărbos care semăna cu fostul meu profesor Vintilă Mihăilescu a venit în spital și a stat de vorbă cu mine, și mi-a recomandat cartea Lacrimi și sfinți de Cioran.

Pictura barocă: un cod moral strict, afirmat cu exuberanţă

Lumea picturilor baroce intrigă prin impunerea unor paradigme simple într-o exprimare explozivă, complexă, adesea factice în aparenţă pentru generaţia tânără. Este o lume a celor care au învăţat în tăcere, care au urmat imboldul „nosce te ipsum”, fiindcă, paradoxal, în aceste opere de artă există o tentativă iniţiatică cu valenţe socratice. Paradoxal, deoarece firul gândirii filozofilor din antichitatea greacă este de un clasicism limpede, în timp ce barocul înfloreşte curbele şi culorile într-o multitudine de ipostaze.

Cartea de aur a barocului reprezintă o călătorie al cărei scop este definirea unei ontologii, a unei antropologii a revelaţiei dar şi a unei axiologii cu note cinic-amare.
„Lumea pe dos” (1663) a lui Jan Steen este una dintre numeroasele ilustrări ale acestei ironii revelatoare în pictură. Satira este pertinentă, dar împinsă până la ridicol burlesc.

Tablourile cu temă religioasă, prin jocul lor de lumini şi umbre, suprapun peste contrastul dintre naivitate şi experienţă jocul dintre înţelepciune şi sfânta nebunie. Un exemplu clar este „Moartea Fecioarei” de Caravaggio.

Obiectele aparent rupte de context capătă valoare simbolică sporită în numeroase picturi, devin indicii într-o şaradă pe care privitorul o dezleagă volens nolens.

Raporturile sociale sunt dezbrăcate de stilizarea pudibondă. Extravagantul Rubens, în special în „Debarcarea Mariei de Medici la Marsilia”, dezvăluie adevărate aforisme ale istoriei; pilonii titanici ai societăţii explodează apoteotic în trupurile necesar rubiconde ale nimfelor, care ridică piramida societăţii şi orice regină a ei.

Barocul nu are sentimente, dacă prin aceasta înţelegeţi delicateţe şi decenţă. Adevărul este strigat cu glas tare, nu în şoaptă, dacă ştii să deschizi uşile încuiate cu cheia potrivită, fie doar din curiozitate. În picturile „Astronomul”de Johannes Vermeer sau de Gerrit Dou, în „Lecţia de anatomie a doctorului Tulp” a lui Rembrandt se dezvăluie fundamentele gândirii umane în ipostază de forţă propulsivă, motor al revoluţiilor cereşti sau alchimice.

Am zâmbit uşor catalogând inconştient bestiarul sau atlasul botanic al picturilor baroce. De la albiturile gigantice din bucătării până la nelipsiţii căţeluşi de salon cu aspect grotesc în scenele de gen, mai degrabă garguie decât câini. Aceste transformări genetice de-a lungul veacurilor ilustrează mai bine ca o pictură de tip „vanitas” ( cum ar fi cele ale lui Harmen Steenvyck, Willem Claesz Heda) celebra expresie „mutatis mutandis”.

Poezia de la alfa la omega

Este poezia cunoaştere sau trăire prin participare, imersie în cuvântul scris sau rostit? Să fie nevoia de a scrie poezie o nevoie de închidere a unui cerc al propriei înţelegeri de sine şi a lumii, sau o simplă joacă, o rostogolire a cercului, precum mulţi presupun că arta este exteriorizarea unei dimensiuni fundamentale a omului, aceea de homo ludens.?

Consider că poezia e o întrebare aruncată în marea tulbure a consumatorilor de poezie.
Ca orice alt efort artistic, ea poate avea sau nu un răspuns. Creaţia durabilă devine rocă vulcanică prin acumularea nenumăratelor răspunsuri ale celor care percep, poetul aruncă un semn de întrebare nedefinit şi cititorii săi acoperă cu sedimente şi lavă acea perlă din adâncuri. Şi ea creşte.

Desigur puteţi spune că efortul meu de a explica e inutil, că adaug doar metafore şi imagini dificil de decriptat. Fiindcă orice efort artistic implică banala relaţie creator – public, fără de care rămâne doar ca un fluture mort în crisalidă. Şi este desigur mai bine să zbori fie şi doar o zi decât să pieri închis în interiorul propriei ţesături...Este propriul meu punct de vedere.

Ceea ce am vrut de fapt să subliniez e că eu văd în poezie, mai mult decât în alte arte, acest efort al omului de a naşte, de a se naşte şi de a renaşte din întrebări. Un poet scrie o poezie-întrebare pentru sine sau pentru ceilalţi. În momentul recepţiei artistice întrebarea sa devine răspuns. Atunci poetul scrie o poezie-răspuns. Care va deveni întrebare. Timpul cizelează forma artistică pe care o ia creaţia individului, efortul său de a întreba sau de a răspunde. Fiecare întrebare conţine în embrion răspunsul, fiecare răspuns germinează întrebări. Efortul ştiinţific este o construcţie în fagure de albină sau furnică, în timp ce poezia este o trecere dinspre starea alfa spre cea omega a cunoaşterii. Poezia există, vibrează, trăieşte şi stă totodată ca dovadă pentru ceea ce e imuabil în forma spiritului uman. Respiră în orice epocă din aceeaşi alveolă, în timp ce proza se schimbă precum marea în timpul furtunilor. Poezia este vibraţia epocii în individ, nu a individului în epocă, aşadar e mai puţin supusă capriciilor şi schimbărilor social-politice, cu excepţia efectelor uneori indezirabile aspura vieţii creatorilor înşişi, ceea ce în general nu a afectat esenţa imuabilă a creaţiei lor.

Poezia stă. Ca un bob de rouă care nu se decide să alunece din şanţul unei frunze în zori. Poetul îşi consumă lumina interioară urmând drumul său propriu din întrebare în întrebare, din răspuns în alt răspuns. Dar fiecare poem este un răspuns sau o întrebare viabilă.

Nu consider că poezia atinge cu adevărat punctul omega de-a lungul vieţii individului. Dar mereu ea re-clarifică în lumina experienţelor anterioare. Întrebarea mea este dacă acest drum al tălmăcirii de sine al poetului poate fi parcurs în sens invers, dinspre omega spre alfa. Poate că nu. Poate că acela este rolul filozofiei. Eu cred că poezia e trăită şi scrisă de la germene spre copacul matur şi receptată în acelaşi sens. Poezia nu priveşte înapoi.

Copil în secolul XX

„Mergând Iosif cu Maria/ în Viflaim să se-nscrie...”
„Cum adică să se înscrie?”
„Aşa spune cântecul.”

Şi ningea zăpadă mai albă ca aşternutul şi mă ghemuiam în patul mare înţolită în cămeşoaie cusută la maşină de mama Limpi, bunica mea de vreo patruzeci de ani şi încă nu mulţi. Ea avea cosiţe lungi împletite, ca toate femeile din sat, pe care le pieptăna îndelung seara. Cearceaful gros, ţesut la războiul vechi de lemn, mă răcorea până la piele, ca şi cum mă scufundam în apa mării, păşind cu tălpile goale pe nisip. Iarna era grea, focul de lemne pufnea în soba de fontă vopsită negru, lumina se juca pe pereţii văruiţi vânăt, împodobiţi cu icoane din care zâmbeau Maica Domnului, Sfânta Ana şi Isus, cu chipurile îmbrobodite falnic cu ştergare colorate şi tighelite cu reaţă croşetată de bunica sau chiar moştenire grijită cu evlavie de la părinţii ei.

„Mai cântă-mi mama Limpi, că tu cânţi aşa frumos...”
„Pe cărare sub un brad/ Zău, zău, zău/ Şade-un voinic supărat/ Zău, zău, zău...”
„Zău, zău, zău...”
„Să nu zici zău lui Dumnezău!”
„Cum adică?”
„Aşa e vorba! Să nu zici zău lui Dumnezău.”
„Bine”.

Războiul de ţesut ocupa jumătate din cameră lângă fereastră. În mirosul de lână în toate culorile se amesteca parfumul muşcatelor care hibernau după perdele. Ceasul cu cuc ticăia, lemnele pocneau în sobă şi războiul ţăcănea.
„Mă laşi şi pe mine să bat puţin?”
„Ie, vino să îţi arăt cum.”
Încă un Crăciun ca-n basme. Moşu deschide uşa larg, zâmbeşte hoţeşte şi îmi arată ce-a adus: un brad micuţ dintr-un sat vecin. L-am aşezat în tindă şi l-am împodobit cu bomboane în staniol lucios şi vată. Bradul meu de la oraş avea globuri mari colorate şi lumânări care ardeau ca nişte stele în cuiburile lor verzi dincolo de care nu vedeai peretele. Mirosea aşa puternic. Acesta era un brad mic şi rar, dar zâmbetul din ochii bunicilor l-a preschimbat într-un miracol. Şi cât de buni erau cozonacii copţi în brotin, auriţi pe coajă, cu miez dulce din nucile noastre...

Moşul meu avea puţin peste cinzeci de ani când a venit cu mine în vizită la sora lui de la Bucureşti. Era un bărbat viguros care lucra din zori până seara, angajat la C.F.R., ţăran în gospodărie. O doamnă care locuia în apropiere m-a auzit cum îl strigam „moşule” şi s-a încruntat: „Tu nu vezi ce tânăr e bunicul tău? Cum îi spui „mamă” bunicii tale şi lui îi zici moşu? Nu e frumos.” Eu am roşit, încercând să mă ascund de ruşine. De atunci încolo i-am spus bunicu moşului. Eram singurul copil din sat care îi spunea bunicu, la fel ca la oraş. Când am mai crescut mi-a părut puţin rău.

„Mama Limpi, vreau să ajut şi eu la bucătărie şi la fân!”
„Tu ceteşte! Cine are carte are parte.”
„Cum adică are parte?” mă întreb eu singură. Îmi plăcea mult să citesc şi era frumos să deschid poveştile reginei Fabiola în iarba împestriţată cu trifoi alb şi roşu, cu atâţia fluturi albi mângâindu-mi braţele goale. Vara era zăduf adesea, apoi se rupeau băierile cerului şi ploua în rafale de nu vedeam până la poarta curţii din bucătăria de vară improvizată într-un şopron mare.

„Tulaaai! Să iau umbrarul să pun căldarea sub scoc!”
„Adu şi lumina că durduie” zice străbunica mea.
Când tuna ea citea rugăciuni şi aprindea lumânarea de furtună.
„Dă-o Doamne curată!” spune bunicu cu glas puternic.
Nicicând nu am văzut aşa multe ploi cu bulboane ca acolo.
„No, acum o stat.”
Ploile repezi lăsau cerul limpede, cântecul păsărilor împânzea grădina şi livada din deal. Am văzut acolo un cer atât de albastru, încât simţeam că privirea mea se pierde în adâncul lui; am văzut acolo atât de multe stele, încât simţeam că îmi cresc aripi sau că pământul dispare de sub picioare.

Mergeam la noi la vie şi culegeam clopoţei şi alte minuni de floare sălbatică cu nume necunoscut. Gustam din merele văratice zemoase cu pieliţa vârstată în multe nuanţe de roşu, soi pe care îl găseşti greu la piaţă. Bunicu scotea gresia din tiocul umed şi începea să bată coasa. Cât de frumos răsuna ecoul peste deal, departe de păduri, dar unde mai veneau vulpi sau mistreţi uneori. Liniştea era întreruptă doar de fluierul trenurilor la vreun kilometru distanţă, dincolo de lunca Oltului. Acolo era halta noastră micuţă în care ajungeam cu personalul de la Bucureşti, de unde plecam la sfârşitul vacanţelor înapoi, cu traista plină de minunăţii şi sufletul plin de amintiri...


Notă: regionalisme cu circulaţie restrânsă
Reaţă = dantelă sau împletitură din aţă sau lână
Brotin = cuptorul din soba din casă
Tioc = tocul metalic în care se ţine gresia pentru ascuţit coasa
Umbrar = umbrelă

Amintiri din copilărie - partea a III-a

Povestesc aici tot adevărul, pe scurt, în note de jurnal, despre anul 1984-1985 din viaţa mea chinuită în prima parte a adolescenţei, când încă speram din tot sufletul că nu voi ajunge la spitalul de psihiatrie, în ciuda faptului că aveam mari dificultăţi în viaţă.
………………………………………………………………………………………………
În 1984, când aveam 13 ani şi jumătate, înainte de a fi luată de ei în noua lor locuinţă (fiindcă după ce au stat la Teiul Doamnei s-au mutat pe Calea Moşilor, din cauza mamei care rămăsese cu mare frică de cutremur din 1977 şi vroia la un etaj inferior), părinţii m-au dus într-o excursie în URSS. Am plecat cu avionul, spre Moscova, unde tata a vorbit cu recepţionerul în limba rusă, fiindcă ştia ruseşte din şcoală. În zilele când am fost în URSS am învăţat alfabetul de acolo destul de uşor. Dar nu ştiu ruseşte.

Îmi amintesc că în prima seară tata a cumpărat ceva dulce de la magazinul din apropierea hotelului şi mi-a dat şi mie - era atât de dulce încât am ţinut minte atâţia ani. La Moscova am stat la coadă la mausoleul lui Lenin, aşa era atunci pentru turişti, coada era imensă. Lenin a fost al doilea mort pe care l-am văzut în viaţa mea. Mama a făcut o "scenă" foarte urâtă în Piaţa Roşie şi tata încerca în zadar să o calmeze. Până la urmă s-a descălţat şi mergea fără pantofi pe mijlocul pieţei. De-a lungul sejurului de 2 săptămâni în URSS mama a fost îngrozitoare şi era prima oară pentru mine când am cunoscut grozăvia de a fi mai mult timp doar împreună cu părinţii. După ani, tata povestea mereu despre comportamentul mamei la cutremur sau în Piaţa Roşie. Şi la cutremurul din 1977 mama fugise desculţă în stradă. Atunci tata juca rolul de a mă proteja de suferinţa asupra mea din partea mamei. La Moscova sau la Leningrad am cunoscut o altă familie de turişti români (soţ şi soţie) care au discutat mai mult cu părinţii mei şi ne-au recomandat să mergem la o biserică, distrusă de oamenii regimului de atunci, unde nu se mai ţineau slujbe, ci se depozitase altceva acolo. Acum nu îmi amintesc ce, poate era o expoziţie legată de partidul comunist, oricum am fost acolo şi nu a fost cine ştie ce lucru interesant. Familia mea era împotriva lui Ceauşescu, pe care îl bârfeau destul de mult, mai ales naşul meu. La Moscova am mai vizitat şi celebra catedrală Sfântul Vasile cu turnuleţe colorate, pe dinăuntru era ca un fel de fortăreaţă.

Am mers apoi la Leningrad(actual Sankt Petersburg), apoi la Riga, apoi la Kiev. Mi-a plăcut mult excursia, dacă fac abstracţie de necazurile din partea mamei. Am mai vizitat fortăreaţa Petropavlovsky. Am şi acum diapozitive cumpărate acolo de mine. Am vizitat şi panorama Bătăliei din Borodino, unde m-a impresionat faptul că simţeam , mergând pe un fel de schele pentru vizitatori, că mă pierd în interiorul tabloului respectiv. Unul dintre drumurile parcurse în interiorul URSS a fost cu un avion micuţ, restul cu trenul. În tren tata a intrat în vorbă cu un bărbat rus care avea loc şi el în cuşeta noastră ( eu probabil eram puţin nemulţumită, gândindu-mă cum voi adormi cu un străin acolo). Bărbatul a fost amabil şi mi-a dăruit o bucată de ciocolată amară. La Leningrad am vizitat Ermitajul (palatul de iarnă), care mi-a plăcut mult, am o poză pe scări. Am fost fericită vizitând colecţia de tablouri şi mi-a plăcut faptul că ştiam să recunosc mare parte din scenele mitologice, fiindcă citisem cu puţin timp în urmă Legendele Olimpului. Mama ardea de dorul de a cumpăra vaze indiene, cum era moda atunci pentru cei care vizitau URSS (oamenii mai aduceau de acolo căciuli din blană de iepure, bijuterii, aspiratoare şi prietena părinţilor, M.,şi alţii i-au dat mamei sfaturi cum să ascundă unele lucruri la graniţă. Fusesem îndrumaţi să vizităm magazinul Ganga, nu mai ştiu în ce oraş, dar ţin minte că am umblat şi pe străzi mai lăturalnice. Mama a rămas în final fără vazele acelea. La Riga am fost cazaţi în camere separate, la etaje diferite - eu cu mama eram la etajul 21 şi tata la 23. Seara, tata a venit la noi în cameră şi părinţii iar au făcut o scenă de ţinut minte, o discuţie urâtă, fiindcă mama era mereu nemulţumită. În acelaşi timp erau focuri de artificii afară, dar nu am prins decât finalul şi m-au impresionat reclamele luminoase, mai ales cele în mişcare. Mama a glumit că focurile de artificii sunt în onoarea tatei şi tata a spus că sunt pentru mine. Certurile părinţilor erau de multe ori ca nişte furtuni de vară şi se opreau brusc. Tot la Riga am fost cu părinţii la malul mării, era rece, am poze de atunci şi părinţii, nu ştiu de ce, s-au rătăcit pe drumul de întoarcere. Eu aveam atunci o bună orientare în spaţiu, le-am spus pe unde ne putem întoarce cel mai uşor şi am avut o mică discuţie în contradictoriu cu tata ( tata avea mereu o vorbă: drumul cunoscut e cel mai bun dintre toate). Pe mine m-a supărat că nu aveau deloc încredere în mine (cum am păţit întreaga viaţă). Atunci am avut dreptate cu drumul şi mama probabil a spus că sunt deşteaptă. La Kiev am vizitat Mânăstirea Peşterilor din Kiev, unde am văzut corpuri mumificate de călugări, ceea ce nu prea mi-a plăcut. Mama a cumpărat două inele cu piatră roşie şi mie mi-a cumpărat unul ales de mine, cu piatră de ametist violet deschis. Drumul de la Kiev spre casă l-am făcut cu trenul, mi-au plăcut mult ceaiurile oferite călătorilor pe drum. La graniţă tata a ascuns două inele (unul la WC) şi mie mi-a lăsat inelul meu pe deget, arătându-l controlorului. În excursie aveam micul dejun la hotel, în rest cumpăram din magazine alimentare. Când am plecat acolo aveam 62 de kg, la întoarcere, datorită mersului pe jos, aveam 58 de kg şi o talie măsurată tot de 58-59 cm. Lumea zicea că am talie subţire.

M-am mutat în Bucureşti în toamna lui 84, înainte să înceapă şcoala, în noul apartament al părinţilor la etajul trei, pe Calea Moşilor. Ei cumpăraseră mobilă nouă (doar scaunele şi fotoliile vechi le-au păstrat, plus biroul tatei pe care l-au pus la mine în cameră). Ţin minte că odată (poate chiar în 1984-1985) tata a spus să mă uit în jurul meu fiindcă aceea este închisoarea mea! Nu am dat importanţă faptului, ştiind că nu greşisem nimic. Oricum eram o persoană foarte delicată, blândă, dar cu tărie în faţa furtunilor vieţii şi credeam că voi reuşi să suport răul din partea mamei (tata spunea mereu că este mama mea şi că trebuie să o suport chiar dacă e nebună) şi chiar ţineam la ea şi credeam că forţa iubirii va învinge. Ţineam mai mult la tata, crezând că e total nevinovat în scandalurile care se derulau. Acest eveniment din viaţa mea (plecarea de la Andronache-Voluntari şi mutarea în Bucureşti) a coincis cu unele schimbări ale societăţii, cu faptul că alimentele începeau să dispară de pe piaţă şi să se cumpere pe sub mână, cu faptul că programele la televizor deveneau tot mai proaste şi scurte, cu faptul că încălzirea centrală era tot mai precară (iernile am suferit sub 18 grade mereu şi era aşa frig uneori încât dormeam îmbrăcată gros sub plapumă şi cu pături groase. Şi electricitatea se oprea (se spunea atunci "au luat lumina"), dar parcă mai mult la ţară decât la oraş. Părinţii amenajaseră apartamentul cu parchet şi gresie şi faianţă, iar pe hol era o ogivă care marca trecerea de la secţiunea mea din apartament la a lor. Balconul era deschis la început, fiindcă nu era voie să închizi balconul; când au apărut balcoane închise la vecini, părinţii s-au hotărât să facă şi ei la fel. Pe vremea când balconul nu era închis mi-a zburat vântul cămaşa mea de noapte roz pe care o aveam cumpărată de la Bucur Obor (nu ştiu de ce a rămas acolo fără cârlige, mama sau eu am fost neglijente). Dar atunci mama a fost drăguţă cu mine şi mi-a cumpărat una la fel în locul celei pierdute. La mine în cameră era la început mochetă verde, în rest erau covoare, dar în 89 mama mi-a cumpărat covor (m-a întrebat dacă îmi place şi eu m-am întins pe covorul nou şi am răspuns afirmativ - parcă era mai bine decât cu mochetă, fiindcă eu făceam uneori gimnastică - exerciţii pentru abdomen de exemplu). În perioada 84-88 am făcut adeseori gimnastică - pentru mobilitate, genoflexiuni(100 fără să obosesc fiindcă rezistenţă la eforturi fizice îndelungate aveam) şi altele.

Blocul în care locuiam era amplasat la intersecţia dintre Moşilor şi strada Zece Mese. De la fereastră aveam vedere spre strada Popa Petre din faţă şi puteam vedea soarele asfinţind. Vara era cald, era mult soare după-masa şi iarna era frig. Blocul era încă nou în 84 când ne-am mutat acolo, se pare că fusese construit după cutremurul din 1977, nu ştiu exact în ce an. Camera mea era mică, una dintre cele două camere mici ale apartamentului de patru camere. Deoarece noi eram trei persoane şi regimul de odinioară nu permitea camere în plus faţă de numărul de persoane din familie, părinţii mei au declarat că suntem patru. A patra persoană declarată a fost buna, străbunica mea şi apoi moştenitorii bunei au renunţat la partea lor din apartament. Cămăruţa mea (nu îmi amintesc numărul de metri pătraţi, dar era mică) avea iniţial uşă spre balcon, dar părinţii au zidit-o, cu toate că eu nu aş fi vrut, spunând că aşa va fi mai cald în casă. Lângă camera mea exista un WC de serviciu (aşa îi spuneau unii), unde iniţial fusese un duş. Părinţii au desfiinţat duşul şi au pus acolo maşina de spălat. Sincer, mie mi-a părut rău după duş, fiindcă mi-ar fi plăcut poate să fac câte un duş mai des, mama ar fi putut pune maşina de spălat în baia mare, dar poate că a fost mai bine aşa. În ultimii ani chiriaşii noştri care locuiesc acum acolo au reamplasat un duş, aşa mi-a spus mama, eu nu am fost să văd. Eu şi părinţii mei dormeam în camere la polii opuşi ai apartamentului, la mine un perete se învecina cu bucătăria vecinului de alături, un avocat în vârstă bolnav de astm. Pe peretele opus eu aveam biroul tatei, unde am făcut şi meditaţii în clasa a 8-a cu doamnele profesoare de matematică şi română din fosta mea şcoală generală. Cred că o cameră era totuşi în plus şi am fi putut sta bine în trei camere, dar pe acel segment din Moşilor erau blocuri cu apartamente de două sau patru camere. Pereţii acestui bloc în care stăteam erau extrem de subţiri, se auzea puternic cum trece tramvaiul 21 pe stradă, vibra şi podeaua şi de asemenea se auzea bine ce vorbeau vecinii dacă aveau vreun scandal sau făceau zgomote. Până în 89 nu prea m-am întâlnit cu vreun vecin şi nici nu am fost tulburată de vreun zgomot al vecinilor. O singură dată m-a mirat faptul că vecinii de deasupra (familia A, familie de medici) aveau o petrecere zgomotoasă şi se auzea cântând un bărbat o doină ardelenească, nu mai ţin minte ce, dar avea o voce dulce, frumoasă.

Îmi amintesc prima mea întâlnire în curtea şcolii cu noii colegi. Părinţii m-au transferat la şcoala numită atunci nr.23, pe strada Oltarului, învecinată cu biserica Sf. Silvestru.(în acea biserică a slujit mai apoi cunoscutul părinte Galeriu, după al cărui nume o stradă învecinată şi-a luat numele). Eu nu am fost la slujbe în acea biserică, dar am intrat de câteva ori. În 1984 a murit Nichita Stănescu şi a fost slujba din câte ştiu la biserica Silvestru, dar nu mai ştiu când, poate înainte ca eu să fi mers la şcoală. Oricum pe vremea aceea nu ştiam nimic despre Nichita Stănescu. În curtea şcolii erau adunaţi viitorii mei colegi - tot clasa A, ca şi în şcoala din care veneam. Eu eram îmbrăcată în costum de pionier, aşa cum credeam că e nevoie la ceremonia deshiderii, dar alţii erau în uniformă obişnuită, nu cum eram eu învăţată la fosta mea şcoală. O colegă, I., care era o figură simpatică şi populară în şcoală şi în clasă, m-a luat de mijloc, de centură, vrând să mă introducă în atmosfera de acolo, să îmi prezinte colegi sau profesori. I. stătea pe strada Spătarului în apropiere şi tatăl ei era inginer, tata spunea că îl cunoaşte. Amintesc aici câţiva dintre foştii mei colegi: M.G., viitoarea mea colegă de bancă şi totodată vecină de bloc (ea stătea la etajul 6, avea o soră cu un an mai mică, R., m-a impresionat faptul că M. semăna mult cu tatăl ei, iar R.cu mama). Cu ele m-am împăcat destul de bine, părinţii le trimiteau la tenis şi de la ele am învăţat să joc schimb de fluturi cu rachete de badminton, bineînţeles fără fileu. De multe ori ne-am jucat împreună, mie îmi plăcea mult să alerg după fluturaş, să îl prind în zbor; am fost cu ele şi în parcul unde jucau tenis odată. Exista un singur lucru pe care îl reproşam lui M., dar acum, când ştiu cum e lumea şi viaţa (şi faptul că ea a reuşit să facă trei facultăţi şi să emigreze în SUA), mă gândesc că am greşit în judecarea acelei trăsături ca defect: se arăta a fi prea mândră sau arogantă şi parcă avea un fel de agresivitate inclusă, subînţeleasă - dar acest lucru poate însemna o calitate. M.L. sau L. Cum i se spunea, era fruntaşa la învăţătură a clasei şi probabil comandant de detaşament. Oricum nu îmi amintesc cu precizie, fiindcă la noua mea şcoală activităţile pioniereşti erau rare, nu ţin minte nimic despre aşa ceva; aici nu se cereau nici coji pentru iepuri, nici frunze pentru viermii de mătase. Ea s-a apropiat treptat de mine şi am început să avem discuţii lungi, unele plictisitoare pentru mine, fiindcă ea îmi tot povestea secretul ei (desigur nu am spus altcuiva, nici nu aveam de ce şi cui) şi anume că este îndrăgostită de colegul A.). Acest lucru mă enerva la ea - faptul că era foarte insistentă şi cicălitoare de multe ori, dar pot recunoaşte că eu nu am respins niciodată pe nimeni şi nici nu ştiam cum. Cum mărturisea peste ani dna H., profesor psiholog în facultate, nici eu nu ştiam să spun NU. Dar vă rog să nu mă judeacţi aspru pentru aceasta, caracterul meu s-a mai format până în 88. Deşi L. mi-a povestit că a discutat chiar cu A.despre iubirea ei faţă de el şi el a respins-o, chiar şi în anii de liceu îi mai arunca câte-o privire sau îmi mărturisea despre nostalgia ei legat de acea iubire adolescentină. Mi-a dat şi o poezie a ei despre el. Şi L. stătea aproape de şcoală, chiar mai aproape decât mine.
Tot aproape de şcoală stătea şi O., colegă care ştia să zâmbească frumos şi era bună şi cuminte. Era genul care părea să ţină la ideea de prietenie, la colegi, am fost odată la ea în vizită şi L. mi-a spus că tatăl lui O. avea un loc de muncă mai special..

O. este cea care a făcut poze la sfârşitul anului şi şcolii. Eu nu aveam cu ce şi în plus mi se inculcase ideea că e mai bine să nu apari în poze, să fii mai şters, astfel încât nu apar în primul rând.
M. M. era fiica profesoarei noastre de chimie şi era o persoană pe care nu ai cum să o uiţi - înaltă şi voinică (şi mama ei era), cu exprimare bruscă şi aparent sinceră a emoţilor sau gândurilor. Am fost la ea acasă, la ziua ei de naştere. În clasă ea se împăca bine cu alţii chiar dacă era mai băieţoasă, eu simţeam că ascunde gingăşie dedesubt. La sfîrşitul clasei a 8-a a fost un fel de « banchet » şi M.M. a rugat un băiat, chiar pe cel îndrăgit de L. să danseze cu mine.
Notă discordantă faţă de alte fete făcea F., fiindcă era o fată cu limbaj vulgar, de care îmi amintesc fiindcă la mine acasă nu se foloseau astfel de cuvinte. Îi era greu şi cu învăţatul.
O altă colegă era I., care mai avea o soră mai mare şi locuia pe strada Plantelor. Cel mai mult ieşea în evidenţă faptul că avea talent la matematică şi la jocul de baschet. Uneori mă întorceam acasă cu ea şi mai discutam, odată m-a făcut să mă simt prost spunând că eu sunt o persoană superioară. Ea citea Noica şi Nietszche încă de atunci şi spunea că aaş a început ea să citească, mai întâi cărţile mai grele şi poveştile doar după ce a crescut.
Coleg cu mine era şi C.P. (colega L. îi spunea Pătrăţel). Îi plăcea matematica şi lui, l-am întâlnit de vreo două ori pe Moşilor şi după 89.
Colegul A., obsesia de zi cu zi a colegei L.,era prieten cu altă colegă. Era un elev bun şi îmi plăcea că vorbea frumos cu mine, deşi se înţelegea mai bine cu vecina mea de bloc.. La sfârşitul anului şcolar a dansat un dans (blues se spunea pe vremea aceea) împreună cu mine fiindcă l-a rugat M. M., căci pe mine nu mă invita nimeni la dans. Deşi era un lucru aranjat, am acceptat, a fost primul meu dans cu o persoană de sex opus şi îmi amintesc că l-am întrebat cum trebuie să dansez - probabil eram prea emoţionată, căci evident îi putusem vedea pe alţii dansând, nu aveam de ce să întreb. În rest probabil că mai aveam discuţii glumeţe sau câte ceva legat de obiectele de studiu (oricum nu aveam o relaţie apropiată cu el).
Colegul lui de bancă era un băiat cu ten măsliniu, foarte cumsecade.
Mai am amintiri despre o colegă blondă şi gingaşă şi delicată în relaţia cu alţii, A., la care desigur ţineam mult. În ansamblu pot declara fără să roşesc că am ţinut la colegii mei de clasă, ca întotdeauna în viaţă.

Şcoala era o clădire veche, răcoroasă vara, dar prea întunecată pentru gustul meu de atunci, trezindu-mi amintiri nostalgice din fosta ema şcoală, care era nouă şi luminoasă, chiar dacă nu avea valoare arhitecturală. Sau poate fiindcă mă obişnuisem cu fosta mea şcoală mi se părea prea întunecat la şcoala 23. Oricum, glumesc şi eu puţin; nu trebuie să credeţi că nu vedeam bine în sala de clasă, era destulă lumină pentru activitatea şcolară. De asemenea mă deranja faptul că în noua mea şcoală nu era linişte şi disciplină ca în Voluntari. Aici copiii din oraş erau puţin mai altfel. Aceste mici probleme de adaptare pe care le-am avut mă dureau mai tare din cauza faptului că părinţii mă chinuiau rău de tot acasă.

Printre activităţile extraşcolare era un cor condus de profesoara de muzică, care m-a racolat şi pe mine, cu toate că înainte profesorii şi alţii spuneau că nu am voce şi ureche muzicală. Vă puteţi imagina bucuria mea de a fi împreună cu alţii, cântând în cor, fiindcă îmi şi plăcea foarte mult să cânt. Dar eram timidă şi mă temeam să nu stric armonia generală şi cântam cu voce slabă. Mi se pare că am cerut să mă mute de la vocea a 2-a la vocea întâi sau invers. Se pare totuşi că un timp am cântat la vocea a 2-a fiindcă îmi amintesc un cântecel de atunci – « Şcoala ne-nvaţă gândul curat, cântece jocuri de neuitat ». Când profesoara de muzică ne-a cerut să mergem cu ea la un spectacol (corul şcolii) şi era obligatoriu să mergem cu toţii, eu nu am apărut pe scenă, fiindcă eram convinsă că nu am voce şi nu vroiam să ies în evidenţă. De asemenea, mă tem că atunci a fost singura dată din viaţă când am minţit, că sunt răcită sau ceva similar. Mie mi-era tare greu să mint, am fost educată să fiu mereu sinceră. Tot în afara orelor de curs mai erau şi olimpiade şcolare, dar eu nu m-am dus, fiindcă mi se părea că sunt incapabilă să obţin rezultate bune.

Am suferit unele lucruri neplăcute din partea colegilor. Eu fusesem în vară la Colun, în satul bunicilor, şi pictasem în acuarele casele, făcusem portretul în cărbune al bunicilor destul de frumos şi cred că aveam şi alte picturi cu mine la şcoală într-o zi. Poate e din cauza fostului profesor de desen care m-a batjocorit puţin, insistând că nu sunt făcute de mine desenele din vacanţe. Cele pe care le aveam la şcoală în acea zi erau drăguţe pentru gustul meu de atunci şi mai ales amintiri dragi. Nu am avut nici o greşeală, nu intenţionam să mă laud, era dragostea mea faţă de satul meu drag pe care vroiam să o împărtăşesc şi altora, mai ales fiindcă eram un copil singur şi abuzat de părinţi. Atunci colegii mi-au furat în pauză desenele din bancă. Mi-a părut rău după ele, pentru mine însemnau mult.
În altă zi mi-au furat carnetul de note din şcoala generală, nu ştiu de ce, fiindcă nu făcusem nimic rău nimănui. L-am găsit făcut ferfeniţă aproape de uşa de la intrarea în curtea din spate a şcolii.
Tot la şcoala 23 a venit odată un dentist să controleze starea dinţilor noştri - poate era un studiu statistic, nu ştiu care era scopul. Am ţinut minte acest lucru fiindcă dentistul m-a dat pe mine ca exemplu celorlalţi - spunea că am o dantură aproape perfectă, cu un uşor prognatism. Cred că vă daţi seama că nu prea mi-a plăcut să fiu aşezată drept model pentru dinţi. La 34 de ani deja nu mai aveam măselele, în afară de o măsea de minte şi mi s-au pus proteze.
În iarnă mi s-a întâmplat ceva neplăcut . Ca şi în şcoala din Voluntari unii îşi băteau joc de mine poate fiindcă nu eram rea ca ei sau fiindcă nu aveam destulă îndrăzneală. Dar treptat până în 88 am reuşit să scap de povara timidităţii. În iarna aceea băieţii din clasă (câţiva ) m-au trântit în zăpadă şi eu am fost tare necăjită fiindcă eram într-o poziţie indecentă cu fusta ridicată.

Dintre profesori o ţin minte pe dirigintă, care era profesoară de limba engleză şi se numea D. A. Mai îmi amintesc că profesoarei de franceză îi plăcea de mine fiindcă ştiam destul de bine franceza pentru vârsta mea de atunci. O mai ştiu pe doamna M. de chimie, pe doamna de limba română, pe profesoara de muzică şi pe cea de matematică, care mi-a spus că îi place inelul meu (cel din URSS), că este simplu şi se potriveşte unei domnişoare.
La sfârşitul anului şcolar 84-85 am luat premiul trei, la egalitate cu M, colega de bancă. Locul II l-a luat A.U. şi desigur pe primul loc era L., care spre deosebire de mine era mai obsedată de învăţătură şi era şi cunoscută mai bine de profesori, oricum ea era interesată mai mult decât mine să ia note mari.

Aveam lungi discuţii cu L., aşa cum am povestit, ea vorbea mai mult decât mine, eu fiind o fire care prefera să îi asculte pe alţii cum povestesc despre ei sau alte lucruri. Sigur, vorbeam şi eu, dar puţin şi suportam stoic ideile ei care gravitau în jurul lui A., de care se îndrăgostise. Este fantastic câte idei avea pentru a descrie o simplă stare de fapt - de a fi îndrăgostită Iubirea de genul acesta e un fenomen normal pentru acea vârstă, dar L. insista totuşi prea mult.Având în vedere faptul eu eram o persoană înzestrată cu răbdare, nu îmi pare rău de timpul petrecut cu ea astfel. Eu am încercat să o aduc pe calea bună, explicându-i că e fără rost să iubeşti o persoană care te respinge, de multe ori am insistat pe acest lucru, dar ea nu a fost influenţată - ba chiar mai mult era pierdută în mărturisiri - poate am greşit fiindcă nu ştiam atunci cum aş putea să o ajut, poate ar fost mai bine să par total indiferentă, să schimb subiectul mereu (acest lucru cred că l-am încercat, dar în zadar). Însă există o vorbă bună despre bârnă şi pai. La început eu nu credeam că şi eu voi trăi aceeaşi poveste, fiindcă m-am îndrăgostit (adică aşa credeam eu) de fiul dnei P., cu trei ani mai mare ca mine, îl chema M.. Prima oară am fost la circ cu colegii din şcoala generală parcă şi era desigur şi diriginta cu noi şi venise şi fata ei, ştiu că atunci eu am intrat într-un fel de stare de aşteptare. Fiindcă dna P. făcea meditaţii cu mine, s-a apropiat puţin de mama şi vorbeau diverse lucruri. A venit cu fiul ei la noi la masă. Atunci precis am simţit emoţii tinereşti, eram fascinată de M. fiindcă... nu are rost să explic, era firesc după viaţa de până atunci. Am avut un jurnal în care scriam şi despre acest lucru dar l-am ars peste ani. Acest M. spunea că nu îi place să apară în fotografii şi de atunci şi eu m-am ferit de poze, dar în viaţa mea nici nu prea au fost ocazii de a fi fotografiată între anii 84-92. După ce au stat la masă cu noi, am plecat cu oaspeţii să îi conducem spre staţia de maşină sau troleibuz. Discutam fleacuri cu M., a fost amabil şi vorbea cu mine (dacă ar fi ştiut ce simt pentru el probabil ar fi tăcut)
Printre altele a fost vorba de poezie şi el mi-a mărturisit că îi place Nichita Stănescu şi mi-a recitat Emoţie de toamnă fiindcă eu l-am întrebat ce îi plăcea mai mult. Dar vă puteţi imagina emoţia mea atunci ascultând acele versuri. După aceea mi-am cumpărat poeziile lui Nichita Stănescu datorită lui M. Doamna P. mi-a spus odată că ea nu e ca alţii să ofere complimente gratuite mamei (poate a simţit ce rea putea fi mama) şi nu a mai venit la noi în vizită după 89. Mai ţin minte că spunea că mama are picioare mai frumoase ca mine, ceea ce mi-a rămas în memorie dcă mama însăşi se lăuda cu acest lucru. De M. mi-era milă fiindcă mama lui mi-a spus că îi pare rău că el şi-a distrus sănătatea cu alcoolul. După ani, el a început o viaţă în concubinaj cu o prietenă, în casa mamei lui, care era nemulţumită de acest lucru. Iubirea mea pentru el a fost pură, gingaşă dar cu uşoare accente pasionale, a fost prima oară când visam aşa la cineva. Şi a durat până când aveam 16 ani. Atunci visul meu s-a spulberat firesc, în urma lecturilor şi maturizării gândirii mele. Oricum acea iubire platonică nu a fost nici greşeală, nici rău, l-am întâlnit pe M. numai de câteva ori. Mai îmi amintesc că un unchi al lui îi spusese lui M. (după cum povestea mama lui) că trebuie să aibă grijă ce face mai departe în viaţă. După ce am intrat la liceu, M. a avut bunăvoinţa să vină până la poarta liceului meu (Mihai Viteazul) aducându-mi o casetă cu muzică pe care i-o dădusem să o repare (se prinsese în casetofon şi dacă i-aş fi spus tatei m-ar fi certat. Oricum, tânără fiind atunci, m-a impresionat politeţea din partea lui şi faptul că m-a ajutat, fiindcă ţineam la caseta aceea audio.

Fiindcă aveam mari probleme acasă cu părinţii rămăsesem cu gândul la fosta şcoală şi la foştii colegi şi i-am mărturisit cred şi dnei P. acest lucru. Atunci dnei m-a invitat la fosta şcoală. Colegii au fost foarte amabili cu mine, ca şi cum ţineau la mine şi mă respectau. Eram copleşită de emoţie cu adevărat. Am făcut poze în grup, le mai am şi acum.

Colega I., cea care îmi spusese că eu sunt un om superior, îi vorbea de rău pe cei de naţionalitate maghiară. Atunci eu i-am spus că şi eu sunt pe sfert unguroaică şi că am fost tratată frumos în magazinele maghiarilor în Ardeal. Ea mi-a răspuns că se purtau bine pentru că ştiau că sunt rudă cu ei, iar eu am contrazis-o. Am fost şi la ea acasă de câteva ori şi m-au impresionat tablourile cu flori ale tatălui ei. Ea se arăta puţin nemulţumită că tatăl ei picta numai flori. În ansamblu era un om pe acre l-am admirat, dar aceste mici detalii prin care m-a înţepat atunci au devenit mai dureroase peste ani, după ce alţii m-au lovit, mai mult decât I. Poate am judecat-o prea aspru. Ea a plecat printr-o bursă în străinătate din primul an de facultate, la Copenhaga şi, fiindcă a avut noroc, s-a măritat cu un tânăr cunoscut acolo. Între timp mai îmi trimitea scrisori,a fost una dintre puţinele relaţii pe care le-am avut după 89. Dar numai până ce am fost închisă psihiatric în 1992. S-a întors într-o vizită în România pentru scurt timp şi am fost la ea în vizită - se schimbase mult - şi mie mi-a spus că nu m-am schimbat, dar pe un ton în care era parcă inclus faptul că ea ştia despre necazurile mele. Mă simţeam rănită (Cum adică, dacă omul e închis psihiatric înseamnă că se schimbă? Sau dacă are necazuri grele nu este acelaşi om?). În poza ei de la nuntă, era într-o micuţă capelă, îmbrăcată în rochie bleumarin, aşa cum visasem şi eu odată să am una. La un moment dat m-a părăsit, nu mi-a mai răspuns la scrisori şi eu am suferit mult. Totuşi nu am greşit nici faţă de ea, nici faţă de alţii. Din Danemarca a ajuns să emigreze în Canada, s-a dezvoltat în mediu universitar şi are patru băieţi. Pe mine m-a părăsit, dar colegei noastre comune I de la Constanţa îi trimitea scrisori, ştiu de la întâlnirea de 20 de ani de la absolvirea liceului. Cele două au fost colege de bancă în liceu, deci între ele era o relaţie mai intimă.

Un alt detaliu care mi-a rămas în minte din perioada clasei a 8-a este că tata m-a dus la matematicianul Ottescu să îmi evalueze performanţa la matematică. Bineînţeles, au fost subiecte foarte grele pentru mine (eu învăţam bine la nivelul cerinţelor din clasă), subiecte ca la olimpiade. Ştiu că am stat mult acolo să mă gândesc şi cred că nu am reuşit să rezolv vreun subiect. Dl. Ottescu i-a spus tatei că sunt la nivelul notei 8 la matematică şi tata era puţin dezamăgit. Pe mine nu m-a deranjat nota, dar mi-a rămas în memorie mustrarea tatei atunci inexplicabilă pentru mine, că nimeni nu are voie să încerce să îşi depăşească nivelul social. Jur pe tot ce e curat că eu nu aveam orgolii sau ambiţii de a urca mai sus pe scara socială, nu înţeleg de ce tata a vorbit aşa atunci.

La meditaţii mă descurcam bine, mă deranja însă faptul că trebuia să învăţ pe dinafară comentariile la limba română, ca un papagal. Dar nu am avut de ales, altfel ar fi fost scandal şi oricum toţi colegii făceau aşa, dacă aveau bani pentru meditatori. La sfârşitul clasei a 8-a am dat examen de admitere la Liceul Mihai Viteazul, aproape de casă. Dar eu nu îmi doream defel acest lucru, am plâns mult şi mi-am implorat în zadar părinţii să mă lase la liceul de limbi străine (ei mi-au spus că aşa nu voi mai avea şanse pentru facultate, fiindcă liceul, actual Jean Monet, era considerat un liceu slab). Atunci am implorat să mă lase la liceul pedagogic şi ei au răspuns cu aceleaşi argumente. Privind în urmă recunosc că de data aceea aveau dreptate, LMV era un liceu bun şi mulţi tineri au reuşit la facultate din acel liceu. Dar mie nu prea îmi plăceau matematica şi fizica, de aceea insistasem să bat la porţi închise. La examenul de admitere subiectele au fost extrem de simple şi la română şi la matematică, comparativ cu alţi ani, era nevoie doar de puţină atenţie concentrată şi eu am reuşit să fiu atentă. Am luat nota 10 la română şi 10 la matematică (a mai fost o elevă care a luat 10-10). Am fost cu tata să vedem rezultatele, eu eram îmbrăcată într-o pereche de blugi mai vechi ai mamei, deci se vedea cât eram de grasă şi nişte băieţi din spate au spus ceva urât, parcă legat de fundul meu. Acest lucru m-a deranjat puţin, fiindcă eu mă îngrăşasem 10 kg numai în anul 1984-1985, datorită unui stres imens în viaţa mea fragedă, puţin obişnuită atunci cu asemenea tratament din partea părinţilor.

Relaţia cu părinţii a fost îngrozitoare încă de la început. Şi nu aveam nici o vină şi nu îi provocam. Tata spunea multe lucruri urâte şi era violent, astfel încât destul de repede mi-am pierdut imaginea frumoasă pe care o aveam despre el. Înainte nu mă lovise. Ţineam la părinţi şi eram înarmată cu forţa calmului senin, a răbdării şi iubirii şi credeam că în timp aceste lucruri vor învinge. Tata a spus la început ceva ce nu am înţeles atunci : "ce-a făcut ăsta! mi-a adus duşmanul în casă", uitându-se la mine. Mă gândeam că poate se referă la naşul meu şi educaţia primită de mine, dar nu înţelegeam de ce mă numeşte duşman. Eu întindeam în permanenţă flori din suflet părinţilor, ajutam în gospodărie dacă mama mă lăsa (că ea nu prea mă suporta la bucătărie, nici la spălat vase). Ţin minte una dintre temele repetate ale certurilor dintre părinţi şi anume faptul că mama îl bătea la cap pe tata că e obosită, că nu mai poate, că el e leneş etc., că nu spală nici măcar vasele - dar tata oricum nu le spăla bine - mama insista ore în şir asupra aceloraşi aspecte în scandalurile pe care ea sau tata le creau. Era oribil, nu vă puteţi imagina cât am suferit. La început părinţii se certau între ei mult, atât de mult încât şi pe mine mă deranjau. Tema care se repeta mereu era banii (adică lipsa banilor. Mama îi reproşa tatei că prăpădeşte banii (pe jocuri de noroc sau altceva) şi tata scotea mereu hârtie şi creion şi începea interminabile socoteli, încercând să explice mamei că el are dreptate. Era multă agresivitate între ei. Eu, fiind blândă şi cuminte, am făcut greşeala de a încerca să îi împac de cîteva ori. Mama făcea scene şi de una singură, spărgea, arunca lucruri, ţipa, după care se ducea în dormitor şi se scufunda plângând în perne şi nu mai vroia să vorbească deloc un timp. Eu mă duceam la ea şi încercam s-o mângâi sufleteşte, s-o calmez, s-o alin şi chiar îmi ceream iertare de la ea, deşi nu aveam vreo vină, fiindcă mi-era milă de ea. Uneori se ridica din perne cu un zâmbet ciudat pe faţă şi apoi se comporta ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, era genul "nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu îi miroase". Din repetate şi nenumărate scene sau certuri ale părinţilor eu am început treptat să dobândesc mai mult autocontrol şi să rămân calmă constant pe parcursul certurilor sau păcii iluzorii care se instala. Tata spunea că prin acele chinuri din partea lor asupra mea vrea să mă întărească pentru viitor.

Odată mama mi-a arătat cum tata prăpădea banii, mi-a povestit cum a luat carnetul ei de CEC şi a cheltuit totul şi atunci ea vroia neapărat să divorţeze, dar a renunţat de dragul meu. Tata îşi exprima mereu ideea că omul trebuie să aibă bani numai cât e necesar şi lăsa puţini bani în casă. Mama avea salariul mai mare ca el, din câte mi-a spus ajunsese în 89 la 4000 lei. De divorţ a mai venit vorba în certurile lor de multe ori. După un timp certurile lor erau mai rare, în schimb au transferat agresivitatea asupra mea. Mama mă certa mult şi mă bătea, plecând de la fapte fără importanţă, în care eu nu greşisem. Uneori venea şi tata (deşi spunea că mă protejează de mama) şi mă bătea şi el. După ce se sătura să mă chinuie, mama mă lăsa în camera mea şi era rândul meu să plâng în pernă, fiindcă la început eram sensibilă la acele certuri şi bătăi, treptat m-am maturizat către 1988.
Nu ştiu de ce vecinii nu interveneau.
Erau scene ale mamei care ştima că vor izbucni de fiecare dată când trebuia să mergem în vreo vizită sau când plecam la vreun spectacol împreună (destul de rar) - se părea că mamei nu îi plăcea să părăsească casa, acest lucru o irita întotdeauna. Şi astfel de multe ori întârziam.

Tata a spulberat repede iubirea ce i-o purtam - a început să-mi zică drept alint "pleoştirea".
Repeta mereu vorbe de genul "5x5!", credeam eu fiindcă odinioară învăţasem cu el tabla înmulţirii sau "şi Cristina după uşă bate toba la păpuşă" etc.
De la început mi-a spus că voi fi toată viaţa ciuca bătăii, batjocura lumii şi că toţi mă vor călca în picioare. Spunea că toate acele certuri nu contează (verba volant era o vorbă preferată de el).
Vroia neapărat să mă înveţe să joc şah şi mie nu îmi plăcea, iar dacă acceptam o încercare, apăreau scene urâte, fiindcă tata mereu (şi la jocul PERSPICO, sau altele din comerţ) juca mereu teatru că se supără dacă eu câştigam şi justifica mereu cu ideea că el mă lăsase să câştig, că eu sunt proastă şi nu văd acest lucru - dar eu nu mă supăram dacă pierdeam. Nu pot înţelege de unde avea acea agresivitate fără cauză, de ce mă lovea pe mine. În primul an de convieţuire cu părinţii am mai încercat să ne jucăm împreună, dar mereu se iscau certuri urâte. Nu mai povestesc ce se întâmpla dacă îi ceream ajutorul tatei la vreo problemă de matematică.
În faţa unei presiuni psihice aşa mari asupra mea, eu am început să scriu lucrurile mai importante într-un jurnal pe care l-am ars eu singură, fiindcă în 89 speram că e posibil să întorc spatele trecutului şi să ajung undeva departe de părinţi. De asemenea mi-am găsit refugiu în învăţatul pentru şcoală sau lectura intensă.

Adevărul este că bani nu prea aveau părinţii mei şi m-a enervat faptul că unii începuseră să spună că eu sunt bogată, ca şi cum credeau altceva. Îmi spuneau chiar că voi moşteni mult ! Purtam adesea o pereche de pantofi negri bulgăreşti şi foarte rezistenţi pe care îi aveam din clas a VII-a, de atunci un timp nu am mai crescut nici la extremităţi, astfel încât i-am avut şi după 1989. Ulterior am mai crescut puţin în înălţime şi la tălpi.Probabil mama a aruncat acei pantofi. În ce priveşte hainele, mama avea dulapul ticsit, eu nu aveam decât câteva, la un moment străbunica mi-a dăruit o rochie albastră şi nu prea îmi plăcea fiindcă era ca pentru o fetiţă mică ca model. La fel şi cu pantofii - mama avea multe cutii de pantofi şi sandale, inclusiv imitaţie de piele de şarpe (nu îmi plăceau), în timp ce eu aveam doar câteva.

Dar nu am de ce să mă plâng de acele lucruri, necazul mai mare erau certurile şi bătăile acelea oribile. Sufeream, fiindcă aveam inimă bună şi caldă şi sentimente frumoase pentru mamaia, mama tatei, rămasă singură şi părăsită şi fără bani la Andronache. Eu am făcut tot posibilul să o ajut, dar recunosc că eram la început aşa delicată încât mi-era greu să merg acolo şi să o văd în suferinţă - oricum eu nu aveam bani să o ajut cu de-ale gurii. Şi la început sufeream şi de dorul de ea.

Între 84-88 au venit mai mulţi vizitatori la noi acasă, după 89 au dispărut.
Dincolo de strada Zece mese era un coafor unde mama m-a dus în clasa a 8-a la epilat la cosmeticiană. Celelalte fete din clasă nu au fost aşa precoce la epilat, dar eu chiar aveam păr mult pe picioare şi era urât. Mă simţeam puţin jenată că eu nu sunt ca ele şi merg la epilat.

În ce priveşte relaţia mea cu colega L, tata a fost împotriva ei la început, fiindcă spunea că Luiza e ţigancă.
Familia mea era total împotriva ţiganilor. Dar până la urmă m-a lăsat. Aşa spunea şi despre o mătuşă că e ţigancă, eu nu prea am înţeles ce poate însemna acest lucru, fiindcă nu mi se părea că aceste două persoane ar fi ţigănci.

În vacanţa de vară 1985 am fost la Colun, ca de obicei. Acolo m-am întâlnit cu mulţi tineri de vârsta mea sau puţin mai mari, care veniseră în vacanţă acolo. Îmi amintesc că a fost un fel de sărbătoare, pentru a sărbători întâlnirea tradiţională a fiilor satului şi ne-am adunat cu toţii în lunca Oltului, care începea să se transforme, faţă de aspectul iniţial, Cred că aproximativ în acea perioadă începuse lucrul la baraj.În ziua când am fost pe luncă am gustat puţină bere cu acei prieteni, ceea ce era un eveniment, fiindcă eu nu gustam alcool şi atunci am vrut să fiu în rândul lumii. Mai am poze de atunci. Purtam o rochie delicată de pânză topită care desigur îmi plăcea şi toate emoţiile mele erau pure, gingaşe, delicate, calme ca o ploaie blândă de primăvară. Cum eram atunci am rămas şi în anii calvarului greu şi până în ziua de astăzi.Chiar din 1984 am început din nou să scriu poezii, îmi amintesc una despre alb, era despre iubirea frumoasă faţă de oameni, despre pace şi gând curat şi alb. Revenind la Colun, mai pot spune că părinţii mi-au cumpărat rachete de tenis (de badminton nu au găsit) şi le-am dus cu mine acolo şi mă jucam cu fetele de acolo. Aşa de mult îmi plăcea jocul acela cu fluturaşul încât nu mă înduram să mă opresc când se făcea seară şi se mai vedea doar vârful întunecat al fluturelui de plastic pe cer. Am mai jucat jocuri de cărţi, am fost cu tinerii de acolo în plimbare în împrejurimi. Era aşa de frumos pentru mine fiindcă ţineam mult la ei şi la sat şi părinţii mă chinuiau, acelea au fost dintre puţinele clipe dulci în perioada 1984-1988.
Dar ceea ce m-a deranjat puţin în vara aceea (recunosc că eram puţin prea sensibilă încă) a fost faptul că familia mea răspândise în sat zvonul că eu intrasem cu 10 la liceu. În felul acesta mă simţeam vulnerabilă prin faptul că toţi ştiau şi chiar mă felicitau când mă întâlneam cu ei. Şi eu nu eram defel mândră de rezultatul meu, dimpotrivă eram uşor supărată că fusese totul apreciat cu 10, parcă ieşeam în evidenţă şi acest lucru nu mi-a plăcut nicând. Mai mult decât atât, comentariile la română nu reflectau gândirea mea. Aşa eram eu, poate prea onestă.
Un alt lucru care m-a deranjat a fost că revista Femeia, împrumutată de la o rudă şi pe care vroiam să o dau înapoi (eram prea corectă) mi-a fost furată de nu ştiu cine la şipotul din sat. E adevărat că atunci stătusem de vorbă cu o tânără ţigancă corturăreasă (pe vremea aceea erau corturari într-o casă din sat), dar nu am bănuit-o pe ea de furt, nu era sigur că ea o luase. Prietenii din sat spuneau că aşa li se pare logic. Poate a fost ea, poate nu, dar eu mi-am făcut sânge rău degeaba, fiindcă fusesem neatentă cu revista.

Drept concluzie pot spune că acest prim an, 1984-1985, al calvarului meu a fost extrem de dificil pentru vârsta mea fragedă. Am plâns mult în singurătate, am scris în jurnalul meu ce se întâmpla. Dar nu mă aşteptam ca lucrurile să devină şi mai greu de suportat, aveam încă iluzii, spulberate în anii care au urmat.
După dirigintă, a treia persoană (în spate) sunt eu. Probabil doar o parte din colegi, la sfârșitul anului școlar.

Postare prezentată

Ultima parte – CONCLUZII - enumerare

Concluzii, partea 1 Azi, 12.12.2020, încep să scriu ultima parte a acestui blog despre viața mea. Iar au intrat în mintea mea cineva în li...