A trecut un timp de când nu am mai scris. Mi-a fost tare greu , din două motive --- unu că m-au torturat rău ca de obicei şi doi că mă apropii de moarte şi îmi pare sincer rău. Ceea ce urmează să povestesc va fi şi mai fragmentar ca restul, fiindcă mi-au tot şters amintirile din ultimii ani şi fiindcă suferinţa care a urmat a fost mai mare decât ceea ce am povestit până acum. Dar totul e adevărat şi adevărat e şi ceea ce voi povesti în continuare. A urmat o perioadă foarte grea din 2002 până în 2007, din ce în ce mai grea zi de zi, iar din 2007 până în prezent totul a fost negru absolut, şi din ce în ce mai rău, deşi eu am rămas aceeaşi mereu, nu am fost niciodată nebună şi nu am greşit niciodată. Ceea ce se poate vedea clar în aceşti ultimi ani din 2002 încoace a fost de fapt la fel de clar şi înainte de 2002. Acum au intrat alţi porci peste mine cu ideea că omaenii din lumea toată cred că eu sunt nebună şi de aceea trebuie să mă sinucid, alţii că eu trebuie să mor şi să nu fie dreptate şi adevăr fiindcă eu am pierdut totul şi alţii că eu îmi merit soarta fiindcă am fost fiica unui porc. Nu înţeleg niciuna dintre aceste trei idei absurde şi îmi pare rău. Am fost totuşi un om perfect şi în aparenţă Zăgrean a fost porcul mai mare nu taică-meu (veţi vedea şi în ultimele scrisori)şi taică-meu nici măcar nu era taică-meu şi nu mă crescuse el şi m-a chinuit enorm, dar eu am rămas mereu un om perfect. Dacă nu va fi tot adevărul în curând şi copilul meu, desigur mă sinucid, fiindcă nu sunt nebună şi nu am fost niciodată....
continuare în curând
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
miercuri, 26 noiembrie 2014
luni, 17 noiembrie 2014
Infernul sunt ceilalţi, partea a XXII-a
Azi, 17 noiembrie 2014.
Zilele trecute iar au intrat nişte porci peste mine cu aceeaşi idee cu care ei mă lovesc mereu: ei spun că nu vor să recunoască adevărul fiindcă pentru ei ar însemna dezonoare şi ruşine -- deci preferă să mă omoare! Nu pot înţelege asemenea ticăloşie şi lipsă de logică totodată şi lipsă de omenie, etc...nu ştiu dacă dvs, mă înţelegeţi.
De-a lungul întregii mele vieţi, în ciuda faptului că am fost torturată încontinuu din 84, am fost totodată un exemplu de virtute şi o perfectă combinaţie între normalitate şi nevinovăţie. Nu am uitat nimic, nu am omis nimic din povestea vieţii mele şi nu voi omite nimic nici în continuare. Nu mi-au şters creierul legat de faptele din viaţa mea şi nu veţi găsi nimic rău, chiar dacă veţi căuta cu lumânarea. Daţi-mi un exemplu de greşeală! Sau de vinovăţie, vă implor spuneţi dacă aveţi cunoştinţă de vreo greşeală din partea mea! În realitate nu am greşit nimic şi trebuie să fie adevărul. Nici legat de povestea aceea cu BBCul nu am greşit nimic, am fost doar utilizată drept carne şi creier, ca materie primă, cum au făcut cu mine şi în rest...Vă daţi seama că mass media nu ar putea exista pe o planetă pustie şi că tot creierul uman stă la baza acestei inveţii. Numai atunci, datorită chinurilor îndurate atât de mulţi ani, am gândit puţin cu pasiune că îmi doresc pacea şi libertatea pentru Palestina aceea, fiindcă într-un fel m-au păcălit că aşa era situaţia acolo. Numai atunci nu am fost perfect rece şi detaşată. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, dvs, nu vi s-a întâmplat niciodată să fiţi oarecum înfierbântaţi de ştiri la radio sau la TV? Şi am observat apoi că dorinţele sau gândurile mele oricum nu aveau niciodată influenţă, absolut deloc. Este adevărat. În rest am fost un om absolut perfect.
Când eram la examenul de la aparatul cardiovascular am fost restanţieră, nu am putut merge la examen în urma chinurilor asupra mea de la gastro de care am povestit(sau altele similare) şi celorlalte rele care au urmat. Eram torturată şi izolată încontinuu. Am fost la examen după sesiune şi profesoara ne-a întrebat care e motivul pentru care noi, cei câţiva de acolo, nu am putut merge la examenul programat anterior. Ori poate am simţit eu nevoia să spun (şi încă un tânăr de acolo), dar în mod sigur fiindcă profesoara mă provocase. I-am spus că am probeleme psihiatrice şi să îmi doresc libertatea, fiind nevinovată. Celălalt student i-a spus probabil acelaşi lucru sau ceva similar. Profesoara a spus că noi nu avem ce căuta la facultatea de medicină, având asemenea probleme. Tânărul acela, spre deosebire de mine, părea foarte afectat de medicamente şi avea o expresie bizară a figurii. Eu am avut aproape întotdeauna o mare expresivitate şi mimică adecvată conversaţiei, nu am fost niciodată închisă şi nu am indus pe nimeni în eorare. Aţi putea să mă acuzaţi că i-am spus profesoarei adevărul. Aţi putea spune că trebuia să păstrez totul secret, sau că e o ruşine să fii închis de societate la psihiatrie şi că omul trebuie să se strecoare printre ceilalţi cu capul în pământ. Înseamnă că nu aţi înţeles nimic. Când este vorba de oameni inteligenţi care îşi cer libertatea este vorba în general de oameni absolut normali şi buni, efectiv fără pată, deci ei nu au de ce să se ruşineze. Psihiatrii nu sunt Dumnezeu. Şi eu nu am avut de ales...indiferent de orice, faptul că omul este victima psihiatriei tot iese la iveală şi omul oricum e marginalizat şi nu are niciun drept. Făcusem facultatea de psihologie în zadar şi crezusem în zadar că voi fi acceptată să muncesc, şi nu făcusem caz de nevinvăţia mea şi totuşi totul fusese degeaba. Am trăit normal şi vertical cum se spune, dar în zadar.
În plus, pe lângă faptul că am fost un om absolut normal întotdeauna, am fost şi o persoană bună ca pâinea caldă, cum au zis cei care m-au cunoscut. Nu am avut păcate majore şi nici mici, respectiv niciodată nu am bârfit, nu am fost geloasă sau invidioasă, nu am lovit deloc pe ceialalţi, dimpotrivă am ajutat şi am răbdat, am spus vorbe calme şi bune, am pus mereu câte o vorbă bună pentru alţii, i-am vorbit de bine. Am crezut în oameni, nu îmi imaginam niciodată răul sau barbaria cu care urmau să mă lovească. Am crezut că şi ei îi respectă pe cei buni, la fel ca mine. Ultimul curs la care am mers a fost cel de diabetologie, la un spital lângă casă, respectiv spitalul Cantacuzino. Acolo am fost din nou lovită în mod "paranoic", explic din nou cum: eu mereu, absolut mereu am vorbit normal cu ceilalţi, nu cred că veţi găsi vreo greşeală în 44 de ani cât am acum. Ceilalţi însă aproape mereu după 84, mi-au răspuns aiurea în tramvai şi cu idei aberante, ceilalţi de fapt nu au comunicat de fapt cu mine, deşi eu mereu am fost lucidă. Acum câţiva ani puteam povesti în detaliu, cu sute de exemple şi nume. Acestea mi-au fost şterse din memorie, de timp şi chinuri diverse. Totuşi am dat unele exemple şi vă asigur că au fost de sute de ori mai multe, nu ştiu dacă mă credeţi. La Cantacuzino mi se întâmplau lucruri mai ciudate în timp ce îmi cumpăram câte ceva de mâncare de la chioşcul de lângă poartă. În definitiv, repet, ceilalţi aveau lumea lor în care eu nu aveam loc şi stăteam umilă şi prăpădită, şi cu creierul în pioneze şi trupul chinuit deoparte...hrănindu-mă cu ce apucam să cumpăr. În seria mea apăruseră şi doi sau trei studenţi din Israel, apropos de povestea cu BBC şi m-am gândit mai târziu că poate unii credeau că eu greşisem ceva. În timpul acela eu uitasem deja povestea, fiindcă aveam cugetul curat. În curtea spitalului erau un afiş de teatru cu titlul "Regele, nebun?", ceea ce îmi zgândărea suferinţa veche legată de lipsa mea de statut în societate. Şi apoi deodată m-am trezit la realitatea cruntă fiindcă la curs ni s-a cerut imperativ să începem lucrarea de licenţă, respectiv cu subiect legat de diabet...m-am îngrozit. Era deja al doilea semestru al anului V, aveau dreptate. Dar eu mi-am dat seaam că nu pot, că totul a fost în zadar şi m-au cuprins o tristeţe şi o durere amară. Dacă nu mi-ar fi fost atât de rău, aş fi încercat să mă lupt cu dificultăţile. Dar mă simţeam oribil, trăgeam greutăţi mari după mine şi mă apăsau ocale de fier pe creier. Abia scriam la curs...nu mai puteam să mă concentrez, mi-am dat seama că efectiv nu mai pot, că nu mai pot merge la facultate, unde oricum ceilalţi aveau toate privilegiile şi lumea lor. M-am hotărât să reunţ la facultate şi rău am făcut!! Trebuia să o amân medical anul, cred că era posibil. Mi-aş fi revenit şi aş fi făcut şi lucrarea de diplomă, dar atunci nici nu m-am gândit la aşa ceva. O vreme după 2002, 2 sau 3 ani, legea încă îmi permitea să continui facultatea dar eu am crezut în alt fel de viitor, pe care urmau să mi-l distrugă, cum voi povesti. Era mai bine să termin facultatea, chiar dacă m-ar fi respins şi nu aş fi avut loc de muncă. Când m-am hotărât să renunţ, bietul meu tată şi bietul meu naş (în definitiv nu au fost personaje negative fiindcă m-au crescut frumos până în 84 şi eram fericită şi inteligentă şi educată frumos)amândoi au insistat enorm să nu renunţ şi eu nu i-am ascultat din nou. De trei ori nu mi-am ascultat tatăl şi de fiecare dată am păţit-o rău: unu că nu am vrut să dau la construcţii şi am picat în ghearele lui Zăgrean, doi că m-am dus la Govora şi am rămas fără picior şi trei că am renunţat la facultatea de medicină. Aş vrea să sfătuiesc tinerii să creadă mai mult în cei cu o generaţie mai vârstnci, mai ales când e vorba de decizii majore de viaţă, fiindcă, chiar dacă lor li se pare că aceia bătrâni sunt idioţi sau răi, experienţa lor de viaţă este de nepreţuit şi infailibilă adesea, chiar dacă ei nu pot să explice totul fiindcă asta nu se poate!! Tata m-a obligat să scriu şi să semnez un bilet cu conţinutul: subsemnata, Cristina... în deplinătatea facultăţilor mele mintale, etc, declar că renunţ la facultatea de medicină...a fost în zadar, eu tot nu mi-am dat seama ce prostie făceam.
Un lucru urât e că unii intră peste mine (inclusiv zilele trecute) cu ideea sau întrebarea "şi n-a delirat nimic". Pentru numele lui Dumnezeu, de ce mă loviţi? Şi de ce nu vreţi să fie adevărul? Evident că nu am delirat niciodată, oamenii inteligenţi nu au cum să delireze. Mă întreb dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
continuare în partea a XXIII-a
Zilele trecute iar au intrat nişte porci peste mine cu aceeaşi idee cu care ei mă lovesc mereu: ei spun că nu vor să recunoască adevărul fiindcă pentru ei ar însemna dezonoare şi ruşine -- deci preferă să mă omoare! Nu pot înţelege asemenea ticăloşie şi lipsă de logică totodată şi lipsă de omenie, etc...nu ştiu dacă dvs, mă înţelegeţi.
De-a lungul întregii mele vieţi, în ciuda faptului că am fost torturată încontinuu din 84, am fost totodată un exemplu de virtute şi o perfectă combinaţie între normalitate şi nevinovăţie. Nu am uitat nimic, nu am omis nimic din povestea vieţii mele şi nu voi omite nimic nici în continuare. Nu mi-au şters creierul legat de faptele din viaţa mea şi nu veţi găsi nimic rău, chiar dacă veţi căuta cu lumânarea. Daţi-mi un exemplu de greşeală! Sau de vinovăţie, vă implor spuneţi dacă aveţi cunoştinţă de vreo greşeală din partea mea! În realitate nu am greşit nimic şi trebuie să fie adevărul. Nici legat de povestea aceea cu BBCul nu am greşit nimic, am fost doar utilizată drept carne şi creier, ca materie primă, cum au făcut cu mine şi în rest...Vă daţi seama că mass media nu ar putea exista pe o planetă pustie şi că tot creierul uman stă la baza acestei inveţii. Numai atunci, datorită chinurilor îndurate atât de mulţi ani, am gândit puţin cu pasiune că îmi doresc pacea şi libertatea pentru Palestina aceea, fiindcă într-un fel m-au păcălit că aşa era situaţia acolo. Numai atunci nu am fost perfect rece şi detaşată. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, dvs, nu vi s-a întâmplat niciodată să fiţi oarecum înfierbântaţi de ştiri la radio sau la TV? Şi am observat apoi că dorinţele sau gândurile mele oricum nu aveau niciodată influenţă, absolut deloc. Este adevărat. În rest am fost un om absolut perfect.
Când eram la examenul de la aparatul cardiovascular am fost restanţieră, nu am putut merge la examen în urma chinurilor asupra mea de la gastro de care am povestit(sau altele similare) şi celorlalte rele care au urmat. Eram torturată şi izolată încontinuu. Am fost la examen după sesiune şi profesoara ne-a întrebat care e motivul pentru care noi, cei câţiva de acolo, nu am putut merge la examenul programat anterior. Ori poate am simţit eu nevoia să spun (şi încă un tânăr de acolo), dar în mod sigur fiindcă profesoara mă provocase. I-am spus că am probeleme psihiatrice şi să îmi doresc libertatea, fiind nevinovată. Celălalt student i-a spus probabil acelaşi lucru sau ceva similar. Profesoara a spus că noi nu avem ce căuta la facultatea de medicină, având asemenea probleme. Tânărul acela, spre deosebire de mine, părea foarte afectat de medicamente şi avea o expresie bizară a figurii. Eu am avut aproape întotdeauna o mare expresivitate şi mimică adecvată conversaţiei, nu am fost niciodată închisă şi nu am indus pe nimeni în eorare. Aţi putea să mă acuzaţi că i-am spus profesoarei adevărul. Aţi putea spune că trebuia să păstrez totul secret, sau că e o ruşine să fii închis de societate la psihiatrie şi că omul trebuie să se strecoare printre ceilalţi cu capul în pământ. Înseamnă că nu aţi înţeles nimic. Când este vorba de oameni inteligenţi care îşi cer libertatea este vorba în general de oameni absolut normali şi buni, efectiv fără pată, deci ei nu au de ce să se ruşineze. Psihiatrii nu sunt Dumnezeu. Şi eu nu am avut de ales...indiferent de orice, faptul că omul este victima psihiatriei tot iese la iveală şi omul oricum e marginalizat şi nu are niciun drept. Făcusem facultatea de psihologie în zadar şi crezusem în zadar că voi fi acceptată să muncesc, şi nu făcusem caz de nevinvăţia mea şi totuşi totul fusese degeaba. Am trăit normal şi vertical cum se spune, dar în zadar.
În plus, pe lângă faptul că am fost un om absolut normal întotdeauna, am fost şi o persoană bună ca pâinea caldă, cum au zis cei care m-au cunoscut. Nu am avut păcate majore şi nici mici, respectiv niciodată nu am bârfit, nu am fost geloasă sau invidioasă, nu am lovit deloc pe ceialalţi, dimpotrivă am ajutat şi am răbdat, am spus vorbe calme şi bune, am pus mereu câte o vorbă bună pentru alţii, i-am vorbit de bine. Am crezut în oameni, nu îmi imaginam niciodată răul sau barbaria cu care urmau să mă lovească. Am crezut că şi ei îi respectă pe cei buni, la fel ca mine. Ultimul curs la care am mers a fost cel de diabetologie, la un spital lângă casă, respectiv spitalul Cantacuzino. Acolo am fost din nou lovită în mod "paranoic", explic din nou cum: eu mereu, absolut mereu am vorbit normal cu ceilalţi, nu cred că veţi găsi vreo greşeală în 44 de ani cât am acum. Ceilalţi însă aproape mereu după 84, mi-au răspuns aiurea în tramvai şi cu idei aberante, ceilalţi de fapt nu au comunicat de fapt cu mine, deşi eu mereu am fost lucidă. Acum câţiva ani puteam povesti în detaliu, cu sute de exemple şi nume. Acestea mi-au fost şterse din memorie, de timp şi chinuri diverse. Totuşi am dat unele exemple şi vă asigur că au fost de sute de ori mai multe, nu ştiu dacă mă credeţi. La Cantacuzino mi se întâmplau lucruri mai ciudate în timp ce îmi cumpăram câte ceva de mâncare de la chioşcul de lângă poartă. În definitiv, repet, ceilalţi aveau lumea lor în care eu nu aveam loc şi stăteam umilă şi prăpădită, şi cu creierul în pioneze şi trupul chinuit deoparte...hrănindu-mă cu ce apucam să cumpăr. În seria mea apăruseră şi doi sau trei studenţi din Israel, apropos de povestea cu BBC şi m-am gândit mai târziu că poate unii credeau că eu greşisem ceva. În timpul acela eu uitasem deja povestea, fiindcă aveam cugetul curat. În curtea spitalului erau un afiş de teatru cu titlul "Regele, nebun?", ceea ce îmi zgândărea suferinţa veche legată de lipsa mea de statut în societate. Şi apoi deodată m-am trezit la realitatea cruntă fiindcă la curs ni s-a cerut imperativ să începem lucrarea de licenţă, respectiv cu subiect legat de diabet...m-am îngrozit. Era deja al doilea semestru al anului V, aveau dreptate. Dar eu mi-am dat seaam că nu pot, că totul a fost în zadar şi m-au cuprins o tristeţe şi o durere amară. Dacă nu mi-ar fi fost atât de rău, aş fi încercat să mă lupt cu dificultăţile. Dar mă simţeam oribil, trăgeam greutăţi mari după mine şi mă apăsau ocale de fier pe creier. Abia scriam la curs...nu mai puteam să mă concentrez, mi-am dat seama că efectiv nu mai pot, că nu mai pot merge la facultate, unde oricum ceilalţi aveau toate privilegiile şi lumea lor. M-am hotărât să reunţ la facultate şi rău am făcut!! Trebuia să o amân medical anul, cred că era posibil. Mi-aş fi revenit şi aş fi făcut şi lucrarea de diplomă, dar atunci nici nu m-am gândit la aşa ceva. O vreme după 2002, 2 sau 3 ani, legea încă îmi permitea să continui facultatea dar eu am crezut în alt fel de viitor, pe care urmau să mi-l distrugă, cum voi povesti. Era mai bine să termin facultatea, chiar dacă m-ar fi respins şi nu aş fi avut loc de muncă. Când m-am hotărât să renunţ, bietul meu tată şi bietul meu naş (în definitiv nu au fost personaje negative fiindcă m-au crescut frumos până în 84 şi eram fericită şi inteligentă şi educată frumos)amândoi au insistat enorm să nu renunţ şi eu nu i-am ascultat din nou. De trei ori nu mi-am ascultat tatăl şi de fiecare dată am păţit-o rău: unu că nu am vrut să dau la construcţii şi am picat în ghearele lui Zăgrean, doi că m-am dus la Govora şi am rămas fără picior şi trei că am renunţat la facultatea de medicină. Aş vrea să sfătuiesc tinerii să creadă mai mult în cei cu o generaţie mai vârstnci, mai ales când e vorba de decizii majore de viaţă, fiindcă, chiar dacă lor li se pare că aceia bătrâni sunt idioţi sau răi, experienţa lor de viaţă este de nepreţuit şi infailibilă adesea, chiar dacă ei nu pot să explice totul fiindcă asta nu se poate!! Tata m-a obligat să scriu şi să semnez un bilet cu conţinutul: subsemnata, Cristina... în deplinătatea facultăţilor mele mintale, etc, declar că renunţ la facultatea de medicină...a fost în zadar, eu tot nu mi-am dat seama ce prostie făceam.
Un lucru urât e că unii intră peste mine (inclusiv zilele trecute) cu ideea sau întrebarea "şi n-a delirat nimic". Pentru numele lui Dumnezeu, de ce mă loviţi? Şi de ce nu vreţi să fie adevărul? Evident că nu am delirat niciodată, oamenii inteligenţi nu au cum să delireze. Mă întreb dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
continuare în partea a XXIII-a
vineri, 14 noiembrie 2014
Soarta lui Othello
În urmă cu câţiva ani am vizionat filmul „Vălul pictat”. Mi-a lăsat o senzaţie neplăcută. Era ca şi cum aş fi sorbit apă într-o gară de tren mică, în care găleata fântînii şi cana de tinichea sunt uzate şi au un gust ciudat.
Am descoperit comparaţia între înţelesul iubirii adevărate, (în măsura în care ea există!) şi înţelesul minciunii şi pierderii respectului de sine. Era totodată o descoperire a sensului idealului de datorie şi o analiză pătrunzătoare a vieţii omeneşti confruntând realităţi tragice.
Urmărind acel film, ceea ce mi-a zguduit temelia viselor a fost cântecul franţuzesc din final „à la claire fontaine”, în traducere. Un cântec trist despre o iubire pierdută şi ceea ce devine o femeie care nu a înţeles la timp ce pierde. Mai demult aveam un pian de jucărie şi, la 18 ani, am descifrat şi fredonat eu însămi acelaşi cântec dintr-o carte Mauger pentru învăţarea limbii franceze. Era dureros să îmi amintesc de vremea tinereţii când credeam că sunt îndrăgostită de un bărbat căruia nu îi păsa de mine. Erau amintiri pure şi luminoase ale unui vis de iubire inocentă şi tocmai cântecul acela le ţinea şi mai aproape de sufletul meu.
În filmul Vălul pictat soţia medicului protagonist este implicată într-o relaţie adulterină, după care soţul îi pune şi ei viaţa în pericol într-o zonă afectată de o epidemie de holeră, în care el se îmbolnăveşte şi moare. Abia după aceea soţia devine cu adevărat soţia lui, păstrând o amintire dulce-amară, dând naştere unui copil pe care îl va creşte ca şi cum era copilul medicului defunct. Regulile şi convenienţele sociale triumfă şi sufletul acelei femei este transfigurat. Impresia mea e că ea îl iartă pe soţ şi ia întreaga vină asupra ei, cum era firesc.
Apoi am urmărit alt film, Pacientul englez. În acest caz, cuplul căsătorit moare, atât soţia infidelă, cât şi soţul răzbunător. Până la ultima suflare soţia păstrează iubirea vinovată faţă de alt bărbat. După un lanţ de evenimente în care bărbatul intrus încearcă în zadar să salveze viaţa femeii iubite, el însuşi, pacientul englez, moare după suferinţă îndelungată.
Am tras concluzia că ambele filme concordă cu concepţiile mele despre căsătorie: legătura maritală este sacră şi ruperea ei, uneori inevitabilă, duce la dezastre, fie în lumea din afară fie în inimile celor implicaţi în astfel de drame. Iubirea răneşte şi doboară, oricine ştie acest lucru. O altă eventuală concluzie e că ar trebui să ne domesticim pasiunile şi să fim mai egoişti în scopul de a supravieţui, cum afirmă mulţi moralişti. Să ţintim spre autocontrol şi scopuri rezonabile. Totuşi, fără iubire, în toate formele ei, până şi cele mai solide construcţii ale spiritului uman s-ar face praf şi pulbere. Iubirea e răul necesar, fermentul divin care cimentează şi desface, pentru a lăsa loc renaşterii şi reînnoirii.
Autocompătimirea, prea multă mândrie sau chiar dragostea altruistă duc la dezastre. A dărui totul altora de asemenea duce la nenorocire. Echilibrul rămâne doar un ideal intangibil atâta vreme cât omul e întemniţat într-un trup fragil, sursă de suferinţe zilnice în care doar iubirea şi experienţele mistice sau spirituale sunt singurele mijloace de a mai slăbi lanţurile.
După cum spunea şi Dostoievski, în unele situaţii singura cale de supravieţuire este a ierta şi a lua vina celorlalţi aspura ta. Răzbunarea poate duce la pierderea a tot, cu excepţia câtorva concluzii filozofice amare dintr-un jurnal secret.
Othello e mereu pedepsit de propriul eu, nu de cei pe care i-a distrus, pentru egoismul şi pasiunile sale exacerbate. Toate pasiunile pot duce la pierderi mai mari, cum ar fi epidemiile, războaiele, ori piederile de vieţi nevinovate. Din acest punct de vedere sunt de acord cu filozofia antică care avea drept ideal atingerea stării de ataraxie.
Am descoperit comparaţia între înţelesul iubirii adevărate, (în măsura în care ea există!) şi înţelesul minciunii şi pierderii respectului de sine. Era totodată o descoperire a sensului idealului de datorie şi o analiză pătrunzătoare a vieţii omeneşti confruntând realităţi tragice.
Urmărind acel film, ceea ce mi-a zguduit temelia viselor a fost cântecul franţuzesc din final „à la claire fontaine”, în traducere. Un cântec trist despre o iubire pierdută şi ceea ce devine o femeie care nu a înţeles la timp ce pierde. Mai demult aveam un pian de jucărie şi, la 18 ani, am descifrat şi fredonat eu însămi acelaşi cântec dintr-o carte Mauger pentru învăţarea limbii franceze. Era dureros să îmi amintesc de vremea tinereţii când credeam că sunt îndrăgostită de un bărbat căruia nu îi păsa de mine. Erau amintiri pure şi luminoase ale unui vis de iubire inocentă şi tocmai cântecul acela le ţinea şi mai aproape de sufletul meu.
În filmul Vălul pictat soţia medicului protagonist este implicată într-o relaţie adulterină, după care soţul îi pune şi ei viaţa în pericol într-o zonă afectată de o epidemie de holeră, în care el se îmbolnăveşte şi moare. Abia după aceea soţia devine cu adevărat soţia lui, păstrând o amintire dulce-amară, dând naştere unui copil pe care îl va creşte ca şi cum era copilul medicului defunct. Regulile şi convenienţele sociale triumfă şi sufletul acelei femei este transfigurat. Impresia mea e că ea îl iartă pe soţ şi ia întreaga vină asupra ei, cum era firesc.
Apoi am urmărit alt film, Pacientul englez. În acest caz, cuplul căsătorit moare, atât soţia infidelă, cât şi soţul răzbunător. Până la ultima suflare soţia păstrează iubirea vinovată faţă de alt bărbat. După un lanţ de evenimente în care bărbatul intrus încearcă în zadar să salveze viaţa femeii iubite, el însuşi, pacientul englez, moare după suferinţă îndelungată.
Am tras concluzia că ambele filme concordă cu concepţiile mele despre căsătorie: legătura maritală este sacră şi ruperea ei, uneori inevitabilă, duce la dezastre, fie în lumea din afară fie în inimile celor implicaţi în astfel de drame. Iubirea răneşte şi doboară, oricine ştie acest lucru. O altă eventuală concluzie e că ar trebui să ne domesticim pasiunile şi să fim mai egoişti în scopul de a supravieţui, cum afirmă mulţi moralişti. Să ţintim spre autocontrol şi scopuri rezonabile. Totuşi, fără iubire, în toate formele ei, până şi cele mai solide construcţii ale spiritului uman s-ar face praf şi pulbere. Iubirea e răul necesar, fermentul divin care cimentează şi desface, pentru a lăsa loc renaşterii şi reînnoirii.
Autocompătimirea, prea multă mândrie sau chiar dragostea altruistă duc la dezastre. A dărui totul altora de asemenea duce la nenorocire. Echilibrul rămâne doar un ideal intangibil atâta vreme cât omul e întemniţat într-un trup fragil, sursă de suferinţe zilnice în care doar iubirea şi experienţele mistice sau spirituale sunt singurele mijloace de a mai slăbi lanţurile.
După cum spunea şi Dostoievski, în unele situaţii singura cale de supravieţuire este a ierta şi a lua vina celorlalţi aspura ta. Răzbunarea poate duce la pierderea a tot, cu excepţia câtorva concluzii filozofice amare dintr-un jurnal secret.
Othello e mereu pedepsit de propriul eu, nu de cei pe care i-a distrus, pentru egoismul şi pasiunile sale exacerbate. Toate pasiunile pot duce la pierderi mai mari, cum ar fi epidemiile, războaiele, ori piederile de vieţi nevinovate. Din acest punct de vedere sunt de acord cu filozofia antică care avea drept ideal atingerea stării de ataraxie.
joi, 13 noiembrie 2014
Grasă şi luminoasă
În 2008 eram deja grasă, aproape greutatea de azi, dar altfel repartizată. Aveam 37 de ani. Eram grasă şi luminoasă, cu sufletul încă plin de speranţă şi gândul bun ca întotdeauna. Dar nimeni nu mă voia....şi nu aveam serviciu. Pun aici o serie de poze, acum haina aceea nu mă mai încape, am burtă imensă, anormală şi pieptul hiperinflat...şi rele trupeşti multe. Postez pozele într-un elan de nostalgie. Sunt de fapt imagini stop cadru dintr-un filmuleţ. Cu aceeaşi fustă a mea din anul 2001 parcă, că după aia nu am avut bani, cum voi povesti...
Şi o poză în care râd!!
Şi o poză în care râd!!
Feminitate ///o mamă oribilă, aceeaşi poveste adevărată
Două texte mai vechi despre eterna poveste ---chinul îndurat nedrept de mine legat de mama mea şi ipocrizia de neînţeles a societăţii. În definitiv veţi spune ---acum ai ajuns neputincioasă Cristina, nu mai eşti ca în 2007 şi maică-ta te spală şi îţi aduce mîncare şi tu nu ai bani (am ajuns aşa datorită vouă) ---dar eu nu am greşit nimic, mai bine mor, deşi nu vreau şi sincer nu pot înţelege cruzimea lumii după tot ce am îndurat din 84...
Ceva poate din evoluţia vieţii mele m-a transformat într-un fel de magnet care atrage numai pilitură de fier de sex feminin. Mă refer la publicul care îmi vizionează videoclipurile pe care le-am postat pe canalul meu youtube. Sunt peste 90 la sută femei conform statisticilor. Mi se pare straniu şi defel amuzant. Aş îndrăzni să spun că e un fenomen sociopatologic, că poate sufăr de o sociopatie al cărei nume îmi e necunoscut.
Încă din copilărie am trăit între femei: femei care mă alintau, mă răsfăţau cu iubire şi poveşti (fiindcă bani nu prea aveau de altfel) şi, crescând, au existat doar câţiva bărbaţi cu care am avut relaţii în familia mea, aproape toţi decedaţi. La grădiniţă mă jucam desigur numai cu fete. În şcoala generală erau şi băieţi în clasă, care jucau cu mine un fel de joc de-a şoarecele şi pisica, mă hărţuiau, mă hămuiau, îmi jucau feste diferite, mai mult sau mai puţin nevinovate. În liceu şi în facultate erau preponderent fete şi oricum nu am avut relaţii mai apropiate cu băieţii. E ca şi cum mi-aş fi trăit existenţa într-un fel de veşnică mânăstire, între surori care uneori mă primeau în jocurile lor şi mă făceau să fiu fericită. Însă relaţia cu mama a fost lipsită de orice fel de confort fizic sau psihic şi cunoscuţii toţi mi-au spus că acesta e un lucru tabu şi că nu am voie şi nici cum să discut cu alţii despre asta, ca şi cum eu aş fi fost nebună sau aş fi greşit ceva. Nu mai detaliez din nou povestea acestui cordon ombilical strâns peste buze şi corzile vocale, provenind de la o mamă care pretindea deschis că are dreptul să mă chinuie cum vrea ea şi că eu nu am niciun drept. Îmi amintesc o scenă din romanul Stăvilar la Pacific de Marguerite Duras, scena în care bătrâna mamă, lovită de mult timp de neajunsuri şi dezamăgiri diverse, capătă respect faţă de fiul ei numai în ziua în care acesta se luptă cu ea şi nu se mai lasă pocnit. Cred că e un lucru firesc când copilul e de sex masculin, dar dacă e fată ce se poate face? Propria mea mamă mă bătea şi eu nu o provocam defel şi nu puteam ridica mâna asupra ei, fiindcă era sprijinită şi de tata. Şi când ea îşi exprima un fel de invidie faţă de calităţile mele fizice sau intelectuale, în ce fel puteam eu să o pun la punct? Şi cum să fi făcut aceasta, chiar dacă după vârsta de 20 de ani nu m-a mai bătut, dar m-a lovit în multe alte moduri, din moment ce eu însămi am fost închisă de familie la psihiatrie? Şi sabia lui Damocles atârna mereu asupra mea...ori mereu eram eu între furcile caudine, cum preferaţi. Ori altfel spus, cum aş fi putut eu, copil încă până la 18 ani, dar totodată un om foarte calm, să îmi dau seama că în faţa unei mame care se dădea mereu cu mult superioară mie ar fi trebuit să joc teatru că sunt mai proastă decât eram, să nu fiu cu adevărat eu însămi, adică după toate că citeam sute de cărţi, să mă prefac a fi obraznică şi agresivă sau nervoasă. Ei bine, nu puteam acest lucru, deşi poate asta era ceea ce voiau ceilalţi.
Mama Albei ca Zăpada priveşte oare în oglindă ca să verifce cât mai este de frumoasă sau din alt motiv? Eu cred că ea, ca şi Narcis, priveşte în oglindă pentru a îşi prelungi tinereţea şi frumuseţea, aşa cum te-ai scufunda într-o apă curată, cu proprietăţi de rejuvenare. Eu am fost mereu înconjurată de oglinzi strâmbe. Am avut impresia ciudată, după mulţi ani de suferinţă, ceea ce este normal, că oamenii îşi imaginează că eu aş fi greşit ceva şi nici nu pot ghici ce, fiindcă am avut o viaţă strict feminină şi curată. Am fost oricum un caracter extrem de feminin, conform testelor psihologice şi am avut o inteligenţă emoţională accentuată, care însă nu mi-a folosit. Mi s-a mai părut uneori că oamenii ar crede că eu aş fi minţit ceva vreodată, culmea absurdului fiindcă nu am minţit niciodată şi, prin spiritul meu analitic şi memoria fidelă, am fost eu însămi o oglindă foarte curată a realităţii pe care nu am deformat-o niciodată. În acelaşi timp am dăruit mereu cu tot sufletul numai gânduri de bine altora şi fapte ori vorbe când am putut, fără să bârfesc vreodată.
Aşadar nu ştiu de cel fel de sociopatie sufăr, dacă există într-adevăr una. Cred, cu spiritul practic care nu m-a părăsit nicicând, că totul se datorează vântului care flutură prin buzunarele mele...În definitiv am avut destinul tipic al unei fete fără zestre şi cu educaţie mult peste condiţia ei socială, încă din copilărie.
________________________________
Să presupunem că doar o dată în viaţa dvs. aţi trece peste sfânta prejudecată care face casă bună cu raţiunea omului precaut şi ipocrit, a arivistului normal care sunteţi dvs în cazul în care faceţi parte din grupul majoritar al oamenilor ce plutesc şi vor pluti poate şi la naufragiul oricărui Titanic al societăţii actuale. Adică să fiţi din nou acel copil care încă judecă cu inima şi vede limpede ce e drept (în sens ideal) înainte ca adulţii să îl oblige să utilizeze raportorul lor valoric corupt.
Vai, nu mă întrebaţi dacă în ziua de azi trăim într-o zonă de penumbră preapocaliptică, fiindcă e prea dureros pentru mine să descriu ce simt sau ce cred despre moravurile epocii actuale în care, să spun drept, pentru mine Sodoma şi Gomora sunt metafore prea blânde. Dar, conştientă de faptul că poate mă înşel, încorsetată fiind în concepţiile mele puritane de fată bătrână, las pe alţii să vorbească în acest sens. Eu vreau să ţintesc doar un anumit punct sensibil al gândirii dvs., acela legat de autoritatea paternă sau maternă.
Ştiu că sunt posesoarea nefericită a unui diagnostic psihiatric, oferit drept răsplată pentru inocenţa şi puritatea mea, ori poate naivitatea mea veţi spune dvs., la numai 21 de ani, cu toate că nimeni în locul meu nu ar fi putut ghici ce se ascundea în spatele aparenţelor care mă înconjurau. Aşadar gândirea mea, şi poate şi ce scriu acum aici, poate fi considerat patologic sau simptomatic sau morbid sau patognomonic, etc. În mod nedrept. Nu aveţi decât să mă închideţi cu forţa în cămaşă de forţă, cum aţi mai făcut de multe ori, deşi nu îmi doresc acest lucru. Nu aveţi decât să ridicaţi osanale oamenilor prin natura lor violenţi, care aplică barbaria şi abuzul de putere în cazurile de aceste gen.
Oricum eu tot voi scrie ca întotdeauna adevărul, niciodată nu am exagerat sau dramatizat inutil. Cazul meu e un caz de multiple abuzuri şi încălcări ale drepturilor fundamentale ale omului, care nu există oricum decât ca ideal şi nu sunt respectate în societate. Una dintre cele mai dureroase crime asupra mea e cea a părinţilor mei asupra mea. Efectiv părinţii au aplicat torturi lente şi oribile asupra mea din 1984, când aveam 13 ani şi m-au luat să stau cu ei. Ceea ce eu nu am reuşit să înţeleg în 30 de ani este de ce societatea ca întreg mi-a refuzat dreptul la viaţă şi a urmat indicaţiile părinţilor mei care au spus direct, citez: „Noi suntem părinţii tăi şi dacă vrem avem dreptul să te omorâm”. Ce părere aveţi despre astfel de părinţi sau despre astfel de societate care loveşte copilul nevinovat timp de zeci de ani, imitaţie perfectă a abuzului parental asupra tinerei persoane? Ştiu că aici e vorba despre mine şi sunt subiectivă, dar vreau să atac ipocrizia şi prejudecata societăţii legat de ceeea ce pot fi părinţii. Este tabu să vorbeşti de rău despre părinţi sau să spui adevărul chiar dacă ei te chinuie zilnic. Doar copilul e consideraat schizofren sau altfel de nebun. Amintiţi-vă totuşi povestea lui Alice în ţara minunilor sau povestea soacrei cu trei nurori. În ultimul caz era totuşi o soacră şi primea un tratament extrem de crud şi poate nemeritat din partea nurorilor. Dar când e vorba de o mamă vitregă faţă de copil, vi se pare normal să consideraţi copilul sclavul ei sacrificat, oricât de bun sau inteligent ar fi copilul. Sistemul social, instituţiile statului sunt de asemenea natură. Deci părinţii mei aveau dreptate când spuneau că mă pot omorî dacă vor. Şi în povestea lui Alice, ducesa este un caracter instabil şi nedrept care abuzează copilul neputincios şi care prin urmare e respectată şi lăsată să îşi crească copilul cum vrea ea. În cazul copiilor abuzaţi de părinţi, ei primesc diagnosticul psihiatric în tinereţe, după care sunt oarecum trataţi drept imaturi întreaga viaţă (fiindcă maturitatea înseamnă putere şi autonomie în societate), fiind legaţi de voinţa şi toanele părinţilor numiţi în mod absurd şi dureros „aparţinători”, ca să nu li se spună stăpâni.
Cu tristeţe recunosc că eu nu pot fi nici mare moralizator, nici mare reformator, să schimb sistemul considerat bun de marea majoritate despre care povesteam la începutul acestei scrieri. Doar vă rog să fiţi conştienţi de aceste fapte altădată când veţi mai lovi în oamenii nevinovaţi, în cazul în care nu ştiaţi deja povestea lor...poate se mai poate totuşi face ceva, poate se poate arăta că uneori copiii sacrificaţi (de fapt ucişi lent şi dureros) erau oameni posibil de valoare în societate. Poate se poate trece uneori peste sacralitatea absurdă a ideii de mamă, care poate fi autoarea unui infanticid inutil uneori. Poate se pot face unele excepţii uneori.
Eu nu am fost Socrate pentru a merita o moarte asemenea lui, nu am avut niciun fel de activitate intelectuală publică şi niciun amestec în interesele puterii politice sau administrative din vremea mea.
eu şi mama şi tata, poze care îmi plac într-un fel...nu văd nicio trăsătură fizică în comun între mine şi tata.
Aici sunt eu în poza din carnetul de note de la facultatea de medicină. Când erau tineri toţi erau frumoşi...aici naşii mei, când erau naşi la o altă nuntă, fiindcă ei au năşit mai mulţi, nu doar pe părinţii mei:
Ceva poate din evoluţia vieţii mele m-a transformat într-un fel de magnet care atrage numai pilitură de fier de sex feminin. Mă refer la publicul care îmi vizionează videoclipurile pe care le-am postat pe canalul meu youtube. Sunt peste 90 la sută femei conform statisticilor. Mi se pare straniu şi defel amuzant. Aş îndrăzni să spun că e un fenomen sociopatologic, că poate sufăr de o sociopatie al cărei nume îmi e necunoscut.
Încă din copilărie am trăit între femei: femei care mă alintau, mă răsfăţau cu iubire şi poveşti (fiindcă bani nu prea aveau de altfel) şi, crescând, au existat doar câţiva bărbaţi cu care am avut relaţii în familia mea, aproape toţi decedaţi. La grădiniţă mă jucam desigur numai cu fete. În şcoala generală erau şi băieţi în clasă, care jucau cu mine un fel de joc de-a şoarecele şi pisica, mă hărţuiau, mă hămuiau, îmi jucau feste diferite, mai mult sau mai puţin nevinovate. În liceu şi în facultate erau preponderent fete şi oricum nu am avut relaţii mai apropiate cu băieţii. E ca şi cum mi-aş fi trăit existenţa într-un fel de veşnică mânăstire, între surori care uneori mă primeau în jocurile lor şi mă făceau să fiu fericită. Însă relaţia cu mama a fost lipsită de orice fel de confort fizic sau psihic şi cunoscuţii toţi mi-au spus că acesta e un lucru tabu şi că nu am voie şi nici cum să discut cu alţii despre asta, ca şi cum eu aş fi fost nebună sau aş fi greşit ceva. Nu mai detaliez din nou povestea acestui cordon ombilical strâns peste buze şi corzile vocale, provenind de la o mamă care pretindea deschis că are dreptul să mă chinuie cum vrea ea şi că eu nu am niciun drept. Îmi amintesc o scenă din romanul Stăvilar la Pacific de Marguerite Duras, scena în care bătrâna mamă, lovită de mult timp de neajunsuri şi dezamăgiri diverse, capătă respect faţă de fiul ei numai în ziua în care acesta se luptă cu ea şi nu se mai lasă pocnit. Cred că e un lucru firesc când copilul e de sex masculin, dar dacă e fată ce se poate face? Propria mea mamă mă bătea şi eu nu o provocam defel şi nu puteam ridica mâna asupra ei, fiindcă era sprijinită şi de tata. Şi când ea îşi exprima un fel de invidie faţă de calităţile mele fizice sau intelectuale, în ce fel puteam eu să o pun la punct? Şi cum să fi făcut aceasta, chiar dacă după vârsta de 20 de ani nu m-a mai bătut, dar m-a lovit în multe alte moduri, din moment ce eu însămi am fost închisă de familie la psihiatrie? Şi sabia lui Damocles atârna mereu asupra mea...ori mereu eram eu între furcile caudine, cum preferaţi. Ori altfel spus, cum aş fi putut eu, copil încă până la 18 ani, dar totodată un om foarte calm, să îmi dau seama că în faţa unei mame care se dădea mereu cu mult superioară mie ar fi trebuit să joc teatru că sunt mai proastă decât eram, să nu fiu cu adevărat eu însămi, adică după toate că citeam sute de cărţi, să mă prefac a fi obraznică şi agresivă sau nervoasă. Ei bine, nu puteam acest lucru, deşi poate asta era ceea ce voiau ceilalţi.
Mama Albei ca Zăpada priveşte oare în oglindă ca să verifce cât mai este de frumoasă sau din alt motiv? Eu cred că ea, ca şi Narcis, priveşte în oglindă pentru a îşi prelungi tinereţea şi frumuseţea, aşa cum te-ai scufunda într-o apă curată, cu proprietăţi de rejuvenare. Eu am fost mereu înconjurată de oglinzi strâmbe. Am avut impresia ciudată, după mulţi ani de suferinţă, ceea ce este normal, că oamenii îşi imaginează că eu aş fi greşit ceva şi nici nu pot ghici ce, fiindcă am avut o viaţă strict feminină şi curată. Am fost oricum un caracter extrem de feminin, conform testelor psihologice şi am avut o inteligenţă emoţională accentuată, care însă nu mi-a folosit. Mi s-a mai părut uneori că oamenii ar crede că eu aş fi minţit ceva vreodată, culmea absurdului fiindcă nu am minţit niciodată şi, prin spiritul meu analitic şi memoria fidelă, am fost eu însămi o oglindă foarte curată a realităţii pe care nu am deformat-o niciodată. În acelaşi timp am dăruit mereu cu tot sufletul numai gânduri de bine altora şi fapte ori vorbe când am putut, fără să bârfesc vreodată.
Aşadar nu ştiu de cel fel de sociopatie sufăr, dacă există într-adevăr una. Cred, cu spiritul practic care nu m-a părăsit nicicând, că totul se datorează vântului care flutură prin buzunarele mele...În definitiv am avut destinul tipic al unei fete fără zestre şi cu educaţie mult peste condiţia ei socială, încă din copilărie.
________________________________
Să presupunem că doar o dată în viaţa dvs. aţi trece peste sfânta prejudecată care face casă bună cu raţiunea omului precaut şi ipocrit, a arivistului normal care sunteţi dvs în cazul în care faceţi parte din grupul majoritar al oamenilor ce plutesc şi vor pluti poate şi la naufragiul oricărui Titanic al societăţii actuale. Adică să fiţi din nou acel copil care încă judecă cu inima şi vede limpede ce e drept (în sens ideal) înainte ca adulţii să îl oblige să utilizeze raportorul lor valoric corupt.
Vai, nu mă întrebaţi dacă în ziua de azi trăim într-o zonă de penumbră preapocaliptică, fiindcă e prea dureros pentru mine să descriu ce simt sau ce cred despre moravurile epocii actuale în care, să spun drept, pentru mine Sodoma şi Gomora sunt metafore prea blânde. Dar, conştientă de faptul că poate mă înşel, încorsetată fiind în concepţiile mele puritane de fată bătrână, las pe alţii să vorbească în acest sens. Eu vreau să ţintesc doar un anumit punct sensibil al gândirii dvs., acela legat de autoritatea paternă sau maternă.
Ştiu că sunt posesoarea nefericită a unui diagnostic psihiatric, oferit drept răsplată pentru inocenţa şi puritatea mea, ori poate naivitatea mea veţi spune dvs., la numai 21 de ani, cu toate că nimeni în locul meu nu ar fi putut ghici ce se ascundea în spatele aparenţelor care mă înconjurau. Aşadar gândirea mea, şi poate şi ce scriu acum aici, poate fi considerat patologic sau simptomatic sau morbid sau patognomonic, etc. În mod nedrept. Nu aveţi decât să mă închideţi cu forţa în cămaşă de forţă, cum aţi mai făcut de multe ori, deşi nu îmi doresc acest lucru. Nu aveţi decât să ridicaţi osanale oamenilor prin natura lor violenţi, care aplică barbaria şi abuzul de putere în cazurile de aceste gen.
Oricum eu tot voi scrie ca întotdeauna adevărul, niciodată nu am exagerat sau dramatizat inutil. Cazul meu e un caz de multiple abuzuri şi încălcări ale drepturilor fundamentale ale omului, care nu există oricum decât ca ideal şi nu sunt respectate în societate. Una dintre cele mai dureroase crime asupra mea e cea a părinţilor mei asupra mea. Efectiv părinţii au aplicat torturi lente şi oribile asupra mea din 1984, când aveam 13 ani şi m-au luat să stau cu ei. Ceea ce eu nu am reuşit să înţeleg în 30 de ani este de ce societatea ca întreg mi-a refuzat dreptul la viaţă şi a urmat indicaţiile părinţilor mei care au spus direct, citez: „Noi suntem părinţii tăi şi dacă vrem avem dreptul să te omorâm”. Ce părere aveţi despre astfel de părinţi sau despre astfel de societate care loveşte copilul nevinovat timp de zeci de ani, imitaţie perfectă a abuzului parental asupra tinerei persoane? Ştiu că aici e vorba despre mine şi sunt subiectivă, dar vreau să atac ipocrizia şi prejudecata societăţii legat de ceeea ce pot fi părinţii. Este tabu să vorbeşti de rău despre părinţi sau să spui adevărul chiar dacă ei te chinuie zilnic. Doar copilul e consideraat schizofren sau altfel de nebun. Amintiţi-vă totuşi povestea lui Alice în ţara minunilor sau povestea soacrei cu trei nurori. În ultimul caz era totuşi o soacră şi primea un tratament extrem de crud şi poate nemeritat din partea nurorilor. Dar când e vorba de o mamă vitregă faţă de copil, vi se pare normal să consideraţi copilul sclavul ei sacrificat, oricât de bun sau inteligent ar fi copilul. Sistemul social, instituţiile statului sunt de asemenea natură. Deci părinţii mei aveau dreptate când spuneau că mă pot omorî dacă vor. Şi în povestea lui Alice, ducesa este un caracter instabil şi nedrept care abuzează copilul neputincios şi care prin urmare e respectată şi lăsată să îşi crească copilul cum vrea ea. În cazul copiilor abuzaţi de părinţi, ei primesc diagnosticul psihiatric în tinereţe, după care sunt oarecum trataţi drept imaturi întreaga viaţă (fiindcă maturitatea înseamnă putere şi autonomie în societate), fiind legaţi de voinţa şi toanele părinţilor numiţi în mod absurd şi dureros „aparţinători”, ca să nu li se spună stăpâni.
Cu tristeţe recunosc că eu nu pot fi nici mare moralizator, nici mare reformator, să schimb sistemul considerat bun de marea majoritate despre care povesteam la începutul acestei scrieri. Doar vă rog să fiţi conştienţi de aceste fapte altădată când veţi mai lovi în oamenii nevinovaţi, în cazul în care nu ştiaţi deja povestea lor...poate se mai poate totuşi face ceva, poate se poate arăta că uneori copiii sacrificaţi (de fapt ucişi lent şi dureros) erau oameni posibil de valoare în societate. Poate se poate trece uneori peste sacralitatea absurdă a ideii de mamă, care poate fi autoarea unui infanticid inutil uneori. Poate se pot face unele excepţii uneori.
Eu nu am fost Socrate pentru a merita o moarte asemenea lui, nu am avut niciun fel de activitate intelectuală publică şi niciun amestec în interesele puterii politice sau administrative din vremea mea.
eu şi mama şi tata, poze care îmi plac într-un fel...nu văd nicio trăsătură fizică în comun între mine şi tata.
marți, 11 noiembrie 2014
Infernul sunt ceilalţi, partea a XXI-a
Nu mai pot scrie toate cele din facultatea de medicină în ordinea în care s-au petrecut, dar voi puteţi să o refaceţi cu aproximaţie. Întâi, un intermezzo filozofic: despre rostul şi esenţa meseriei de medic. Nu voi intra în dizertaţii socratice şi nici nu voi face referire la Hipocrate sau la disecţiile pe ascuns ale sculptorului Michelangelo din cartea Agonie şi extaz şi în niciun caz la istoria spitalului de psihiatrie. Aveam un coleg care voia să îşi facă lucrarea de diplomă în istoria medicinei şi îmi vorbea despre studiul lui asupra istoriei psihiatriei în România. În fine, mă voi referi doar la ceea ce a fost mai direct în viaţa mea. Mi-am pus şi eu problema harului pe care îl are sau îl dobândeşte un medic pentru a îşi exercita profesia. Am observat de când eram copil că dacă eu plecam de lângă ai mei, în mod ciudat se îmbolnăveau chiar atunci. În tinereţe mi-au murit cei dragi când a trebuit să plec în alt oraş sau când m-am mutat de acasă în 2003 (atunci renunţasem la facultatea de medicină). Când mama Limpi a paralizat am văzut că s-a înzdrăvenit cât am stat eu cu ea în mod rapid şi apoi am fost izgonită de acolo că le stricam interesele celorlalţi...Mi-am pus problema modului în care un medic poate vindeca o boală oarecare. Naşu glumea câtre mine că am ales această meserie "nobelă", când de fapt nu avusesem de ales nici în 88 nici ulterior. Tata spunea că orice medic mare are cimitirul lui, pentru el asta era cel mai important. În anii de după 89 când l-am mai căutat pe Zăgrean la facultate am găsit odată pe biroul lui o carte cu umor negru pentru medici. Unii pot considera medicii un fel de "vampiri" sau "lupi" sau alte categorii, care unoeri muşcă sau omoară, am întâlnit această concepţie. În plus m-au chinuit vecinii de apartament de sus şi de jos, care erau toţi medici, dar Arionii au fost oribili. D-na Arion se amuza odată pe holul blocului strigând că la televizor este filmul Balul vampirilor ca şi cum îi plăcea ideea. Mie mi-a spus că au "supt-o" mult copiii ăştia ai ei (avea patru copii, dintre care una chiar Cristina, care s-a căsătorit şi i-au cumpărat apartament tot în blocul acela). Ana aceea care a fost rea cu mine avea şi ea părinţi medici acolo şi s-a căsătorit şi ea şi şi-a cumpărat apartament tot în blocul acela. Am înţeles că unii credeau că medicii dobândesc proprietăţi aparte faţă de alte persoane, pentru a vindeca sau omorî oameni. La facultate odată colegii mei, care şi acolo aveau "lumea lor", spuneau odată parcă speriaţi între ei "îţi dai seama ce o să devenim?" Mie mi-a fost tare rău odată, totul se învârtea cu mine şi nimic nu mă ajuta încât din disperare, am luat cartea de farmacologie şi am început să buchisesc, de parcă credeam că pot găsi vreun antidot printre formule chimice şi proprietăţi ale medicamentelor....mi-era tare rău, nu mai gândeam corect. Atunci a apărut pe scara blocului soţul Anei, şi el tot medic şi s-a uitat ciudat la mine şi mi-a spus cu reproş: " ce faci Cristina?!" La facultate a doua zi colegii erau ciudaţi, Rodica avea un aer zâmbitor şi parcă se umfla în pene, mai ales când prietenul Adinei i-a spus de faţă cu mine "suntem şi noi nişte seminţe de Rodica". Vorbele absurde de genul acesta m-au rănit toată viaţa. Rodica era o fată înaltă şi dacă nu mă înşel îmi povestise că fusese miss la un concurs de frumuseţe în ţara ei. Orcum era o persoană aparent arogantă şi rece faţă de mine şi m-a mirat când am văzut că în portofel ţinea o icoană parcă cu maica domnului. De Rodica râdeau unii atunci fiindcă Ştefan Bănică Jr, cânta un cântec amuzant despre o fată Rodica, care nu ştie nimica. Când m-am întors spre casă de la facultate am mers pe drum o vreme cu un coleg destul de amabil, dar parcă toţi colegii se schimbaseră. Alt coleg ni s-a alăturat o vreme, dar a zis că el pleacă şi că speră ca celălalt să înţeleagă că el nu poate să mai stea împreună cu el. Părerile sunt împărţite în societate dacă medicul sau preotul are mai mult "har". Vărul meu Cosmin de exemplu, la înmormântarea tatei, vorbea despre corupţia preoţilor din Voluntari, care chipurile aveau tarife pipărate la înmormântări şi spunea "unul te botează şi altul te omoară", ca şi cum spunea clar că preotul taie firul vieţii înainte să îngroape.
Oricum pot să vă spun cu certitudine că eu nu am fost niciun fel de vampir, dar am fost "vampirizată" monstruos. Erau unii peste gândurile mele cu ideea "şi nicio muşcătură?". Nu, eu nu am muşcat pe nimeni. Amintiţi-vă cum am fost crescută şi peştişorul meu din fântână şi toate poveştile frumoase...chiar dacă aş fi putut să "muşc", chiar dacă aş fi ştiut cum să fac răul altora (ceea ce evident nu ştiam), eu nu m-aş fi atins de nimeni. Am fost întreaga viaţă binele absolut. Şi nu am avut nici dorinţe sexuale niciodată. M-am gândit desigur că este posibil ca medicii să aibă nevoie de oameni de sacrificat, oameni puri şi buni cum am fost eu, pentru ca ei să aibă putere în meserie şi în societate. La fel cum au nevoie de cadavre pentru disecţie. Altfel nu îmi puteam explica de ce Zăgrean mă chinuise sexual şi avansase pe scara socială şi a ştiinţei lui. În spitalul de psihiatrie mi-au spus că una dintre pacientele sinucigaşe este nebună fiindcă crede că un medic psihiatru de acolo s-a luat de ea. Mi-am dat seama că probabil era adevărat. Şi m-am mai gândit la "magia" micuţelor pastile medicamentoase, produse de sinteză, şi la minunile minţii omeneşti de a crea un sistem farmaceutic şi un corp medical coerent. Şi printre toate specialităţile medicale există şi psihiatria, desigur tot în relaţie cu celelalte, desigur dezvoltată în secolul XX, când au luat avânt şi alte multe tehnologii şi au evoluat mult diverse ramuri medicale. Mă gândeam logic, din aproape în aproape. Înţelesesem că sunt doar stoarsă de energie zilnic şi izolată de ceilalţi de o viaţă. La Luxemburg ne-au arătat poarta fostului azil de nebuni din epoca barocă, dacă nu mă înşel....era lângă biserica cu madona neagră şi avea îngeraşi pe grilaj. Mi-am făcut şi eu cruce şi m-am îndurerat. Când eram în spitalul de psihiatrie după tentativa de sinucidere au venti la mine în rezervă doi bărbaţi---un student la teologie, care nu mai ţin minte ce mi-a spus şi un altul care îmi povestea că el a ajuns pacient acolo fiindcă părinţii lui au făcut greşeala să îl crească drept om bun ca şi pe mine şi că totul a început când o rudă sau prieten i-a dat de înţeles că îi vor lua "energia". În acord cu cele spuse mai sus, când am renunţat la facultatea de medicină a trebuit să merg pentru lichidare la facultatea de famrmacie, fiindcă aşa este procedura, unde am mers printr-un labirint de scări şi camere, parcă şi una în spirală, cea ce îmi cofirma diverse teorii. Facultatea de farmacie era pe strada unde fusesem la tatăl Irinei Ioniţă, care lucra la Ministerul Cultelor şi totodată pe unde mă plimbasem cu Zăgrean în vremurile tulburi de după revoluţie.
Azi, 12 noimebrie 2014, din nou zgomote urâte afară când abia m-am putut scula din somn fiindcă m-au torturat grotesc aseară. Ei spun că toate speranţele mele de peste 30 de ani sunt în zadar, că au hătârât să mă omoare, deşi am fost un om perfect bun şi perfect fără nicio greşeală o viaţă întreagă...veţi vedea şi în continuare. Am avut şi gândire absolut perfectă o viaţă întreagă, veţi vedea în continuare dacă nu aţi înţeles deja. Azi au tăiat toţi copacii din faţa ferestrei mele, deşi erau încă verzi...
Să revenim la oile noastre, respectiv la Biblie, şi anume Luca, 4:23 ---
"Şi El le-a zis: "Nici o-ndoială că-Mi veţi spune zicala aceasta: Doctore, vindecă-te pe tine insuţi!; pe toate câte-am auzit ca s-au facut in Capernaum, fă-le şi aici, in patria ta". Sau continuarea în 24, fragment care îi plăcea mult tatălui meu:
Si le-a zis: "Adevăr va spun Eu vouă ca niciun profet nu este bineprimit in patria sa."
(există desigur mici variaţii între diverse ediţii ale Bibliei în ce priveşte modul de exprimare, dar în esenţă spun aceleaşi lucruri.
Ideea este dictonul latin "doctore vindecă-te pe tine însuţi". Şi modul mai deosebit în care răspunde Isus.
Multe rele mi s-au întâmplat şi la spitalul Colţea. Pe vremea studenţiei mele nu era reamenajat. Era situat aproape de locul unde făcusem meditaţii cu Zăgrean, aproape de locuinţa Oanei Jitaru, aproape de multe. Odată, după întoarcerea mea de la Cluj, Zăgrean a coborât la Universitate spunându-mi că tatăl lui e internat la un spital în apropiere. Poate acolo era...Tata mi-a adus de multe ori aminte de acest spital prin vorba Coţea, cum i se adresa căţeluşei noastre, botezată de mine Rita. Rita a fost şi ea un animal martir. Mi-au făcut-o cadou în decembrie 1992, puiuţ mic de corcitură de cocker negru. Am avut grijă de ea, am învăţat-o să îşi facă nevoile afară. Din nefericire mama a început să o îndoape, cum făceau şi cu mine când eram copil. Bietul câine a devenit diabetic şi oarbă şi a murit la scurt timp după moartea tatei în 2005 printr-o comoţie cerebrală. Cât timp trăia, tata îi spunea "Rita şi ea, tra la la la la la..." Nu m-am putut opune forţei destructive a mamei mele, am încercat în zadar să salvez bietul câine, să o conving să îi dea să mănânce mai puţin. Oamenii mă opreau pe stradă şi mă acuzau pe mine că am îngrăşat-o...Sufeream dublu. M-am chinuit destul când a făcut pui şi am spălat zilnic după ei, dar mama tot ţipa şi a bătut-o urât de tot cu o mătură pe Rita săraca. O singură dată Rita m-a muşcat când era probabil scufundată în vreun coşmar câinesc şi eu am încercat să o mângâi. Pe mama a muşcat-o de vreo trei ori. Iată, am scris câteva versuri simple despre ea în engleză, mai demult:
A Dog’s Fate
That woman had a heart of stones.
She gave her puppy sweets and bones.
Too many carrots, also raw potatoes,
Cucumbers, peanuts and tomatoes.
Years passing, grew a diabetic dog,
Those sad big eyes melted in fog.
Six puppies she delivered hardly,
Her master flogging her so harshly.
She was goodhearted after all,
Playing alone with her small ball.
And only once when she was cuddled
She bit that hand feeling befuddled.
She urinated on the floor,
That woman striking her once more.
A final stroke, her final plate.
Euthanasia was her fate.
Da, la spitalul Colţea am suferit mult, dar aşa a fost peste tot. La Colţea era un amfiteatru vechi cu scaune jerpelite ca în muzeele cu mobiliere din seculul 19 - începutul secolului XX. Era urât şi lugubru pe alocuri. Fereastra pe holul din din faţă era pictată cu culori vesele şi copilăreşti şi scria pe ea POVEŞTI ceea ce mi-a amintit de sufletul meu luminos şi faptul că oamenii mint că eu aş fi nebună. Garderobiera de acolo spunea ceva despre scosul de la naftalină când mi-a luat în primire haina mea neagră şi nu înţelegeam ce vrea. Acolo, ca şi în alte spitale, m-am apropiat uneori de pacienţi şi am făcut anamneze, aşa cum ni se cerea la început. Ulterior colegii m-au izolat din ce în ce, în timp ce ei aveau grupuri de discuţie între ei şi activităţi pe care nu le putema ghici, la fel cum nu puteam înţelege vorbele lor aberante uneori, cum am explicat şi voi mai povesti. Când luam interviuri sau examinam pacienţii eram plină de lumină dar şi milă şi dragoste faţă de ei, aşa cum o fi fost şi Cristos sau alţi sfinţi. Eram calmă, nu mă mirau şi nu mă speriau suferinţele şi mizeria lor. Gândeam numai de bine. Odată o pacientă a început să plângă în timp ce eu o întrebam diverse şi apoi Adina mi-a spus că i-a plăcut de mine cum îi spuneam pacientei că nu mai plângă...Am stat de vorbă şi cu alţii cu bucuria de a fi împreună cu alţi oameni, vă daţi seama că pentru mine era o adevărată sărbătoare de suflet. Oamenii vorbeau relativ uşor cu mine. Am văzut şi lucruri urâte acolo fiindcă erau fonduri puţine şi cearceafurile erau foarte vechi, zdrenţe aproape şi murdare, parcă uneori chiar lipseau....În aproape toate spitalele iarna era supraîncălzit, ceea ce îmi sporea chinul. Şi acasă dădeau iarnă de iarnă căldură monstruoasă, vă jur că erau 26-28 de grade Celsius în casă şi muream de căldură...m-au fiert ani de zile, după ce am suferit mereu sub 18 grade (până la 13 sau 14 grade) pe vremea lui Ceauşescu. Dar măcar de frig poţi să te aperi cu două-trei haine în plus. Tata însă spunea că principiul este "să pută dar să fie cald". Cum spuneam mergeam din ce în ce mai greu, parcă trăgeam munţii după gleznă şi cerul în cap. Odată m-au invitat singură într-o rezervă unde era un fotoliu miraculos şi chiar ciudat ca mobilier acolo, dar m-am aşezat că nu mai puteam. Mă simţeam ca o halcă de carne şi creier amestecate din care alţii storceau. Am avut senzaţia că era ca şi cum acolo în acea rezervă mă testau dacă am vreo putere de vindecare a unicei paciente, căreia i se administra o stimulare cardiorespiratorie...sau că mă storceau de vlagă şi mai tare fiindcă pacienta aceea era pe moarte sau foarte bolnavă...nici nu mai ţin minte dacă mai avea semne vitale, ştiu că mi-era tare, tare rău.
În alte spitale a fost şi mai rău, acela era doar începutul. De pildă la Fundeni, unde am făcut boli respiratorii. Eram din ce în ce mai lăsaţi deoparte, nimeni nu ne mai dădea explicaţii sau vreun ghid de cunoştere medicală în afară de cursuri şi nu ni se mai cerea nimic. Eu eram tot mai singură, ceilalţi se descurcau. Mă plimabm şi muream de plictiseală pe holul spitalului, chiar mi se cerea să stau pe hol proţăpită la garderobă şi să nu mă mişc de acolo. Dar era rău...Ceilalţi nu ştiu ce făceau. Odată însă mi-au făcut o figură urâtă tare. Unii dintre ei au spus vine Ora Z ca un fel de semnal înţeles doar de ei. Şi apoi brusc au dispărut şi eu am umblat disperată din salon în salon timp îndelungat, nu erau nicăieri. Înseamnă că erau uniţi împotriva mea, dar nu înţeleg ce aveau cu mine. Îmi fusese desigur rău, dar, fie că credeţi fie că nu, aşa a fost.
La chirurgie cardiovasculară, tot la Fundeni, am fost la curs. A fost interesant. Ni s-a spus că dacă dorim putem asista la operaţie pe cord deschis, dar trebuie costum special din cap până în picioare şi eu nu mă puteam schimba cu un singur picior. Tot la Fundeni, în corpul celălalt, am fost la curs la oncologie. Din ce în ce eram tot mai amărâtă, mă simţeam tot mai îngreunată în tot corpul şi tot mai izolată. Eram pusă să aştept ore în şir pe culoare, cu vreo colegă de serie care îmi punea întrebări paranoice, ciudate, despre viaţa mea. Când a trebuit odată să recuperez lucrările practice m-au pus să stau zile la rând într-un cabinet fără să fac nimic şi statul cu ochii în tavan dă dureri de cap mai mari. Dar, revin la cursul de oncologie. Atunci iar m-au izolat, încât la un moment dat rătăceam pe culoare în căutarea salonului unde trebuia să facem practică şi am rătăcit şi la ieşirea din spital pe culoarele destul de complicate şi printre lifturile defecte. Am constatat acolo că în curtea spitalului erau multe ciori negre, umpleau un copac la poartă, ceea ce mi s-a părut încă un semn că lumea umană şi arhitectura clădirilor şi arta medicală se leagă cu ecosistemul în mod mai larg. Cum am mai povestit, eu fusesem pasionată de filozofie şi teoria cunoaşterii în mod particular. Începusem de pe atunci încă să trăiesc o stare integrativă a conştiinţei, ceea ce mă ajuta prin suferinţele pe care le trăiam. Mai mult decât atâta, chiar şi profesoara de la oncologie era o femeie cioară (nu ţigancă), îmbrăcată în negru şi cu un aer de zburătoare neagră. Când mă întorceam spre casă cu un taxiu, împreună cu o colegă din altă grupă şi cu voce rea şi ascuţită ca Ana Maria aceea de la începutul facultăţii, ea vorbea cu taximetristul că nu înţelege de ce în ziua de azi există atâţia omaeni care uită de cele sfinte şi mai ales că în ziua de azi nu mai sunt oameni cu teamă de Dumnezeu. Probabil că eu, fiindcă mereu aveam simţul observaţiei şi eram lucidă, observasem că taximetristul avea aparatul de taxat fixat la un tarif dublu, ceea ce nu scria pe taxi şi apoi am coborât amândouă după ce am intrat pe Colentina. Pe mine mă iritau vorbele ei...
La spitalul municipal (universitar de urgenţă) mi s-au înâmplat mai multe lucruri ciudate. Odată intram prin curtea facultăţii şi nişte femei de serviciu care spălau geamurile m-au întâmpinat cu vorbele "de ce pentru unii se poate şi pentru alţii nimic", ceea ce m-a întristat legat de soarta mea. Dar vreau să ştiţi să eu am refuzat mereu ideea de "soartă". Prefer ideea de noroc şi aleatoriu, chiar ideea că Dumnezeu joacă zaruri câteodată. Soartă e un cuvânt care implică o ordine prestabilită şi în cazul meu singura cruce pe care o aveam de purtat era sărăcia din copilărie plus faptul că fusesem crescută ca micuţa Nell în mod metaforic într-un Magazin de antichităţi. Credeam că prin muncă susţinută voi învinge aceste auspicii nefavorabile. Şi credeam mult de tot în lumina virtuţilor bunătăţii şi iubirii faţă de semeni. Şi mereu am fost aşa. În altă zi urcam cu liftul şi liftiera vorbea tot în "lumea lor" cu ceilalţi (expresie pe care am folosit-o des şi o voi mai folosi), spunea că "noi suntem de vină că am adus Pământul prea aproape de Soare". Această astro-logie de doi bani mi s-a înfipt ca un pumnal în memorie, fiindcă ştiţi şi dvs., există o umbră a Pământului în timpul eclipselor de lună....şi fiindcă totul se învârte mult prea iute în univers şi avem chipurile o metodă de a opri timpul circulând pe orbita terestră. Tata avea obiceiul să îl citeze pe Arhimede "daţi-mi un punct de sprijin şi voi învârti Pământul" şi mai spunea în mod misterios că odată ce Armstrong a ajuns pe Lună chipurile s-ar fi speriat de ceva ce a văzut, dar nu a spus ce era acel lucru sau afirmaţiile lui au fost trunchiate. Ce o fi văzut el? mă întreba al meu tată retoric. Tatălui meu îi plăceau misterele gen triunghiul Bermudelor sau Insula Paştelui, după cum poate vă puteţi da seama...iar mie nu.
La ortopedie mi s-a întâmplat unul dintre cele mai triste lucruri: mă plimbam într-o doară prin saloane şi într-unul erau înghesuite ami multe femei, unele aproape sănătoase în aparenţă, altele bătrâne şi decrepite, de mă întrebam ce caută tocmai la ortopedie. Atunci una dintre femeile bătrâne, aşezată lângă uşă, a început să se scarpine ritmic şi mecanic la păsărică şi spunea încontinuu "cine mă jefuieşte?" Aş fi vrut să fi fost oarbă în acele momente...Mai rău decât atât, după ani, adică în ultimii 3-4 ani din viaţa mea, uneori am fost oribil mâncată şi eu sexual şi făcută să mă scarpin în timpul somnului...ba uneori m-au scârbit fâcându-mă să mă frec tot în timpul somnului.
Tot în acelaşi spital am ajuns, după diverse aventuri, la barul-cofetărie de sus, urcând scări laterale. Acolo vânzătoarea era numai lapte şi miere aranjând pe o tavă multe cupe cu îngheţată şi în fiecare era înfipt câte un steguleţ al diferitelor ţări. Îngheţată politică, aţi mai văzut oare aşa ceva? Repet, nici în perioada în care urmăream ştirile eu nu am fost un om cu idei "politice". Dar mie mi-era tot mai rău şi odată i-am convins pe ai mei să mă ducă la spitalul de urgenţă Floreasca (cel mai bun spital din experienţa mea, pentru mine personal) fiindcă mă umflasem foarte tare la abdomen şi nu mai încăpeam în nicio pereche de pantaloni şi mi-era şi tare rău şi frică...vărul meu Cosmin spunea că sunt grasă doar, dar atunci nu mă îngrăşasem încă. Mi s-a întâmplat asta de multe ori, dar atunci era oribil, probabil după povestea de la gastroenterologie. La spital mi-au făcut radiografie abdominală (eram umflată rău) şi mi-au spus că nu am decât gaze pe colon. Eram deja în perioada din facultate când am început să cutreier pe la diverşi medici specialişti pentru diverse simptome...
Încă vreo câteva mărunţişuri din facultatea de medicină ---poate vă întrebaţi ce mi-a plăcut mai mult, dacă mi-a plăcut ceva? Hm, da...am o carte de imunologie şi mi-a plăcut şi cursul de imunologie poate cel mai mult. Cursul care mi-a plăcut cel mai puţin a fost parazitologia. Desigur nu mai ţin minte nimic, în urma torturilor din partea unora asupra mea în ultimii ani...Cât despre colegi, m-au chinuit destul, totul a fost izolare şi tortură cum spuneam la începutul povestirii. Adina era uneori surprinzătoare, de pildă atunci când a spus brusc odată "Am citit Mizerabilii", carte pe care eu o apreciez mult, da, îndrăznesc să spun că e o capodoperă, chiar dacă e tristă. Mai era un cuplu mai deosebit de studenţi cu mine în grupă, pe care îi ţin minte de la cursul de fiziopatologie de la spitalul de psihiatrie. Aceşti studenţi vorbeau odată la studiul EKG despre două zaruri aruncate (şi eu îmi aminteam pe moment de mine şi Luiza sau de mine şi Zăgrean) şi despre răstignirea omului prin electrozii plasaţi pentru EKG, expresie care fusese gândită şi de mine printre mulţi alţii probabil. Cert e că acei doi studenţi, al căror nume l-am uitat, au fost cei mai apropiaţi dintre toţi de ceea ce gândeam eu, dar nici prin vis nu îmi trecea că ar exista vreun fle de "telepatie" sau întrepătrundere sau interinfluenţă clară a sferelor mintale a doi oameni oarecare. Tot pe ei i-am întâlnit la facultatea de medicină lângă clădirea bibliotecii din curte, când spre marea mea tristeţe a trebuit să merg să îmi lichidez fişa de la bibliotecă...pentru mine fusese prea târziu, totul prea târziu.
Continuare în partea a XXII-a
Oricum pot să vă spun cu certitudine că eu nu am fost niciun fel de vampir, dar am fost "vampirizată" monstruos. Erau unii peste gândurile mele cu ideea "şi nicio muşcătură?". Nu, eu nu am muşcat pe nimeni. Amintiţi-vă cum am fost crescută şi peştişorul meu din fântână şi toate poveştile frumoase...chiar dacă aş fi putut să "muşc", chiar dacă aş fi ştiut cum să fac răul altora (ceea ce evident nu ştiam), eu nu m-aş fi atins de nimeni. Am fost întreaga viaţă binele absolut. Şi nu am avut nici dorinţe sexuale niciodată. M-am gândit desigur că este posibil ca medicii să aibă nevoie de oameni de sacrificat, oameni puri şi buni cum am fost eu, pentru ca ei să aibă putere în meserie şi în societate. La fel cum au nevoie de cadavre pentru disecţie. Altfel nu îmi puteam explica de ce Zăgrean mă chinuise sexual şi avansase pe scara socială şi a ştiinţei lui. În spitalul de psihiatrie mi-au spus că una dintre pacientele sinucigaşe este nebună fiindcă crede că un medic psihiatru de acolo s-a luat de ea. Mi-am dat seama că probabil era adevărat. Şi m-am mai gândit la "magia" micuţelor pastile medicamentoase, produse de sinteză, şi la minunile minţii omeneşti de a crea un sistem farmaceutic şi un corp medical coerent. Şi printre toate specialităţile medicale există şi psihiatria, desigur tot în relaţie cu celelalte, desigur dezvoltată în secolul XX, când au luat avânt şi alte multe tehnologii şi au evoluat mult diverse ramuri medicale. Mă gândeam logic, din aproape în aproape. Înţelesesem că sunt doar stoarsă de energie zilnic şi izolată de ceilalţi de o viaţă. La Luxemburg ne-au arătat poarta fostului azil de nebuni din epoca barocă, dacă nu mă înşel....era lângă biserica cu madona neagră şi avea îngeraşi pe grilaj. Mi-am făcut şi eu cruce şi m-am îndurerat. Când eram în spitalul de psihiatrie după tentativa de sinucidere au venti la mine în rezervă doi bărbaţi---un student la teologie, care nu mai ţin minte ce mi-a spus şi un altul care îmi povestea că el a ajuns pacient acolo fiindcă părinţii lui au făcut greşeala să îl crească drept om bun ca şi pe mine şi că totul a început când o rudă sau prieten i-a dat de înţeles că îi vor lua "energia". În acord cu cele spuse mai sus, când am renunţat la facultatea de medicină a trebuit să merg pentru lichidare la facultatea de famrmacie, fiindcă aşa este procedura, unde am mers printr-un labirint de scări şi camere, parcă şi una în spirală, cea ce îmi cofirma diverse teorii. Facultatea de farmacie era pe strada unde fusesem la tatăl Irinei Ioniţă, care lucra la Ministerul Cultelor şi totodată pe unde mă plimbasem cu Zăgrean în vremurile tulburi de după revoluţie.
Azi, 12 noimebrie 2014, din nou zgomote urâte afară când abia m-am putut scula din somn fiindcă m-au torturat grotesc aseară. Ei spun că toate speranţele mele de peste 30 de ani sunt în zadar, că au hătârât să mă omoare, deşi am fost un om perfect bun şi perfect fără nicio greşeală o viaţă întreagă...veţi vedea şi în continuare. Am avut şi gândire absolut perfectă o viaţă întreagă, veţi vedea în continuare dacă nu aţi înţeles deja. Azi au tăiat toţi copacii din faţa ferestrei mele, deşi erau încă verzi...
Să revenim la oile noastre, respectiv la Biblie, şi anume Luca, 4:23 ---
"Şi El le-a zis: "Nici o-ndoială că-Mi veţi spune zicala aceasta: Doctore, vindecă-te pe tine insuţi!; pe toate câte-am auzit ca s-au facut in Capernaum, fă-le şi aici, in patria ta". Sau continuarea în 24, fragment care îi plăcea mult tatălui meu:
Si le-a zis: "Adevăr va spun Eu vouă ca niciun profet nu este bineprimit in patria sa."
(există desigur mici variaţii între diverse ediţii ale Bibliei în ce priveşte modul de exprimare, dar în esenţă spun aceleaşi lucruri.
Ideea este dictonul latin "doctore vindecă-te pe tine însuţi". Şi modul mai deosebit în care răspunde Isus.
Multe rele mi s-au întâmplat şi la spitalul Colţea. Pe vremea studenţiei mele nu era reamenajat. Era situat aproape de locul unde făcusem meditaţii cu Zăgrean, aproape de locuinţa Oanei Jitaru, aproape de multe. Odată, după întoarcerea mea de la Cluj, Zăgrean a coborât la Universitate spunându-mi că tatăl lui e internat la un spital în apropiere. Poate acolo era...Tata mi-a adus de multe ori aminte de acest spital prin vorba Coţea, cum i se adresa căţeluşei noastre, botezată de mine Rita. Rita a fost şi ea un animal martir. Mi-au făcut-o cadou în decembrie 1992, puiuţ mic de corcitură de cocker negru. Am avut grijă de ea, am învăţat-o să îşi facă nevoile afară. Din nefericire mama a început să o îndoape, cum făceau şi cu mine când eram copil. Bietul câine a devenit diabetic şi oarbă şi a murit la scurt timp după moartea tatei în 2005 printr-o comoţie cerebrală. Cât timp trăia, tata îi spunea "Rita şi ea, tra la la la la la..." Nu m-am putut opune forţei destructive a mamei mele, am încercat în zadar să salvez bietul câine, să o conving să îi dea să mănânce mai puţin. Oamenii mă opreau pe stradă şi mă acuzau pe mine că am îngrăşat-o...Sufeream dublu. M-am chinuit destul când a făcut pui şi am spălat zilnic după ei, dar mama tot ţipa şi a bătut-o urât de tot cu o mătură pe Rita săraca. O singură dată Rita m-a muşcat când era probabil scufundată în vreun coşmar câinesc şi eu am încercat să o mângâi. Pe mama a muşcat-o de vreo trei ori. Iată, am scris câteva versuri simple despre ea în engleză, mai demult:
A Dog’s Fate
That woman had a heart of stones.
She gave her puppy sweets and bones.
Too many carrots, also raw potatoes,
Cucumbers, peanuts and tomatoes.
Years passing, grew a diabetic dog,
Those sad big eyes melted in fog.
Six puppies she delivered hardly,
Her master flogging her so harshly.
She was goodhearted after all,
Playing alone with her small ball.
And only once when she was cuddled
She bit that hand feeling befuddled.
She urinated on the floor,
That woman striking her once more.
A final stroke, her final plate.
Euthanasia was her fate.
Da, la spitalul Colţea am suferit mult, dar aşa a fost peste tot. La Colţea era un amfiteatru vechi cu scaune jerpelite ca în muzeele cu mobiliere din seculul 19 - începutul secolului XX. Era urât şi lugubru pe alocuri. Fereastra pe holul din din faţă era pictată cu culori vesele şi copilăreşti şi scria pe ea POVEŞTI ceea ce mi-a amintit de sufletul meu luminos şi faptul că oamenii mint că eu aş fi nebună. Garderobiera de acolo spunea ceva despre scosul de la naftalină când mi-a luat în primire haina mea neagră şi nu înţelegeam ce vrea. Acolo, ca şi în alte spitale, m-am apropiat uneori de pacienţi şi am făcut anamneze, aşa cum ni se cerea la început. Ulterior colegii m-au izolat din ce în ce, în timp ce ei aveau grupuri de discuţie între ei şi activităţi pe care nu le putema ghici, la fel cum nu puteam înţelege vorbele lor aberante uneori, cum am explicat şi voi mai povesti. Când luam interviuri sau examinam pacienţii eram plină de lumină dar şi milă şi dragoste faţă de ei, aşa cum o fi fost şi Cristos sau alţi sfinţi. Eram calmă, nu mă mirau şi nu mă speriau suferinţele şi mizeria lor. Gândeam numai de bine. Odată o pacientă a început să plângă în timp ce eu o întrebam diverse şi apoi Adina mi-a spus că i-a plăcut de mine cum îi spuneam pacientei că nu mai plângă...Am stat de vorbă şi cu alţii cu bucuria de a fi împreună cu alţi oameni, vă daţi seama că pentru mine era o adevărată sărbătoare de suflet. Oamenii vorbeau relativ uşor cu mine. Am văzut şi lucruri urâte acolo fiindcă erau fonduri puţine şi cearceafurile erau foarte vechi, zdrenţe aproape şi murdare, parcă uneori chiar lipseau....În aproape toate spitalele iarna era supraîncălzit, ceea ce îmi sporea chinul. Şi acasă dădeau iarnă de iarnă căldură monstruoasă, vă jur că erau 26-28 de grade Celsius în casă şi muream de căldură...m-au fiert ani de zile, după ce am suferit mereu sub 18 grade (până la 13 sau 14 grade) pe vremea lui Ceauşescu. Dar măcar de frig poţi să te aperi cu două-trei haine în plus. Tata însă spunea că principiul este "să pută dar să fie cald". Cum spuneam mergeam din ce în ce mai greu, parcă trăgeam munţii după gleznă şi cerul în cap. Odată m-au invitat singură într-o rezervă unde era un fotoliu miraculos şi chiar ciudat ca mobilier acolo, dar m-am aşezat că nu mai puteam. Mă simţeam ca o halcă de carne şi creier amestecate din care alţii storceau. Am avut senzaţia că era ca şi cum acolo în acea rezervă mă testau dacă am vreo putere de vindecare a unicei paciente, căreia i se administra o stimulare cardiorespiratorie...sau că mă storceau de vlagă şi mai tare fiindcă pacienta aceea era pe moarte sau foarte bolnavă...nici nu mai ţin minte dacă mai avea semne vitale, ştiu că mi-era tare, tare rău.
În alte spitale a fost şi mai rău, acela era doar începutul. De pildă la Fundeni, unde am făcut boli respiratorii. Eram din ce în ce mai lăsaţi deoparte, nimeni nu ne mai dădea explicaţii sau vreun ghid de cunoştere medicală în afară de cursuri şi nu ni se mai cerea nimic. Eu eram tot mai singură, ceilalţi se descurcau. Mă plimabm şi muream de plictiseală pe holul spitalului, chiar mi se cerea să stau pe hol proţăpită la garderobă şi să nu mă mişc de acolo. Dar era rău...Ceilalţi nu ştiu ce făceau. Odată însă mi-au făcut o figură urâtă tare. Unii dintre ei au spus vine Ora Z ca un fel de semnal înţeles doar de ei. Şi apoi brusc au dispărut şi eu am umblat disperată din salon în salon timp îndelungat, nu erau nicăieri. Înseamnă că erau uniţi împotriva mea, dar nu înţeleg ce aveau cu mine. Îmi fusese desigur rău, dar, fie că credeţi fie că nu, aşa a fost.
La chirurgie cardiovasculară, tot la Fundeni, am fost la curs. A fost interesant. Ni s-a spus că dacă dorim putem asista la operaţie pe cord deschis, dar trebuie costum special din cap până în picioare şi eu nu mă puteam schimba cu un singur picior. Tot la Fundeni, în corpul celălalt, am fost la curs la oncologie. Din ce în ce eram tot mai amărâtă, mă simţeam tot mai îngreunată în tot corpul şi tot mai izolată. Eram pusă să aştept ore în şir pe culoare, cu vreo colegă de serie care îmi punea întrebări paranoice, ciudate, despre viaţa mea. Când a trebuit odată să recuperez lucrările practice m-au pus să stau zile la rând într-un cabinet fără să fac nimic şi statul cu ochii în tavan dă dureri de cap mai mari. Dar, revin la cursul de oncologie. Atunci iar m-au izolat, încât la un moment dat rătăceam pe culoare în căutarea salonului unde trebuia să facem practică şi am rătăcit şi la ieşirea din spital pe culoarele destul de complicate şi printre lifturile defecte. Am constatat acolo că în curtea spitalului erau multe ciori negre, umpleau un copac la poartă, ceea ce mi s-a părut încă un semn că lumea umană şi arhitectura clădirilor şi arta medicală se leagă cu ecosistemul în mod mai larg. Cum am mai povestit, eu fusesem pasionată de filozofie şi teoria cunoaşterii în mod particular. Începusem de pe atunci încă să trăiesc o stare integrativă a conştiinţei, ceea ce mă ajuta prin suferinţele pe care le trăiam. Mai mult decât atâta, chiar şi profesoara de la oncologie era o femeie cioară (nu ţigancă), îmbrăcată în negru şi cu un aer de zburătoare neagră. Când mă întorceam spre casă cu un taxiu, împreună cu o colegă din altă grupă şi cu voce rea şi ascuţită ca Ana Maria aceea de la începutul facultăţii, ea vorbea cu taximetristul că nu înţelege de ce în ziua de azi există atâţia omaeni care uită de cele sfinte şi mai ales că în ziua de azi nu mai sunt oameni cu teamă de Dumnezeu. Probabil că eu, fiindcă mereu aveam simţul observaţiei şi eram lucidă, observasem că taximetristul avea aparatul de taxat fixat la un tarif dublu, ceea ce nu scria pe taxi şi apoi am coborât amândouă după ce am intrat pe Colentina. Pe mine mă iritau vorbele ei...
La spitalul municipal (universitar de urgenţă) mi s-au înâmplat mai multe lucruri ciudate. Odată intram prin curtea facultăţii şi nişte femei de serviciu care spălau geamurile m-au întâmpinat cu vorbele "de ce pentru unii se poate şi pentru alţii nimic", ceea ce m-a întristat legat de soarta mea. Dar vreau să ştiţi să eu am refuzat mereu ideea de "soartă". Prefer ideea de noroc şi aleatoriu, chiar ideea că Dumnezeu joacă zaruri câteodată. Soartă e un cuvânt care implică o ordine prestabilită şi în cazul meu singura cruce pe care o aveam de purtat era sărăcia din copilărie plus faptul că fusesem crescută ca micuţa Nell în mod metaforic într-un Magazin de antichităţi. Credeam că prin muncă susţinută voi învinge aceste auspicii nefavorabile. Şi credeam mult de tot în lumina virtuţilor bunătăţii şi iubirii faţă de semeni. Şi mereu am fost aşa. În altă zi urcam cu liftul şi liftiera vorbea tot în "lumea lor" cu ceilalţi (expresie pe care am folosit-o des şi o voi mai folosi), spunea că "noi suntem de vină că am adus Pământul prea aproape de Soare". Această astro-logie de doi bani mi s-a înfipt ca un pumnal în memorie, fiindcă ştiţi şi dvs., există o umbră a Pământului în timpul eclipselor de lună....şi fiindcă totul se învârte mult prea iute în univers şi avem chipurile o metodă de a opri timpul circulând pe orbita terestră. Tata avea obiceiul să îl citeze pe Arhimede "daţi-mi un punct de sprijin şi voi învârti Pământul" şi mai spunea în mod misterios că odată ce Armstrong a ajuns pe Lună chipurile s-ar fi speriat de ceva ce a văzut, dar nu a spus ce era acel lucru sau afirmaţiile lui au fost trunchiate. Ce o fi văzut el? mă întreba al meu tată retoric. Tatălui meu îi plăceau misterele gen triunghiul Bermudelor sau Insula Paştelui, după cum poate vă puteţi da seama...iar mie nu.
La ortopedie mi s-a întâmplat unul dintre cele mai triste lucruri: mă plimbam într-o doară prin saloane şi într-unul erau înghesuite ami multe femei, unele aproape sănătoase în aparenţă, altele bătrâne şi decrepite, de mă întrebam ce caută tocmai la ortopedie. Atunci una dintre femeile bătrâne, aşezată lângă uşă, a început să se scarpine ritmic şi mecanic la păsărică şi spunea încontinuu "cine mă jefuieşte?" Aş fi vrut să fi fost oarbă în acele momente...Mai rău decât atât, după ani, adică în ultimii 3-4 ani din viaţa mea, uneori am fost oribil mâncată şi eu sexual şi făcută să mă scarpin în timpul somnului...ba uneori m-au scârbit fâcându-mă să mă frec tot în timpul somnului.
Tot în acelaşi spital am ajuns, după diverse aventuri, la barul-cofetărie de sus, urcând scări laterale. Acolo vânzătoarea era numai lapte şi miere aranjând pe o tavă multe cupe cu îngheţată şi în fiecare era înfipt câte un steguleţ al diferitelor ţări. Îngheţată politică, aţi mai văzut oare aşa ceva? Repet, nici în perioada în care urmăream ştirile eu nu am fost un om cu idei "politice". Dar mie mi-era tot mai rău şi odată i-am convins pe ai mei să mă ducă la spitalul de urgenţă Floreasca (cel mai bun spital din experienţa mea, pentru mine personal) fiindcă mă umflasem foarte tare la abdomen şi nu mai încăpeam în nicio pereche de pantaloni şi mi-era şi tare rău şi frică...vărul meu Cosmin spunea că sunt grasă doar, dar atunci nu mă îngrăşasem încă. Mi s-a întâmplat asta de multe ori, dar atunci era oribil, probabil după povestea de la gastroenterologie. La spital mi-au făcut radiografie abdominală (eram umflată rău) şi mi-au spus că nu am decât gaze pe colon. Eram deja în perioada din facultate când am început să cutreier pe la diverşi medici specialişti pentru diverse simptome...
Încă vreo câteva mărunţişuri din facultatea de medicină ---poate vă întrebaţi ce mi-a plăcut mai mult, dacă mi-a plăcut ceva? Hm, da...am o carte de imunologie şi mi-a plăcut şi cursul de imunologie poate cel mai mult. Cursul care mi-a plăcut cel mai puţin a fost parazitologia. Desigur nu mai ţin minte nimic, în urma torturilor din partea unora asupra mea în ultimii ani...Cât despre colegi, m-au chinuit destul, totul a fost izolare şi tortură cum spuneam la începutul povestirii. Adina era uneori surprinzătoare, de pildă atunci când a spus brusc odată "Am citit Mizerabilii", carte pe care eu o apreciez mult, da, îndrăznesc să spun că e o capodoperă, chiar dacă e tristă. Mai era un cuplu mai deosebit de studenţi cu mine în grupă, pe care îi ţin minte de la cursul de fiziopatologie de la spitalul de psihiatrie. Aceşti studenţi vorbeau odată la studiul EKG despre două zaruri aruncate (şi eu îmi aminteam pe moment de mine şi Luiza sau de mine şi Zăgrean) şi despre răstignirea omului prin electrozii plasaţi pentru EKG, expresie care fusese gândită şi de mine printre mulţi alţii probabil. Cert e că acei doi studenţi, al căror nume l-am uitat, au fost cei mai apropiaţi dintre toţi de ceea ce gândeam eu, dar nici prin vis nu îmi trecea că ar exista vreun fle de "telepatie" sau întrepătrundere sau interinfluenţă clară a sferelor mintale a doi oameni oarecare. Tot pe ei i-am întâlnit la facultatea de medicină lângă clădirea bibliotecii din curte, când spre marea mea tristeţe a trebuit să merg să îmi lichidez fişa de la bibliotecă...pentru mine fusese prea târziu, totul prea târziu.
Continuare în partea a XXII-a
luni, 10 noiembrie 2014
Jocuri
Am creat câteva teste, le puteţi găsi la profilul meu pe acest site, unde am existat în mod anonim, e un site amuzant şi gratuit, unde găseşti teste din diverse domenii de cunoaştere şi mi-a plăcut să mă joc uneori:
http://www.funtrivia.com/profile/alpinesquill.html
Scilla bifolia/ Alpine Squill, floarea mea preferată în copilărie, aveam în grădină.
http://www.funtrivia.com/profile/alpinesquill.html
Scilla bifolia/ Alpine Squill, floarea mea preferată în copilărie, aveam în grădină.
duminică, 9 noiembrie 2014
Infernul sunt ceilalţi, partea a XX-a
Încă o dată vă implor în genunchi să îmi daţi dreptul la viaţă. Am implorat timp de peste 30 de ani. Am cerut să fiu o excepţie, fiindcă am fost un om absolut perfect, nu am avut niciodată delir sau halucinaţii, am gândit perfect absolut întreaga viaţă, nu am minţit niciodată şi nu am greşit absolut nimic. Veţi înţelege mai bine când voi termina de scris totul, fiindcă mai este mult. Ceilalţi toţi îmi tot spun că eu nu sunt şi nu am fost toată viaţa decât o sclavă pe care ei să o măcelărească încontinuu fără dreptul de a avea copil sau bani sau orice fel de statut de om liber în lume. Vă spun adevărul curat încă o dată şi implor o lume întreagă în genunchi: vă implor să îmi daţi drepturi depline în societate şi să am dreptul de a avea copil şi de a face o facultate în calitate de om liber. Am fost un om inteligent şi absolut perfect. Abia aştept să fiu între oameni. Şi să mă bucur să învăţ şi să citesc mult din nou. Toţi colegii şi profesorii din facultatea de psihologie şi medicină m-au tratat drept sclavă cu ură şi mi-au spus în esenţă acelaşi lucru: că eu sunt pentru ei nebună, adică sclavă şi că trebuie să mă omoare. Am citit şi am înţeles toate cărţile şi teoriile şi nu le interpretez paranoic: în esenţă toate le dau lor ca stăpâni ai oamenilor buni şi nevinovaţi cum am fost eu, dreptul să omoare. Toate teoriile spun că oamenii normali cum am fost eu trebuie futuţi încontinuu şi închişi la psihiatrie ca nebuni (toate teoriile sunt doar invenţii şi minciuni diabolice) şi masacraţi cerebral şi trupeşte medicamentos şi scoşi periodic din spital pentru a fi futuţi din nou. Nici rugăciunile sau bisericile nu ajută oamenii drepţi, vă voi explica cum a fost. Oamenii nevinovaţi sunt doar futuţi pentru ca ăia răi să o ducă bine. Dacă i-am implorat sau m-am rugat lui Dumnezeu m-au futut mai tare când auzeau cuvântul rugăciunii, dacă am tăcut la fel. Cer să mi se dea drepturile cerute din 84. Toţi mi-au spus că nu le am, pentru că eram un om dintr-o familie săracă ca să fiu futută mereu şi chinuită. Aceste concluzii de mai sus sunt adevărul curat. Acum voi continua să povestesc despre facultatea de medicină şi ce mi s-a întâmplat atunci.
Aseară m-au chinuit cutremurător din nou...azi 10 noiembrie, continui povestirea. Mi-e scârbă în singurătate de peste 30 de ani, cum nu am greşit nimic absolut nimic şi m-au ţinut închisă şi chinuită din 1984 încontinuu. Şi nu am fost niciodată nebună. Trebuie să îmi revin să pot scrie mai departe, ei m-au chinuit monstruos cu ideea că vor să mă oprească să scriu adevărul. Abia ce m-am trezit vecina de dedesubt, doamna Ioana, a început din nou să dea televizorul foarte tare, la fel cum mă torturează încontinuu de vreo câţiva ani şi în special în ultimele zile. Cineva a intrat iar peste mine cu ideea că a omorât unul din cei mai buni oameni pe care i-a avut ţara asta...dar eu nu am murit încă şi vreau să mă bucur şi eu puţin de viaţă....
Când eram copil îşi băteau mereu joc de mine cu ideea "duce măgarul nu ştie ce duce". Când am mai crescut mi-au spus că eu le voi spăla lor toate păcatele şi că am de dus o cruce dar eu nu ştiu, şi că dacă am răbdare, peste mulţi ani vor fi şi adevărul şi dreptatea şi voi avea copil şi cele necesare vieţii. De multe ori de-a lungul vieţii, inclusiv după 2000, mi-au spus că eu trebuie să îmi port crucea, că va învinge binele în final sau că eu am suferit aproape la fel ca Cristos. Când eram în facultatea de medicină m-au masacrat monstruos, am purtat tone de greutăţi în spinare şi abia mergeam. Colegii mei, printre care Adina, spuneau "cel mai bun lui Zalmoxis", ca şi cum ei mă sacrificau fiindcă eram un om bun şi inteligent, cum mi se mai spusese de multe ori în viaţă.
Interesant e că, deşi mă simţeam înfiorător, pe parcursul facultăţii de medicină nu am mai fost masacrată sexual, nici măcar atinsă de la distanţă niciodată. În primii ani, în ciuda ameţelii şi presiunii cerebrale, eram clientă fidelă a bibliotecilor, inclusiv la subsol, împreună cu Oana (Gheorghe parcă), o colegă destul de înţepată şi arogantă care îmi spunea că ea se gândeşte serios la interesele ei de viitor. Afişa un fel de arivism factice. Alte colege au fost drăguţe cu mine şi m-au ajutat mult să recuperez cursurile care îmi lipseau sau la care nu puteam participa, cum ar fi Mirela şi Irina Nica. Irina a venit şi în vizită la mine acasă odată şi a rămas uimită şi aparent jenată, râzând uşor forţat, când tata i-a spus despre mine că "este voinţă, dar nu e puterinţă". A fost unul din puţinii oameni din viaţă cu care am avut nespusa plăcere şi privilegiu să vorbesc la telefon şi am rămas profund îndurerată când m-a anunţat brusc că ea emigrează cu întreaga familie în Canada. Irina m-a invitat odată la Ateneul român (care avea în faţă o statuie sau un bust negru al lui Eminescu), unde am fost împreună cu sora ei la un concert de harpă în sala mică, cu doi harpişti cunoscuţi. Harpa era instrumentul meu preferat, dar abia atunci începeam să cunosc mai bine muzica clasică. Citind programul în pauză îmi manifestam bucuria că vom asculta diverşi compozitori, după care, spre mirarea mea, unul dintre solişti a spus pe un ton acru că ei nu vor interpreta anumiţi compozitori (era vorba de cei citaţi de mine), fiindcă ei nu interpretează astfel de muzică...lumea părea să aprobe şi am avut senzaţia tâmpită că societatea în ansamblu are ceva împotriva mea, deşi niciodată nu greşisem întreaga viaţă. Mereu am avut sufletul deschis şi luminos...în anii care au urmat mi-am cumpărat pe rând sute de CDuri cu muzică clasică, fiindcă o vreme în Bucureşti erau ieftine şi multe şi le-am achiziţionat pe rând şi le-am ascultat cu bucurie şi linişte a inimii. Dar nu am vrut să învăţ compozitorii, pot recunoaşte o bucată muzicală, dar nu o pot numi, fiindcă nu am vrut să îmi încarc memoria cu alte informaţii. Am greşit, recunosc acum, exerciţiul intelectual nu dăunează.
Cât despre Macrofagul despre care am povestit, el m-a întrebat la examen dacă pe mine nu mă apucă bâzdâcul niciodată şi am spus că nu, ceea ce era adevărat în cazul în care bâzdâcul însemna furia sau nervii. Nu ştiu ce însemna.
Câteva amintiri din anii de medicină---- La orele de disecţii o colegă studia un cadavru foarte formolizat şi îi spunea tandru "împuţitule!". Tot acolo, când studiam oasele craniului ne-au dat unele mâzgălite de studenţi cu pixul şi notate "schizofrenie paranoidă". Tot acolo mi s-a întâmplat un lucru dezgustător şi anume că ni s-a adus un cadavru proaspăt şi era oribil de umflat, zemos şi putrid, răspândind o putoare insuportabilă şi asistenţii au început să îl taie, împroşcând zeamă...mi-a venit să vărs, singura dată în viaţa mea, în timp ce ceilalţi colegi, în mod straniu îşi pierduseră simţul olfactiv...Colegii au făcut poze de grup când aveam pe masă bucăţi de creier. La fiziologie am luat desigur 10 dar mergând pe culoar, mi s-a părut că profesoara mă arată că eu aş fi luat 10, ca şi cum era de mirare că "asta" a fost dintre cei mai buni. Odată când urcam în cârje treptele facultăţii m-am simţit arsă de o privire de la spate şi era într-adevăr Zăgrean, care a urcat pe lângă mine. Altădată l-am întâlnit la sala de fiziologie exact în cămăruţa în care trebuia să intru, discutând vioi şi vesel împreună cu profesoara mea, şi atunci am încetinit paşii să ajung mai târziu acolo şi el a plecat. La anatomopatologie am făcut cursul undeva pe cheiul Dâmboviţei, de unde găseam foarte greu taxiu să mă întorc. Ceea ce nu mi-a plăcut a fost că profesorul spunea că creierul lui Eminescu a fost mâncat de vrăbii pe un pervaz, mi se părea dezgustător. Iată una dintre cele două poze:
Eu eram încă în cârje, dar nu se vede aici. Adina e cea cu braţul către mine, Mirela e cea cu bluza portocalie, Irina cu bluza roşie şi cea blondă de jos e o fată din Muntenegru, care şi-a bătut joc de mine că ar fi bine să îmi fac operaţie să îmi crească alt picior. Cei mai mulţi zâmbeau, spre deosebire de mine. Rodica din republica Moldova e cea cu capul peste capul meu.
Asta e cealaltă poză: nu ştiu de ce eu apar cu pielea înnnegrită, dar uneori pozele înşeală, vă voi explica cum mai încolo. Rodica pare să ţină o mână descărnată şi cadaverică pe umărul Adinei.
Iată ce voiam să spun de poze...când am fost în 2003 într-o excursie prin Europa cu mama ( mai bine nu mergeam), ea mi-a făcut câteva poze. Dar cei de la developări de multe ori mi-au făcut figuri urâte. Mi-au distorsionat figura, mi-au schimbat culoarea pielii şi în pozele din Europa, aici de exemplu în Luxemburgul vechi, mi-au şters complet sprâncenele transfărmându-mă într-o Monalisa urâtă:
Iată o poză mai aproape de realitate din 2006, când slăbisem şi aveam sub 70 de kg, în apartamentul părinţilor:
Destul cu pozele! Continuare în partea a XXI-a
Aseară m-au chinuit cutremurător din nou...azi 10 noiembrie, continui povestirea. Mi-e scârbă în singurătate de peste 30 de ani, cum nu am greşit nimic absolut nimic şi m-au ţinut închisă şi chinuită din 1984 încontinuu. Şi nu am fost niciodată nebună. Trebuie să îmi revin să pot scrie mai departe, ei m-au chinuit monstruos cu ideea că vor să mă oprească să scriu adevărul. Abia ce m-am trezit vecina de dedesubt, doamna Ioana, a început din nou să dea televizorul foarte tare, la fel cum mă torturează încontinuu de vreo câţiva ani şi în special în ultimele zile. Cineva a intrat iar peste mine cu ideea că a omorât unul din cei mai buni oameni pe care i-a avut ţara asta...dar eu nu am murit încă şi vreau să mă bucur şi eu puţin de viaţă....
Când eram copil îşi băteau mereu joc de mine cu ideea "duce măgarul nu ştie ce duce". Când am mai crescut mi-au spus că eu le voi spăla lor toate păcatele şi că am de dus o cruce dar eu nu ştiu, şi că dacă am răbdare, peste mulţi ani vor fi şi adevărul şi dreptatea şi voi avea copil şi cele necesare vieţii. De multe ori de-a lungul vieţii, inclusiv după 2000, mi-au spus că eu trebuie să îmi port crucea, că va învinge binele în final sau că eu am suferit aproape la fel ca Cristos. Când eram în facultatea de medicină m-au masacrat monstruos, am purtat tone de greutăţi în spinare şi abia mergeam. Colegii mei, printre care Adina, spuneau "cel mai bun lui Zalmoxis", ca şi cum ei mă sacrificau fiindcă eram un om bun şi inteligent, cum mi se mai spusese de multe ori în viaţă.
Interesant e că, deşi mă simţeam înfiorător, pe parcursul facultăţii de medicină nu am mai fost masacrată sexual, nici măcar atinsă de la distanţă niciodată. În primii ani, în ciuda ameţelii şi presiunii cerebrale, eram clientă fidelă a bibliotecilor, inclusiv la subsol, împreună cu Oana (Gheorghe parcă), o colegă destul de înţepată şi arogantă care îmi spunea că ea se gândeşte serios la interesele ei de viitor. Afişa un fel de arivism factice. Alte colege au fost drăguţe cu mine şi m-au ajutat mult să recuperez cursurile care îmi lipseau sau la care nu puteam participa, cum ar fi Mirela şi Irina Nica. Irina a venit şi în vizită la mine acasă odată şi a rămas uimită şi aparent jenată, râzând uşor forţat, când tata i-a spus despre mine că "este voinţă, dar nu e puterinţă". A fost unul din puţinii oameni din viaţă cu care am avut nespusa plăcere şi privilegiu să vorbesc la telefon şi am rămas profund îndurerată când m-a anunţat brusc că ea emigrează cu întreaga familie în Canada. Irina m-a invitat odată la Ateneul român (care avea în faţă o statuie sau un bust negru al lui Eminescu), unde am fost împreună cu sora ei la un concert de harpă în sala mică, cu doi harpişti cunoscuţi. Harpa era instrumentul meu preferat, dar abia atunci începeam să cunosc mai bine muzica clasică. Citind programul în pauză îmi manifestam bucuria că vom asculta diverşi compozitori, după care, spre mirarea mea, unul dintre solişti a spus pe un ton acru că ei nu vor interpreta anumiţi compozitori (era vorba de cei citaţi de mine), fiindcă ei nu interpretează astfel de muzică...lumea părea să aprobe şi am avut senzaţia tâmpită că societatea în ansamblu are ceva împotriva mea, deşi niciodată nu greşisem întreaga viaţă. Mereu am avut sufletul deschis şi luminos...în anii care au urmat mi-am cumpărat pe rând sute de CDuri cu muzică clasică, fiindcă o vreme în Bucureşti erau ieftine şi multe şi le-am achiziţionat pe rând şi le-am ascultat cu bucurie şi linişte a inimii. Dar nu am vrut să învăţ compozitorii, pot recunoaşte o bucată muzicală, dar nu o pot numi, fiindcă nu am vrut să îmi încarc memoria cu alte informaţii. Am greşit, recunosc acum, exerciţiul intelectual nu dăunează.
Cât despre Macrofagul despre care am povestit, el m-a întrebat la examen dacă pe mine nu mă apucă bâzdâcul niciodată şi am spus că nu, ceea ce era adevărat în cazul în care bâzdâcul însemna furia sau nervii. Nu ştiu ce însemna.
Câteva amintiri din anii de medicină---- La orele de disecţii o colegă studia un cadavru foarte formolizat şi îi spunea tandru "împuţitule!". Tot acolo, când studiam oasele craniului ne-au dat unele mâzgălite de studenţi cu pixul şi notate "schizofrenie paranoidă". Tot acolo mi s-a întâmplat un lucru dezgustător şi anume că ni s-a adus un cadavru proaspăt şi era oribil de umflat, zemos şi putrid, răspândind o putoare insuportabilă şi asistenţii au început să îl taie, împroşcând zeamă...mi-a venit să vărs, singura dată în viaţa mea, în timp ce ceilalţi colegi, în mod straniu îşi pierduseră simţul olfactiv...Colegii au făcut poze de grup când aveam pe masă bucăţi de creier. La fiziologie am luat desigur 10 dar mergând pe culoar, mi s-a părut că profesoara mă arată că eu aş fi luat 10, ca şi cum era de mirare că "asta" a fost dintre cei mai buni. Odată când urcam în cârje treptele facultăţii m-am simţit arsă de o privire de la spate şi era într-adevăr Zăgrean, care a urcat pe lângă mine. Altădată l-am întâlnit la sala de fiziologie exact în cămăruţa în care trebuia să intru, discutând vioi şi vesel împreună cu profesoara mea, şi atunci am încetinit paşii să ajung mai târziu acolo şi el a plecat. La anatomopatologie am făcut cursul undeva pe cheiul Dâmboviţei, de unde găseam foarte greu taxiu să mă întorc. Ceea ce nu mi-a plăcut a fost că profesorul spunea că creierul lui Eminescu a fost mâncat de vrăbii pe un pervaz, mi se părea dezgustător. Iată una dintre cele două poze:
Asta e cealaltă poză: nu ştiu de ce eu apar cu pielea înnnegrită, dar uneori pozele înşeală, vă voi explica cum mai încolo. Rodica pare să ţină o mână descărnată şi cadaverică pe umărul Adinei.
Iată ce voiam să spun de poze...când am fost în 2003 într-o excursie prin Europa cu mama ( mai bine nu mergeam), ea mi-a făcut câteva poze. Dar cei de la developări de multe ori mi-au făcut figuri urâte. Mi-au distorsionat figura, mi-au schimbat culoarea pielii şi în pozele din Europa, aici de exemplu în Luxemburgul vechi, mi-au şters complet sprâncenele transfărmându-mă într-o Monalisa urâtă:
vineri, 7 noiembrie 2014
Infernul sunt ceilalţi, partea a XIX-a
Azi, 7 noiembrie 2014, continui povestirea vieţii mele, fiindcă încă mai sunt în stare, chiar dacă azi noapte am dormit doar vreo trei ore.
Este un lucru pe care am omis să îl povestesc într-unul din capitolele anterioare. După ce m-am întors la Bucureşti din nordul ţării, după povestea de la Lăpuş, nu mi-a mai venit ciclul menstrual. Nu mai ştiu cât am aşteptat, o lună sau două, cert e că eram speriată că sunt gravidă şi atunci m-am dus desigur la Zăgrean la facultate, fiindcă nu găseam nicio altă soluţie. Nu ştiam ce să fac. Nu fusese vina mea, nu aveam alt sprijin. Zăgrean mi-a explicat ceva despre situaţia în care sarcina este "tânără" şi m-a întrebat insistent dacă vreau într-adevăr să renunţ la sarcină dacă sunt gravidă. Eu i-am spus desigur că da, fiindcă nu puteam fi gravidă în timp ce luam medicamente psihiatrice (aşa mi s-a spus) şi fiindcă stăteam cu părinţii, care erau oricum groaznici. Zăgrean mi-a dat nişte sfaturi (ce să cumpăr pentru test de sarcină parcă) şi m-am întors acasă. Spre marea mea uimire, brusc mi-a venit ciclul menstrual, dar, spre deosebire de alte dăţi, era extrem de abundent...m-am gândit că fusese un fel de chiuretare. În ultimii ani şi chiar azi, cineva îmi sugerează că asta l-a convins definitiv că eram proastă, fiindcă efectiv nu puteam rămâne gravidă, fiindcă avusesem ciclul cu puţin înainte de călătoria acolo. Eu nu eram proastă, pur şi simplu nu aveam cum şi de unde să ştiu! Eram încă tânără. Când eram în clasa a XII-a la meditaţii la Zăgrean, el ne sugera mereu să îi punem întrebări legate de manualul de biologie. Eu ţin minte precis că îi puneam multe întrebări şi chiar mai am dovada şedinţei de meditaţii despre aparatul reproducător, unde, ca de obicei, i-am pus toate întrebările posibile legate de ceea ce nu înţelegeam din manual. Una din întrebările mele a fost de ce scrie în carte că sângerarea menstruală creează condiţii optime pentru grefarea ovulului fecundat, fiindcă exact aşa scria şi nu mi se părea logic. Zăgrean m-a lămurit buştean. Tot atunci sau la altă şedinţă, el ne-a explicat că a văzut un film documentar deosebit despre ovulaţie şi culmea, când am făcut biologie celulară, ni s-a proiectat poate acelaşi film deosebit. Oricum, eu nu am fost proastă. Din viaţă nu aveam cum să ştiu cum se fac copiii sau când e femeia receptivă sexual, iar în cărţi nu scrie absolut nimic clar. Un alt fapt clar, dar misterios pentru mine, a fost că în timpul iubirii faţă de Zăgrean, în primăvara lui 1989, mie îmi venea ciclul în mod constant exact la trei săptămâni, dar atunci nu m-am speriat, fiindcă aveam încredere în Zăgrean. Nici atunci nu aveam ce face.
În afară de acel film de la biocel, a mai fost un altul care m-a lovit, şi anume că la Amfiteatrul Mare se proiecta filmul Călăuza, la fel cum fusese în iarna lui 1988, când Zăgrean mă invitase să merg la facultate să îl văd. Profesorul de biologie celulară era un om grosolan, un fel de urs. I se spunea Macrofagul, aşa mi-a zis cineva. De obicei, dacă întâmplător notele mele erau nemeritate (mai mari sau mai mici cu puţin) nu contestam rezultatul. Însă la examenul de biologie celulară am scris perfect sau aproape perfect, cum mi s-a întâmplat la aproape toate examenele din anii I şi II şi chiar III. Şi el mi-a dat 6. Atunci a trebuit să merg să îmi contesc nota, împreună cu alţii. El a recunoscut că era corect, mi-a subliniat nişte greşeli minore şi apoi, spre marea mea mirare, mi-a spus "Doamne să fii bun şi drept". Era ceva ciudat, o expresie de intronizare, dar bineînţeles, problemele mele au fost mult mai grave ulterior.
Zăgrean m-a uimit odată pe holul facultăţii, în timp ce eu mai ascultam încă BBCul, fiindcă a apărut în calea mea cu o sacoşă cu steagul SUA şi în mod straniu m-a salutat. Eu nu i-am răspuns, fiindcă nu uitasem că el mă izgonise din facultate violent de două ori şi rămăsese înţelegerea că nu îi voi mai vorbi niciodată. Eu oricum nu puteam ghici ce în mintea lui. Ceea ce m-a atacat şi mai mult a fost faptul că unii colegi parcă mă tratau drept nebună legat de idei politice, ca şi cum ei credeau că sunt idioată sau emoţional prea ataşată de politică. În realitate eu credeam atunci că ei sunt tot "în lumea lor" ciudată şi că alţii îi făceau să creadă prostii, nu neapărat legate de mine, deci credeam că erau cumva nebuni. Într-un fel erau. Eu nu mă simţeam personal atacată, nu credeam că ei mă vizează pe mine. Observam zilnic că mă respingeau, dar credeam că e din cauză că sunt mai bătrână decât ei. Mă loveau anumite coincidenţe legate de viaţa mea, dar nu de mine personal, ci repetarea unor fapte de circumstanţă, de exemplu cuvinte ale părinţilor mei (niciodată ale mele), cum mi se întâmplase şi la masterul de la psihologie. Acest lucru mă rănea şi mi-era greu să îl explic. Nu m-am gândit niciodată la "telepatie", am crezut că acele vorbe circulau în societate, dar eu nu ştiam, fiind izolată. Mă gândeam că Zăgrean fusese poate sursa lor sau cineva din cei care mă urmăriseră prin microfoane în anul 88-89. Repet, pe vremea aceea fusese o adevărată "psihoză" legat de microfoane, cel puţin în jurul meu. Un alt exemplu a fost la Colţea la radiologie, unde am fost scoasă la panou şi încercam să răspund cât mai bine şi colegii au început să râdă ceva legat de Golful Persic şi alte aspecte colaterale. Era din câte ţin minte lidera grupei Adina, care era prietenă cu Ştefan. Nu a fost singura dată când m-au atacat aşa, dar am uitat diverse amănunte. Un lucru care m-a rănit la gastroenterologie a fost că ei aveau lumea lor împreună cu medicul de lucrări practice şi vorbeau aberaţii care mă iritau în prezenţa mea (fiindcă eram deci respinsă şi singură efectiv) de exemplu medicul spunea "când eu am fost paraşutat în ţara asta..." sau sugera că el era un fel de militar şi trecea salutând în băşcălie pe la casa ei şi casa lui, ca şi cum vorbea de un cuplu ciudat. Studenţii se distrau şi adăugau şi ei lucruri aberante. De exemplu "eroi au fost eroi sunt încă şi-or fi cât neamul românesc" i-a amuzat copios. Tot la gastroenterologie am început să mă simt tot mai rău, cum vă voi explica. De-a lungul anilor III-V am început să simt din nou o ameţeală ciudată, continuă, nu neapărat durere. Corpul tot mi-era tot mai greu şi făceam eforturi mari să merg în echilibru (parcă eram beată), era ca şi cum începusem să car în spinare toate bolile şi pacienţii studiaţi la facultate. Această presiune a crescut tot mai mult. La cursul acela am fost lovită oarecum de ideea unei paciente care discuta cu profesorul, plângându-se că pe soţul ei "l-au făcut legumă". Poate mi-era şi mie frică puţin. Atunci am fost "atacată" în aşa mod încât am crezut că mor. Acasă, într-o seară, a venit naşu la noi în vizită şi a început să vorbeacă cu părinţii mei despre "viaţa de după moarte", zâmbind. În acelaşi timp a adus o cutiuţă mică cu un trandafir pe capac. Eu, speriată de ce era la facultate şi de vorbele lor, am deschis-o. Era goală. Seara am început să mă simt rău şi tata a urlat către mama "du-te în pat femeie că vine toată aia peste tine". Mama l-a ascultat şi el a rămas pe canapea ţinându-se de sex. Eu m-am târât în camera mea. Era un val imens care venea oribil peste creierul şi corpul meu. Era ceva care mi-a intrat în creier şi mi-a ocupat toate ariile conştiinţei în timp ce trupul îmi înţepenise. Îmi rămăsese un singur firicel de lumină, simţeam că întreaga conştiinţă mi-era redusă la un fir ca prin gaura cheii. Şi atunci am încercat să mă ţin de acel fir. Şi să îmi controlez respiraţia fiindcă îmi aminteam că aceia de la BBC spuseseră odată "whatever happens, don't forget to breathe". În acelaşi timp, fiindcă mă temeam că voi muri am luat o bucată de hârtie şi am scris cu majuscule pe ea BINE, PACE, ARMONIE, NEVINOVATĂ şi mi-am pus-o pe piept. Şi am închis ochii. Când m-am trezit, eram pe jumătate moartă. Chiar atunci au ieşit unii oameni pe stradă (locuiam la intersecţia Moşilor cu Popa Petre) şi străzile erau pustii şi unul urla: "foarte bine c-aţi făcut curăţenie!".Mi-am revenit foarte greu, dar numai parţial, a durat câteva luni. A mai fost un al doilea atac, dar mai redus ca intesitate. L-am rugat pe medicul de la lucrări practice să îmi dea un tratament. Parcă mi-a dat ceva, parcă m-a trimis la altul, nu mai ţin minte. Oricum aveam anumite repercusiuni digestive neplăcute. La examen nu am mai fost în stare să mă concentrez, nici la examenele ulterioare.
Tot în perioada cursului de gastroenterologie (dar şi înainte), vărul meu Cosmin, care era student la academia de poliţie mă cam chinuia. Stătea uneori în camera alăturată mie şi de acolo se auzea tot ce vorbea. Şi exact atunci vorbea mult la telefon, ore în şir şi mă apuca o durere de cap nopţile şi din cauza lui şi ameţeala creştea. Bineînţeles m-am dus şi l-am rugat (parcă) să fie mai politicos (în definitiv se putea duce în altă parte) dar rămânea pe scaun acolo şi am notat la sfârşitul caietului meu de gastroenterologie, deci probabil în acea perioadă, că mă cam deranja şi spunea lucruri aberante gen "în camera de dincolo a mai rămas unul singur". Şi eu eram în camera de dincolo... Dar, să vă spun povestea dulce-amară despre Cosmin. Fiind cu 9 ani mai tânăr ca mine, am avut şi eu grijă de el când era mic, încă de când era bebeluş şi am ţinut mult la el. Când era bebeluş mă trăgea tare rău de păr, cum fac mulţi copii mici. Când era mic, a fost un copil tare răsfăţat, fiind băiat era lăsat să facă ce voia, spre deosebire de mine. A învăţat să călărească de mic. Îmi cerea mereu să îi spun poveşti cu cai şi cu împăraţi şi eu inventam poveste după poveste. Şi multe jocuri. Odată mi-a strigat că eu sunt ca o veioză, ca şi cum aş fi luminat sau ştiu eu ce şi mama lui l-a certat. Atunci nu l-am înţeles, altfel înţelegeam copiii. Îmi plăcea să mă joc cu el şi ţineam mult la el, cum am ţinut şi la surioara lui Irina, care aproape că putea să îmi fie fiică. El a vrut să devină poliţist şi a venit în Bucureşti pentru meditaţii cu doamna Gogolan, profesoara mea de română, Tanţa de care am povestit. Şi meditaţii la istorie. Am fost împreună cu el la un bar pentru un suc, chiar visavis de fostul meu liceu, şi, pe vremea aceea era politicos şi vorbea frumos cu mine. A intrat la facultate şi a stat o vreme la internat şi o vreme la noi acasă. Mama mea avea grijă de el, îi spăla hainele, îi dădea mîncare cu noi la masă. Pe la spate mama se cam enerva după un timp că el era cam nesimţit (ceva probabil legat de haine)şi odată am înregistrat-o în timp ce făcea o scenă. Ca amintire şi vagă dovadă despre nervii mamei. Dar muncea şi pentru el, e drept. Cu mine el a devenit tot mai rece şi râdea uneori de batjocurile tatei asupra mea sau vorbele lui urâte legate de mama (tanti Luci dă din buci -- zicea tata). Dar tata vorbea urât de mama numai în prezenţa lui Cosmin. A venit şi la spitalul de psihiatrie să mă scoată după ce am rămas fără picior, împreună cu tata şi naşu şi râdea de gluma naşului că eu trebuie să învăţ să desfac picioarele, când am spus că nu pot desface picioarele datorită traumatismului. A fost totuşi vina mea. Eu am provocat gluma. Tot atunci am simţit nevoia să îi spun că e şi morgă în spital şi el s-a prefăcut mirat. Oricum era clar că ascultă de convenţiile sociale de izolare şi batjocură asupra sclavilor psihiatrici. El avea nu ştiu cum foarte mulţi bani, multe haine scumpe şi multe minute pe telefon mobil scump. M-a chinuit cu conversaţii interminabile, de mă durea capul. Căuta nu ştiu ce protectori (aşa zicea) să avanseze profesional în Bucureşti. La un moment dat am simţit nevoia să îl avertizez şi i-am povestit câte ceva despre viaţa mea şi i-am spus că şi tatăl lui m-a lovit. Până atunci era inexpresiv, ca şi cum nu avea milă sau înţelegere deloc dar în acel moment s-a enervat şi mi-a spus tăios foarte că el nu suportă să audă despre tatăl lui nicio vorbă rea şi m-a dat afară din dormitorul părinţilor mei, unde stătea uneori în pat. Desigur puteţi spune că omul rănit trebuie doar să se omoare în tăcere, dar puneţi-vă în locul meu...Tatăl lui mă iritase odată în anul 90 parcă când am fost la ei în vizită la Sibiu şi era aprins televizorul cu diverse discuţii sau ştiri şi el mi-a spus în mod paranoic şi absurd, cum mă loveau mulţi, că "ne pare rău Cristina, dar trebuie să ne înţelegi, trebuie să mergem cu ăştia de acum înainte." Nu am înţeles ce voia să spună, fiindcă eu nu eram un om cu care ei să fi mers înainte, şi nu aveam legătură cu politica, cred că era nebun. Cel puţin temporar, aşa credeam eu atunci, dar intrase în aceeaşi ţesătură a celor care mă voiau batjocorită şi mereu se purtau anormal cu mine. Este adevărat că după 89 părinţii lui Cosmin nu s-au mai purtat la fel de frumos cu mine. Dar m-au primit în vizită la Sibiu de câteva ori, recunosc. Şi faţă de alte rude ei totuşi au mai avut o oarecare relaţie cu mine. Cosmin nu a mai vorbit cu mine deloc. La înmormântarea tatei în 2005 el m-a mirat prin vorbele "asta nu mai e a noastră", legat de casa în care copilărisem. Şi nu înţelegeam deloc de ce se erijează el în calitate de stăpân al casei. Atunci era logodit. Părinţii i-au cumpărat apartament în Bucureşti. S-a căsătorit şi a plecat cu soţia la Sibiu. A avut un copil (băiat) şi a emigrat în SUA. Pe mine nu m-a mai căutat şi mi-a frânt inima fiindcă nu mi-a trimis niciodată nici măcar un sms de sărbători sau de ziua mea. Toţi m-au părăsit şi prin aceasta toţi mă omoară indirect. Măcar un sms dacă nu o felicitare...Verişoara mea Irina m-a lovit poate fără voie la înmormântarea tatei spunând "ea nu a avut nicio vină" referitor la mine. Nu am înţeles la ce îi umbla mintea. Era ceva absurd ca toate celelalte. Ea a fost mai drăguţă cu mine decât fratele ei, fiindcă ne întâlneam la mama la Voluntari. Nu venea la mine, nu îmi telefona, nu îmi trimitea sms sau felicitări...cel puţin în ultimii mulţi ani. Mă jucam cu ea când era mică. Ea ţinuse minte mulţi ani un joc din perioada în care făcusem meditaţii cu Zăgrean, ceea ce m-a speriat. Ea avea numai 2 ani şi jumătate, mă gândeam cu groază că poate el o influenţa sau faptul că el venea peste mine în nopţile acelea. De vreun an doi ( nu mai ştiu cât) a emigrat în Spania. Suferea de o boală gravă de colon, dar a făcut tratament. Azi, 19.04.22. Am observat că cineva a umblat la această postare și a scris că Irina a emigrat în Spania. E exclus ca eu să fi scris așa ceva, eu nu am scris decât adevărul. Din păcate ei sunt foarte porci - strică ce am scris eu și nu mă lasă să corectez nimic,fiindcă mi-au șters butoanele de editare și accesez foarte greu postările.
Continuare în partea a XX-a
Gândiţi-vă la toate bucuriile unei inimi clare şi bune cum a fost a mea, deschideţi-vă inima către Dumnezeu, către iubire şi aduceţi adevărul şi frumosul în gândurile voastre! Viaţa mea a fost complet nevinovată şi pură, spuneţi adevărul despre un om cu drag de lume şi oameni cum am fost mereu! Dăruiţi-mi viaţa că şi eu am dăruit mult altora! Gândiţi-vă ce frumos va fi să dormiţi cu gândul curat şi pace în suflete şi conştiinţa curată...
Este un lucru pe care am omis să îl povestesc într-unul din capitolele anterioare. După ce m-am întors la Bucureşti din nordul ţării, după povestea de la Lăpuş, nu mi-a mai venit ciclul menstrual. Nu mai ştiu cât am aşteptat, o lună sau două, cert e că eram speriată că sunt gravidă şi atunci m-am dus desigur la Zăgrean la facultate, fiindcă nu găseam nicio altă soluţie. Nu ştiam ce să fac. Nu fusese vina mea, nu aveam alt sprijin. Zăgrean mi-a explicat ceva despre situaţia în care sarcina este "tânără" şi m-a întrebat insistent dacă vreau într-adevăr să renunţ la sarcină dacă sunt gravidă. Eu i-am spus desigur că da, fiindcă nu puteam fi gravidă în timp ce luam medicamente psihiatrice (aşa mi s-a spus) şi fiindcă stăteam cu părinţii, care erau oricum groaznici. Zăgrean mi-a dat nişte sfaturi (ce să cumpăr pentru test de sarcină parcă) şi m-am întors acasă. Spre marea mea uimire, brusc mi-a venit ciclul menstrual, dar, spre deosebire de alte dăţi, era extrem de abundent...m-am gândit că fusese un fel de chiuretare. În ultimii ani şi chiar azi, cineva îmi sugerează că asta l-a convins definitiv că eram proastă, fiindcă efectiv nu puteam rămâne gravidă, fiindcă avusesem ciclul cu puţin înainte de călătoria acolo. Eu nu eram proastă, pur şi simplu nu aveam cum şi de unde să ştiu! Eram încă tânără. Când eram în clasa a XII-a la meditaţii la Zăgrean, el ne sugera mereu să îi punem întrebări legate de manualul de biologie. Eu ţin minte precis că îi puneam multe întrebări şi chiar mai am dovada şedinţei de meditaţii despre aparatul reproducător, unde, ca de obicei, i-am pus toate întrebările posibile legate de ceea ce nu înţelegeam din manual. Una din întrebările mele a fost de ce scrie în carte că sângerarea menstruală creează condiţii optime pentru grefarea ovulului fecundat, fiindcă exact aşa scria şi nu mi se părea logic. Zăgrean m-a lămurit buştean. Tot atunci sau la altă şedinţă, el ne-a explicat că a văzut un film documentar deosebit despre ovulaţie şi culmea, când am făcut biologie celulară, ni s-a proiectat poate acelaşi film deosebit. Oricum, eu nu am fost proastă. Din viaţă nu aveam cum să ştiu cum se fac copiii sau când e femeia receptivă sexual, iar în cărţi nu scrie absolut nimic clar. Un alt fapt clar, dar misterios pentru mine, a fost că în timpul iubirii faţă de Zăgrean, în primăvara lui 1989, mie îmi venea ciclul în mod constant exact la trei săptămâni, dar atunci nu m-am speriat, fiindcă aveam încredere în Zăgrean. Nici atunci nu aveam ce face.
În afară de acel film de la biocel, a mai fost un altul care m-a lovit, şi anume că la Amfiteatrul Mare se proiecta filmul Călăuza, la fel cum fusese în iarna lui 1988, când Zăgrean mă invitase să merg la facultate să îl văd. Profesorul de biologie celulară era un om grosolan, un fel de urs. I se spunea Macrofagul, aşa mi-a zis cineva. De obicei, dacă întâmplător notele mele erau nemeritate (mai mari sau mai mici cu puţin) nu contestam rezultatul. Însă la examenul de biologie celulară am scris perfect sau aproape perfect, cum mi s-a întâmplat la aproape toate examenele din anii I şi II şi chiar III. Şi el mi-a dat 6. Atunci a trebuit să merg să îmi contesc nota, împreună cu alţii. El a recunoscut că era corect, mi-a subliniat nişte greşeli minore şi apoi, spre marea mea mirare, mi-a spus "Doamne să fii bun şi drept". Era ceva ciudat, o expresie de intronizare, dar bineînţeles, problemele mele au fost mult mai grave ulterior.
Zăgrean m-a uimit odată pe holul facultăţii, în timp ce eu mai ascultam încă BBCul, fiindcă a apărut în calea mea cu o sacoşă cu steagul SUA şi în mod straniu m-a salutat. Eu nu i-am răspuns, fiindcă nu uitasem că el mă izgonise din facultate violent de două ori şi rămăsese înţelegerea că nu îi voi mai vorbi niciodată. Eu oricum nu puteam ghici ce în mintea lui. Ceea ce m-a atacat şi mai mult a fost faptul că unii colegi parcă mă tratau drept nebună legat de idei politice, ca şi cum ei credeau că sunt idioată sau emoţional prea ataşată de politică. În realitate eu credeam atunci că ei sunt tot "în lumea lor" ciudată şi că alţii îi făceau să creadă prostii, nu neapărat legate de mine, deci credeam că erau cumva nebuni. Într-un fel erau. Eu nu mă simţeam personal atacată, nu credeam că ei mă vizează pe mine. Observam zilnic că mă respingeau, dar credeam că e din cauză că sunt mai bătrână decât ei. Mă loveau anumite coincidenţe legate de viaţa mea, dar nu de mine personal, ci repetarea unor fapte de circumstanţă, de exemplu cuvinte ale părinţilor mei (niciodată ale mele), cum mi se întâmplase şi la masterul de la psihologie. Acest lucru mă rănea şi mi-era greu să îl explic. Nu m-am gândit niciodată la "telepatie", am crezut că acele vorbe circulau în societate, dar eu nu ştiam, fiind izolată. Mă gândeam că Zăgrean fusese poate sursa lor sau cineva din cei care mă urmăriseră prin microfoane în anul 88-89. Repet, pe vremea aceea fusese o adevărată "psihoză" legat de microfoane, cel puţin în jurul meu. Un alt exemplu a fost la Colţea la radiologie, unde am fost scoasă la panou şi încercam să răspund cât mai bine şi colegii au început să râdă ceva legat de Golful Persic şi alte aspecte colaterale. Era din câte ţin minte lidera grupei Adina, care era prietenă cu Ştefan. Nu a fost singura dată când m-au atacat aşa, dar am uitat diverse amănunte. Un lucru care m-a rănit la gastroenterologie a fost că ei aveau lumea lor împreună cu medicul de lucrări practice şi vorbeau aberaţii care mă iritau în prezenţa mea (fiindcă eram deci respinsă şi singură efectiv) de exemplu medicul spunea "când eu am fost paraşutat în ţara asta..." sau sugera că el era un fel de militar şi trecea salutând în băşcălie pe la casa ei şi casa lui, ca şi cum vorbea de un cuplu ciudat. Studenţii se distrau şi adăugau şi ei lucruri aberante. De exemplu "eroi au fost eroi sunt încă şi-or fi cât neamul românesc" i-a amuzat copios. Tot la gastroenterologie am început să mă simt tot mai rău, cum vă voi explica. De-a lungul anilor III-V am început să simt din nou o ameţeală ciudată, continuă, nu neapărat durere. Corpul tot mi-era tot mai greu şi făceam eforturi mari să merg în echilibru (parcă eram beată), era ca şi cum începusem să car în spinare toate bolile şi pacienţii studiaţi la facultate. Această presiune a crescut tot mai mult. La cursul acela am fost lovită oarecum de ideea unei paciente care discuta cu profesorul, plângându-se că pe soţul ei "l-au făcut legumă". Poate mi-era şi mie frică puţin. Atunci am fost "atacată" în aşa mod încât am crezut că mor. Acasă, într-o seară, a venit naşu la noi în vizită şi a început să vorbeacă cu părinţii mei despre "viaţa de după moarte", zâmbind. În acelaşi timp a adus o cutiuţă mică cu un trandafir pe capac. Eu, speriată de ce era la facultate şi de vorbele lor, am deschis-o. Era goală. Seara am început să mă simt rău şi tata a urlat către mama "du-te în pat femeie că vine toată aia peste tine". Mama l-a ascultat şi el a rămas pe canapea ţinându-se de sex. Eu m-am târât în camera mea. Era un val imens care venea oribil peste creierul şi corpul meu. Era ceva care mi-a intrat în creier şi mi-a ocupat toate ariile conştiinţei în timp ce trupul îmi înţepenise. Îmi rămăsese un singur firicel de lumină, simţeam că întreaga conştiinţă mi-era redusă la un fir ca prin gaura cheii. Şi atunci am încercat să mă ţin de acel fir. Şi să îmi controlez respiraţia fiindcă îmi aminteam că aceia de la BBC spuseseră odată "whatever happens, don't forget to breathe". În acelaşi timp, fiindcă mă temeam că voi muri am luat o bucată de hârtie şi am scris cu majuscule pe ea BINE, PACE, ARMONIE, NEVINOVATĂ şi mi-am pus-o pe piept. Şi am închis ochii. Când m-am trezit, eram pe jumătate moartă. Chiar atunci au ieşit unii oameni pe stradă (locuiam la intersecţia Moşilor cu Popa Petre) şi străzile erau pustii şi unul urla: "foarte bine c-aţi făcut curăţenie!".Mi-am revenit foarte greu, dar numai parţial, a durat câteva luni. A mai fost un al doilea atac, dar mai redus ca intesitate. L-am rugat pe medicul de la lucrări practice să îmi dea un tratament. Parcă mi-a dat ceva, parcă m-a trimis la altul, nu mai ţin minte. Oricum aveam anumite repercusiuni digestive neplăcute. La examen nu am mai fost în stare să mă concentrez, nici la examenele ulterioare.
Tot în perioada cursului de gastroenterologie (dar şi înainte), vărul meu Cosmin, care era student la academia de poliţie mă cam chinuia. Stătea uneori în camera alăturată mie şi de acolo se auzea tot ce vorbea. Şi exact atunci vorbea mult la telefon, ore în şir şi mă apuca o durere de cap nopţile şi din cauza lui şi ameţeala creştea. Bineînţeles m-am dus şi l-am rugat (parcă) să fie mai politicos (în definitiv se putea duce în altă parte) dar rămânea pe scaun acolo şi am notat la sfârşitul caietului meu de gastroenterologie, deci probabil în acea perioadă, că mă cam deranja şi spunea lucruri aberante gen "în camera de dincolo a mai rămas unul singur". Şi eu eram în camera de dincolo... Dar, să vă spun povestea dulce-amară despre Cosmin. Fiind cu 9 ani mai tânăr ca mine, am avut şi eu grijă de el când era mic, încă de când era bebeluş şi am ţinut mult la el. Când era bebeluş mă trăgea tare rău de păr, cum fac mulţi copii mici. Când era mic, a fost un copil tare răsfăţat, fiind băiat era lăsat să facă ce voia, spre deosebire de mine. A învăţat să călărească de mic. Îmi cerea mereu să îi spun poveşti cu cai şi cu împăraţi şi eu inventam poveste după poveste. Şi multe jocuri. Odată mi-a strigat că eu sunt ca o veioză, ca şi cum aş fi luminat sau ştiu eu ce şi mama lui l-a certat. Atunci nu l-am înţeles, altfel înţelegeam copiii. Îmi plăcea să mă joc cu el şi ţineam mult la el, cum am ţinut şi la surioara lui Irina, care aproape că putea să îmi fie fiică. El a vrut să devină poliţist şi a venit în Bucureşti pentru meditaţii cu doamna Gogolan, profesoara mea de română, Tanţa de care am povestit. Şi meditaţii la istorie. Am fost împreună cu el la un bar pentru un suc, chiar visavis de fostul meu liceu, şi, pe vremea aceea era politicos şi vorbea frumos cu mine. A intrat la facultate şi a stat o vreme la internat şi o vreme la noi acasă. Mama mea avea grijă de el, îi spăla hainele, îi dădea mîncare cu noi la masă. Pe la spate mama se cam enerva după un timp că el era cam nesimţit (ceva probabil legat de haine)şi odată am înregistrat-o în timp ce făcea o scenă. Ca amintire şi vagă dovadă despre nervii mamei. Dar muncea şi pentru el, e drept. Cu mine el a devenit tot mai rece şi râdea uneori de batjocurile tatei asupra mea sau vorbele lui urâte legate de mama (tanti Luci dă din buci -- zicea tata). Dar tata vorbea urât de mama numai în prezenţa lui Cosmin. A venit şi la spitalul de psihiatrie să mă scoată după ce am rămas fără picior, împreună cu tata şi naşu şi râdea de gluma naşului că eu trebuie să învăţ să desfac picioarele, când am spus că nu pot desface picioarele datorită traumatismului. A fost totuşi vina mea. Eu am provocat gluma. Tot atunci am simţit nevoia să îi spun că e şi morgă în spital şi el s-a prefăcut mirat. Oricum era clar că ascultă de convenţiile sociale de izolare şi batjocură asupra sclavilor psihiatrici. El avea nu ştiu cum foarte mulţi bani, multe haine scumpe şi multe minute pe telefon mobil scump. M-a chinuit cu conversaţii interminabile, de mă durea capul. Căuta nu ştiu ce protectori (aşa zicea) să avanseze profesional în Bucureşti. La un moment dat am simţit nevoia să îl avertizez şi i-am povestit câte ceva despre viaţa mea şi i-am spus că şi tatăl lui m-a lovit. Până atunci era inexpresiv, ca şi cum nu avea milă sau înţelegere deloc dar în acel moment s-a enervat şi mi-a spus tăios foarte că el nu suportă să audă despre tatăl lui nicio vorbă rea şi m-a dat afară din dormitorul părinţilor mei, unde stătea uneori în pat. Desigur puteţi spune că omul rănit trebuie doar să se omoare în tăcere, dar puneţi-vă în locul meu...Tatăl lui mă iritase odată în anul 90 parcă când am fost la ei în vizită la Sibiu şi era aprins televizorul cu diverse discuţii sau ştiri şi el mi-a spus în mod paranoic şi absurd, cum mă loveau mulţi, că "ne pare rău Cristina, dar trebuie să ne înţelegi, trebuie să mergem cu ăştia de acum înainte." Nu am înţeles ce voia să spună, fiindcă eu nu eram un om cu care ei să fi mers înainte, şi nu aveam legătură cu politica, cred că era nebun. Cel puţin temporar, aşa credeam eu atunci, dar intrase în aceeaşi ţesătură a celor care mă voiau batjocorită şi mereu se purtau anormal cu mine. Este adevărat că după 89 părinţii lui Cosmin nu s-au mai purtat la fel de frumos cu mine. Dar m-au primit în vizită la Sibiu de câteva ori, recunosc. Şi faţă de alte rude ei totuşi au mai avut o oarecare relaţie cu mine. Cosmin nu a mai vorbit cu mine deloc. La înmormântarea tatei în 2005 el m-a mirat prin vorbele "asta nu mai e a noastră", legat de casa în care copilărisem. Şi nu înţelegeam deloc de ce se erijează el în calitate de stăpân al casei. Atunci era logodit. Părinţii i-au cumpărat apartament în Bucureşti. S-a căsătorit şi a plecat cu soţia la Sibiu. A avut un copil (băiat) şi a emigrat în SUA. Pe mine nu m-a mai căutat şi mi-a frânt inima fiindcă nu mi-a trimis niciodată nici măcar un sms de sărbători sau de ziua mea. Toţi m-au părăsit şi prin aceasta toţi mă omoară indirect. Măcar un sms dacă nu o felicitare...Verişoara mea Irina m-a lovit poate fără voie la înmormântarea tatei spunând "ea nu a avut nicio vină" referitor la mine. Nu am înţeles la ce îi umbla mintea. Era ceva absurd ca toate celelalte. Ea a fost mai drăguţă cu mine decât fratele ei, fiindcă ne întâlneam la mama la Voluntari. Nu venea la mine, nu îmi telefona, nu îmi trimitea sms sau felicitări...cel puţin în ultimii mulţi ani. Mă jucam cu ea când era mică. Ea ţinuse minte mulţi ani un joc din perioada în care făcusem meditaţii cu Zăgrean, ceea ce m-a speriat. Ea avea numai 2 ani şi jumătate, mă gândeam cu groază că poate el o influenţa sau faptul că el venea peste mine în nopţile acelea. De vreun an doi ( nu mai ştiu cât) a emigrat în Spania. Suferea de o boală gravă de colon, dar a făcut tratament. Azi, 19.04.22. Am observat că cineva a umblat la această postare și a scris că Irina a emigrat în Spania. E exclus ca eu să fi scris așa ceva, eu nu am scris decât adevărul. Din păcate ei sunt foarte porci - strică ce am scris eu și nu mă lasă să corectez nimic,fiindcă mi-au șters butoanele de editare și accesez foarte greu postările.
Continuare în partea a XX-a
Gândiţi-vă la toate bucuriile unei inimi clare şi bune cum a fost a mea, deschideţi-vă inima către Dumnezeu, către iubire şi aduceţi adevărul şi frumosul în gândurile voastre! Viaţa mea a fost complet nevinovată şi pură, spuneţi adevărul despre un om cu drag de lume şi oameni cum am fost mereu! Dăruiţi-mi viaţa că şi eu am dăruit mult altora! Gândiţi-vă ce frumos va fi să dormiţi cu gândul curat şi pace în suflete şi conştiinţa curată...
joi, 6 noiembrie 2014
Mă sinucid altă dată
Un text al meu mai vechi, care a dus la oprobriu public cu ideea absurdă că eu aş face "apologia sinuciderii". Întreaga mea viaţă a fost împotriva sinuciderii şi acest text la fel, fiindcă aşa mă educaseră. În general am gândit pentru viaţă şi împotriva sinuciderii într-un mod frumos aproape întreaga viaţă. Chiar în acest moment mă lovesc nişte porci cu ideea că ei au inventat că eu am delir. Eu nu înţelesesem la început că sinuciderile sunt tot crime, dar mai abjecte...Chiar şi după ce am înţeles, tot am gândit pentru viaţă.
Ştiţi când m-am gândit prima oară să mă sinucid? Când priveam odată turnul catedralei din centrul Clujului. La nouăsprezece ani. Îndrăzneaţă construcţie, mă gândeam. Nu ştiam atunci nimic nici despre secolele în care se clădesc catedrale mari, nici despre îngerii de la Chartres ori lupta dusă de Gaudi. Şi chiar în acel moment un bărbat m-a privit drept în ochi, insistent, şi parcă cineva spunea să nu faci asta...în rest în viaţa mea niciodată nimeni nu părea să spună ceva. Era unul dintre acei bărbaţi interesanţi, despre care te întrebi dacă se plimbă ori dacă într-adevăr au vreo întâlnire cu o persoană interesantă. La fel ca bărbaţii singuri din parcuri care citesc ziarul sub copaci în floare. Ei de obicei poartă pălărie. Cel puţin azi pot spune că eu am fost mereu anostă şi nici un bărbat nu m-ar fi invitat într-un sangrila al lui cu pian demodat şi ceai aburind în ceşcuţe de sticlă. Atmosferă vintage peste iarba verde de acasă, cam aşa am fost eu. Ca un martini cu piper în loc de lămâie. Nu contează numai faptul că eram dintr-o familie săracă, mai contează şi faptul că îmi plăceau pălăriile şi proza lui Barbey d’Aurevilly. După ce am rătăcit prin Cluj căutând în zadar o intrare liberă la vreun concert de orgă, am intrat în librăria din centru şi mi-am cumpărat o biblie. Eram aşa fericită încât am lipit pe coperta interioară timbre cu madone de Rafael.
Când un sinucigaş nu mai vrea să îşi poarte crucea groparii bat clopotele, brutarii bat aluatul mai tare, mamele îşi bat copiii şi în general toţi, lume bună sau nebună, bat toba. E ştiut că unii au vorba că bat încă un cui în sicriu. Uneori viaţa chiar mi se părea închisă într-o cutie (imagine prea demodată pentru o minte competentă), dar încă transparentă. Un lemn străveziu, nu o cutie de sticlă. Nici cutie de iluzionist. Astfel că eu am ajuns să bat mereu în lemn, chiar şi după ce îmi spun rugăciunea la culcare. Nu m-am rugat pentru duşmanii mei fiindcă nu am crezut vreodată că am duşmani. Dar ce fraged amăruie era încă lumea când eu mai spuneam iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac. E scris că îngerii nu ridică sinucigaşii la cer, eu îndrăznesc numai acum să fiu eretică să spun că nu e aşa. Uneori îi ridică, alteori nu. Depinde cât pământ a răbdat omul în spinarea lui. O cruce de lut cleios care creşte ca luna pe spatele unui elefant împovărat. Nu-i plâng oamenii pe sinucigaşi fiindcă nu se iartă pe ei înşişi. Şi mai îndrăznesc să spun: eppur non si muove. De ce oare Doamne au revoluţionat sistemul nostru solar amărât? Şi de la cine a luat arginţii Galilei?
Duceţi-mă la cinemateca din nou, să văd iar corabia Calypso şi aventurile bătrânului Cousteaud, să navighez iar cu corabia lui Onedin ori cu vreo altă arcă. Orice, dar nu Corabia nebunilor sau Titanicul. La teatru nu mai pot merge demult, fiindcă spiritul meu histrionic inhibat refuză să se autoaccepte. Şi dacă mor nu-mi lipiţi timbru pe frunte, nici măcar cu madonă.
4 aprilie 2014
De mai multe ori în ultimele zile, în timp ce scriu aceste povestiri perfect adevărate despre viaţa mea din nou, unii porci intră mereu peste gândurile mele cu ideea "fii pe pace, că nimeni nu o să înţeleagă. " Deci mereu mă ameninţă cu moartea, şi ei spun, la fel ca ăia în engleză, că trebuie să mă omoare şi să muşamalizeze totul. Unii în engleză intră mereu cu ideea "cut", adică "taie", ca şi cum ar tăia din ceea ce povestesc eu, sau poate altceva, nu ştiu. Alţii au intrat pentru a n-a oară că "ai diabet proasto şi ăia nu vor să recunoască". Dacă e aşa, pot fi cinci motive principale:
- unu: nu vor să recunoască fiindcă ei sunt vinovaţi că m-au masacrat cu torturi enorme şi medicamente care pot induce diabetul sau cancerul, deşi am fost un om normal şi fără greşeală,
- doi: nu vor să recunoască fiindcă îmi vor răul, să fiu distrusă şi să mor, să fiu chinuită şi mai mult cerebral şi trupeşte, voi enumera mai încolo tot ce mi s-a întâmplat în ultimii ani,
- trei: nu vor să recunoască fiindcă pensia de handicap pentru diabetici e mare şi mi-ar fi permis o viaţă relativ bună şi ei au vrut să mă tortureze în sărăcie lucie şi chinuri de foamete în ultimii 4 ani, pentru picior amputat nu se dă nimic dacă e protezat (adică doar 35 de lei, hrana pe o zi sau două,)
- patru: nu vor să recunoască fiindcă astfel oferă distracţie oamenilor răi pe stradă când ies şi eu câte puţin în jurul blocului, unde străinii de loc curg în valuri barbare şi mă scuipă că eu sunt "grăsime afumată" sau cum spunea femeia de ieri, care mi-a şi urlat în ureche, că ea intenţiona să mă ajute să slăbesc, de aia şi-a bătut joc de mine la pizza,
- cinci: nu vor să recunoacă adevărul pentru că dacă eu aş afla că aşa ceva e sigur adevărat oricum mă sinucid, fiindcă ei mi-au dat acest diabet fără vină din partea mea şi fiindcă vreau copil şi merit să îl am şi altfel mor, cum am spus din 84, era mai bine să am copilul mai devreme, dar ei mereu mi-au zis că libertatea nu se poate pentru mine.
Adaug că şi ăia în limba engleză îmi tot spun "şi au lăsat o diabetică fără tratament?!". Menţionez că eu am fost la medici mulţi încă de la primele simptome, care au început cam acum 13 ani. Ar mai fi un motiv, al 6-lea, că am fost studentă la medicină timp de aproape 5 ani şi ultimul curs pe care nu am mai putut să îl termin cum voi povesti era chiar diabet şi boli de nutriţie.
Am găsit un cântec azi, îl pun aici, ..e vorba de faptul că toate în univers de fapt se leagă între ele...cum a fost şi viaţa mea faţă de rest, chiar dacă eu eram izolată. M-au impresionat cuvintele despre stele şi viaţa omului, melodia nu îmi place.
Ştiţi când m-am gândit prima oară să mă sinucid? Când priveam odată turnul catedralei din centrul Clujului. La nouăsprezece ani. Îndrăzneaţă construcţie, mă gândeam. Nu ştiam atunci nimic nici despre secolele în care se clădesc catedrale mari, nici despre îngerii de la Chartres ori lupta dusă de Gaudi. Şi chiar în acel moment un bărbat m-a privit drept în ochi, insistent, şi parcă cineva spunea să nu faci asta...în rest în viaţa mea niciodată nimeni nu părea să spună ceva. Era unul dintre acei bărbaţi interesanţi, despre care te întrebi dacă se plimbă ori dacă într-adevăr au vreo întâlnire cu o persoană interesantă. La fel ca bărbaţii singuri din parcuri care citesc ziarul sub copaci în floare. Ei de obicei poartă pălărie. Cel puţin azi pot spune că eu am fost mereu anostă şi nici un bărbat nu m-ar fi invitat într-un sangrila al lui cu pian demodat şi ceai aburind în ceşcuţe de sticlă. Atmosferă vintage peste iarba verde de acasă, cam aşa am fost eu. Ca un martini cu piper în loc de lămâie. Nu contează numai faptul că eram dintr-o familie săracă, mai contează şi faptul că îmi plăceau pălăriile şi proza lui Barbey d’Aurevilly. După ce am rătăcit prin Cluj căutând în zadar o intrare liberă la vreun concert de orgă, am intrat în librăria din centru şi mi-am cumpărat o biblie. Eram aşa fericită încât am lipit pe coperta interioară timbre cu madone de Rafael.
Când un sinucigaş nu mai vrea să îşi poarte crucea groparii bat clopotele, brutarii bat aluatul mai tare, mamele îşi bat copiii şi în general toţi, lume bună sau nebună, bat toba. E ştiut că unii au vorba că bat încă un cui în sicriu. Uneori viaţa chiar mi se părea închisă într-o cutie (imagine prea demodată pentru o minte competentă), dar încă transparentă. Un lemn străveziu, nu o cutie de sticlă. Nici cutie de iluzionist. Astfel că eu am ajuns să bat mereu în lemn, chiar şi după ce îmi spun rugăciunea la culcare. Nu m-am rugat pentru duşmanii mei fiindcă nu am crezut vreodată că am duşmani. Dar ce fraged amăruie era încă lumea când eu mai spuneam iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac. E scris că îngerii nu ridică sinucigaşii la cer, eu îndrăznesc numai acum să fiu eretică să spun că nu e aşa. Uneori îi ridică, alteori nu. Depinde cât pământ a răbdat omul în spinarea lui. O cruce de lut cleios care creşte ca luna pe spatele unui elefant împovărat. Nu-i plâng oamenii pe sinucigaşi fiindcă nu se iartă pe ei înşişi. Şi mai îndrăznesc să spun: eppur non si muove. De ce oare Doamne au revoluţionat sistemul nostru solar amărât? Şi de la cine a luat arginţii Galilei?
Duceţi-mă la cinemateca din nou, să văd iar corabia Calypso şi aventurile bătrânului Cousteaud, să navighez iar cu corabia lui Onedin ori cu vreo altă arcă. Orice, dar nu Corabia nebunilor sau Titanicul. La teatru nu mai pot merge demult, fiindcă spiritul meu histrionic inhibat refuză să se autoaccepte. Şi dacă mor nu-mi lipiţi timbru pe frunte, nici măcar cu madonă.
4 aprilie 2014
De mai multe ori în ultimele zile, în timp ce scriu aceste povestiri perfect adevărate despre viaţa mea din nou, unii porci intră mereu peste gândurile mele cu ideea "fii pe pace, că nimeni nu o să înţeleagă. " Deci mereu mă ameninţă cu moartea, şi ei spun, la fel ca ăia în engleză, că trebuie să mă omoare şi să muşamalizeze totul. Unii în engleză intră mereu cu ideea "cut", adică "taie", ca şi cum ar tăia din ceea ce povestesc eu, sau poate altceva, nu ştiu. Alţii au intrat pentru a n-a oară că "ai diabet proasto şi ăia nu vor să recunoască". Dacă e aşa, pot fi cinci motive principale:
- unu: nu vor să recunoască fiindcă ei sunt vinovaţi că m-au masacrat cu torturi enorme şi medicamente care pot induce diabetul sau cancerul, deşi am fost un om normal şi fără greşeală,
- doi: nu vor să recunoască fiindcă îmi vor răul, să fiu distrusă şi să mor, să fiu chinuită şi mai mult cerebral şi trupeşte, voi enumera mai încolo tot ce mi s-a întâmplat în ultimii ani,
- trei: nu vor să recunoască fiindcă pensia de handicap pentru diabetici e mare şi mi-ar fi permis o viaţă relativ bună şi ei au vrut să mă tortureze în sărăcie lucie şi chinuri de foamete în ultimii 4 ani, pentru picior amputat nu se dă nimic dacă e protezat (adică doar 35 de lei, hrana pe o zi sau două,)
- patru: nu vor să recunoască fiindcă astfel oferă distracţie oamenilor răi pe stradă când ies şi eu câte puţin în jurul blocului, unde străinii de loc curg în valuri barbare şi mă scuipă că eu sunt "grăsime afumată" sau cum spunea femeia de ieri, care mi-a şi urlat în ureche, că ea intenţiona să mă ajute să slăbesc, de aia şi-a bătut joc de mine la pizza,
- cinci: nu vor să recunoacă adevărul pentru că dacă eu aş afla că aşa ceva e sigur adevărat oricum mă sinucid, fiindcă ei mi-au dat acest diabet fără vină din partea mea şi fiindcă vreau copil şi merit să îl am şi altfel mor, cum am spus din 84, era mai bine să am copilul mai devreme, dar ei mereu mi-au zis că libertatea nu se poate pentru mine.
Adaug că şi ăia în limba engleză îmi tot spun "şi au lăsat o diabetică fără tratament?!". Menţionez că eu am fost la medici mulţi încă de la primele simptome, care au început cam acum 13 ani. Ar mai fi un motiv, al 6-lea, că am fost studentă la medicină timp de aproape 5 ani şi ultimul curs pe care nu am mai putut să îl termin cum voi povesti era chiar diabet şi boli de nutriţie.
Am găsit un cântec azi, îl pun aici, ..e vorba de faptul că toate în univers de fapt se leagă între ele...cum a fost şi viaţa mea faţă de rest, chiar dacă eu eram izolată. M-au impresionat cuvintele despre stele şi viaţa omului, melodia nu îmi place.
Poezie de dragoste
Pentru a mă odihni, voi posta aici, una dintre poeziile mele în lectură proprie (poezie care e considerată şi mai slabă decât celelalte, oricum slabe toate din câte mi s-a spus, dar cel puţin cu intenţie bună ca toate celelalte). Este inspirată de povestea iubirii tragice dintre Eloisa şi Abélard, descoperită de mine pe net şi totodată de iubirea mea faţă de Zăgrean. Imaginile sunt portrete ale mele cu rame de pe net. Din păcate azi, 6 noiembrie 2014, am rămas iar fără pastile psihiatrice din cauza celor răi şi trebuie să rezist cu dureri de cap şi eventual atacată sexual până marţi când voi avea altele...Nu ştiu dacă voi rezista. Dacă mă sinucid, povestirea va rămâne oricum neterminată, dar ce mai contează? Oricum nimeni nu citeşte, nimeni nu e interesat, nimeni nu comentează. Dacă voi rezista voi continua povestirea marţi, acum trebuie să fac o pauză, să văd dacă voi rezista.
Pentru eventualii cititori de limba engleză ofer aici o lectură proprie a unei alte poezii de dragoste tradusă de mine în limba engleză, fiindcă o parte din poeziile mele le-am tradus în engleză (ceea ce l-a determinat pe un om rău să spună că eu aş fi copiat poeziile mele de pe net, de la autori în limba engleză, chipurile prietenii mei, fiindcă el consideră că eu sunt scroafă din punct de vedere al caracterului!!):
Şi un cântec trist, pe care l-am decoperit azi prima oară, despre micul prinţ (carte pe care eu am citit-o doar parţial), care e în legătură cu ceea ce îmi spunea după moartea tatei mătuşa Lili Stoicescu, (de care voi mai povesti), cumnata naşului meu, şi anume că ei nu vor mai găsi niciodată o altă mamaia, care iubea toţi copiii şi care mă creştea ca şi cum eu eram un mic prinţ, fiindcă aşa ar fi făcut cu orice copil, datorită marii răbdări şi sufletului blând pe care le avea. Dar un lucru cert e că eu, deşi am primit multă iubire din partea celorlalţi atunci, nu am fost de fapt răsfăţată, în afară de acea mare dragoste caldă a familiei faţă de mine până în 84:
Postez aici un filmuleţ făcut de mine cu aparatul foto unde am prins o frunză balansându-se într-un fir de păianjen în vântul lui septembrie 2009, sus la vie la bunici..
Pentru eventualii cititori de limba engleză ofer aici o lectură proprie a unei alte poezii de dragoste tradusă de mine în limba engleză, fiindcă o parte din poeziile mele le-am tradus în engleză (ceea ce l-a determinat pe un om rău să spună că eu aş fi copiat poeziile mele de pe net, de la autori în limba engleză, chipurile prietenii mei, fiindcă el consideră că eu sunt scroafă din punct de vedere al caracterului!!):
Şi un cântec trist, pe care l-am decoperit azi prima oară, despre micul prinţ (carte pe care eu am citit-o doar parţial), care e în legătură cu ceea ce îmi spunea după moartea tatei mătuşa Lili Stoicescu, (de care voi mai povesti), cumnata naşului meu, şi anume că ei nu vor mai găsi niciodată o altă mamaia, care iubea toţi copiii şi care mă creştea ca şi cum eu eram un mic prinţ, fiindcă aşa ar fi făcut cu orice copil, datorită marii răbdări şi sufletului blând pe care le avea. Dar un lucru cert e că eu, deşi am primit multă iubire din partea celorlalţi atunci, nu am fost de fapt răsfăţată, în afară de acea mare dragoste caldă a familiei faţă de mine până în 84:
Postez aici un filmuleţ făcut de mine cu aparatul foto unde am prins o frunză balansându-se într-un fir de păianjen în vântul lui septembrie 2009, sus la vie la bunici..
Infernul sunt ceilalţi, partea a XVIII-a
Trebuie să scriu în acest context din nou despre aberaţiile politice ale unora. Eu am fost de-a lungul întregii vieţi un om conştient de fapul că eram doar o simplă sclavă psihiatrică, fără legătură cu politica sau cu alte idei paranoice, că doar nu eram nebună. Dar unii mi-au zis că ei, pentru a îşi asigura puterea şi interesele abjecte în societate faţă de nebunii adevăraţi din România, mi-au legat viaţa de idei politice ale nebunilor, deşi eu am fost mereu un om perfect. Veţi vedea mai bine acest lucru în finalul povestirii. Chiar şi în ultimele zile au intrat peste mine cu aberaţii semi-politice, inventând că ei i-au păcălit pe oameni (care oameni? eu nu am întâlnit un om în 44 de ani, nici măcar unul) că eu aş fi avut legătură cu Ceauşescu (aceasta în scopul de ascunde că am fost mereu un om normal) şi mi-au sugerat pentru prima oară în viaţa mea că "ceauşescu" era taică-meu. Bineînţeles că nu sunt nebună să cred aşa ceva, şi chiar dacă ar fi fost adevărat, nu se explică masacrul de peste 30 de ani şi moartea mea. Eu am fost săracă mereu şi chinuită din 84, dar mi s-a spus că voi fi omorâtă în tortură şi închisoare o viaţă întreagă încă dinainte de 84. Familia mea era extrem de pornită împotriva lui Ceauşescu şi vorbea mereu porcării şi avea o ură ciudată, dar am văzut că în perioada aceea şi alţi oameni aveau idei ciudate şi aberante legate de Ceauşescu. Deoarece eram un copil inteligent şi lucid, m-am gândit atunci în mod firesc (aşa cum e scris şi în cărţi de psihologie) că oamenii sunt proşti şi doar inventează şi proiectează, fiindcă e absurd să gândeşti asemenea aberaţii şi să urăşti chipurile o marionetă politică. Eu nu m-am băgat niciodată în discuţiile "politice" ale altora, copii sau adulţi. Apoi în liceu Luiza mi-a spus o singură dată "ce ai face dacă te-ai întâlni cu Ceauşescu dintr-o dată?". Tot ea mi-a mai amintit de Ceauşescu după 89 spunându-mi că ea este prietenă cu Mihnea, un coleg de la medicină care îi place foarte mult şi ai cărui părinţi erau medici în echipa de medici care îl trata pe defunctul Ceauşescu. Mihnea a emigrat În SUA. Eu nu am avut niciun păcat sau nebunie toată viaţa şi vă repet că nu sunt vinovată de moartea "tiranului" la revoluţie. Unii mi-au spus că eu am greşit şi i-am deranjat pe oameni spunând adevărul, fiindcă ei aveau pasiuni politice şi unii consideră că uciderea lui Ceauşescu a fost barbară, deci îi deranja că eu spun adevărul despre luciditatea mea, fiindcă ei sunt nebuni şi vinovaţi!! Bine dar eu nu am rănit orgoliile nimănui, ce treabă au cu mine oamenii lipsiţi de intelect? ei nu văd că stăpânii lor reali m-au sacrificat întreaga viaţă ca să mă distrugă ei? ca şi cum aş fi un os în cuşca leilor...Eu am fost mereu un om serios şi, fiindcă mă torturau încontinuu, a trebuit să spun tot adevărul, inclusiv faptul că nu am fost nebună niciodată şi nu am păcătuit niciodată, aşa cum e normal să te confesezi de exemplu preotului înainte de moarte. Era şi din cauză că drepturile îmi sunt complet negate şi sunt chinuită încontinuu şi nu înţeleg de ce. Credeam că ei aşteaptă să spun absolut tot adevărul fiindcă au fost minţiţi că eu aş fi nebună sau că aş fi greşit ceva şi de aceea m-au închis la spital. A fost normal că am spus tot adevărul, fiindcă mă torturau încontinuu şi mă obligau să spun tot. Un alt motiv pentru care am scris şi despre nevinovăţia mea legat de moartea lui Ceauşescu este faptul că am crezut că există un fel de curent de opinie "nostalgic" legat de vremurile ceauşiste şi că poate aceia mă torturau imaginându-şi în mod aberant că eu aş avea vreo legătură cu politica. Am crezut acest lucru deoarece tata pronunţase odată cuvintele "răzbunarea lui Ceauşescu" privindu-mă pe mine, şi fiindcă verişoara mea Francisca vorbea de acele vremuri drept "pe timpul lui Ceaşcă", ca şi cum aveau un fel tandreţe glumeaţă legat de acele vremuri. Deci ea părea mai normală fiindcă e evident că au fost şi lucruri bune pe vremea aceea, că doar oamenii aceia au crescut şi construit România de azi. Nu poţi nega un popor întreg ca valoare umană din motivul că a crescut pe vremea aceea. Şi eu am crescut în suferinţă dar am fost o persoană de valoare, nu ştiu de ce mă omoară şi nu am niciun drept din 84. Au intrat în mintea mea în ultimii ani unii în limba engleză cu gânduri că eu aş fi legată de Ceauşescu în mod indirect, că anume l-aş fi văzut de două ori în viaţa mea şi că el ar fi vrut ca eu să fiu succesorul lui. Nu înţeleg de ce mă torturează toţi cu aberaţii, am fost mereu un om bun şi normal. Tot în limba engleză au intrat unii cu idei politice gen "Casa Albă îşi cere scuze, Uniunea Europeană îşi cere scuze, Argentina îşi cere scuze", etc. ca şi cum toţi cred că eu sunt nebună sau vor să înnebunesc de-adevăratelea. Veţi înţelege la sfârşitul povestirii, când se vor petrece nişte lucruri oribile.
Şi mai era şi din cauza sentimentului de nevoie de dăruire, ca în cântecul acesta, în care femeia este puţin prea orgolioasă. Eu nu am fost orgolioasă, dar am avut într-adevăr caracter frumos şi bogăţii de înţelepciune şi suflet. Credeam că pot dărui altora. Tata spunea că la ziua Andei Călugăreanu l-a cunoscut pe Pittiş şi am aflat că ea era armeancă.
Anda Călugăreanu: "timpul e iute, mai am căte un dar de preţ şi caut destinatari sub stele. S-ar putea să îi caut în zadar şi-am să mă îngrop cu bogăţiile mele".
Abia azi am găsit o mizerie pe net din întâmplare. Eu nu caut niciodată astfel de porcării şi nu urmăresc presa de scandal. Chiar ieri s-a luat din nou o femeie pe stradă de mine că sunt grasă, după ce mi-a urlat în ureche de mă durea capul, fiindcă ea voia să ia o felie de pizza de la pizza Hut înaintea mea. Eu nu am avut nicio vină, vânzătoarea e de vină.
http://www.libertatea.ro/detalii/articol/ioana-anda-calugareanu-slabit-moare-in-somn-414909.html
Ceea ce s-a întâmplat când eram internată la psihiatrie în 1999 şi după aceea o vreme este una din rarele mele slăbiciuni de-a lungul vieţii (au fost de fapt doar trei -- Zăgrean, acest lucru şi radio Europa) şi nu a fost o greşeală în realitate. Este vorba de povestea legată de postul de radio BBC, în care vina revine exclusiv aproape celorlalţi. Iată faptele: fusesem groaznic torturată ca să mă arunc atunci pe fereastră, întâmplător chiar pe 31 decembrie, cea c ei-a făcut pe unii să afirme că "chiar aşa disperată erai, încât te-ai aruncat chiar pe 31?" ca şi cum erau tâmpiţi şi m-a şocat încă o dată lipsa patologică aproape de realism a unor persoane. În spitalul de ortopedie mi-au dat un pat groaznic cu denivelări şi urlam de durere şi nu îmi dădeau analgezice. Atunci mi-au adus radioul cu emisiunea despre aniversarea morţii lui Eminescu şi nu mi-a plăcut deloc. Apoi în spitalul de psihiatrie mi-au adus radioul din nou (nu mai ştiu dacă eu am cerut acest lucru, fiindcă eram tare amărâtă şi singură. Ceea ce mă rănise mult în anii de după 89 este că după revoluţie dispăruseră ca prin farmec posturile de radio România unu şi doi, pe care eu le mai ascultam uneori. Cum eram tare patrioată m-a durut enorm, nu înţelegeam de ce atunci erau ecranate posturile naţionale. Ciudat era că postul unu de radio rămăsese valid în atelierul de croitorie vechi unde mergeam să îmi scurtez pantalonii, ca şi cum numai acolo mai era un fel de redută nedoborâtă a românilor. Astfel de ateliere vechi au rezistat mai mulţi ani pe Moşilor în ciuda restructurărilor drastice, amintindu-mi de viaţa mea dinainte de 89. În ultimii ani a dispărut chiar şi atelierul de ceasornicărie acolo unde locuiam, ceea ce m-a făcut să înţeleg că voi muri de fapt, fiindcă ceasornicarii reprezintă cel mai sigur stabiliment în negoţ, nu mai explic ce vreau să spun şi rolul lor şi al vechiturilor sau al bătrânilor într-o societate. Mai mult decât atât, în perioada de după 89 apăruseră multe posturi FM cu muzică felurită şi care m-au lovit uneori cum am mai povestit, fiindcă repetau anumite lucruri din viaţa mea, coincidenţe absurde care mă răneau. Astfel încât ascultam puţin. Florian Pittiş a fost mai apoi redactor sau director al postului România tineret (care era România III) şi care a fost mutat pe FM poate pentru a fi auzit mai bine, nu ştiu de ce de fapt. În spitalul de psihiatrie în 99 am încercat să prind posturile naţionale desigur şi am avut surpriza neplăcută să descopăr că ei transmiteau un cântec "popular" sordid despre o femeie proastă pe care o lovise vaca şi care rămăsese grasă şi schiloadă în urma accidentului. M-a lovit coincidenţa legată de viaţa mea, în condiţiile în care fata care avea grijă de mine şi infirmierele din spital îşi băteau joc de mine mereu. Dar am mai ascultat o vreme. Într-o zi a venit naşu la mine în vizită şi chiar în acel moment au transmis melodia cu Trurli, melodie din vremea tinereţii lui, astfel încât eram din nou lovită. Naşu a zis "închide-l dracului!", dar eu nu am înţeles că el de fapt voia să mă ajute şi îmi oferea apărare legat de ce voi păţi în viitor, nu am înţeles că era mai bine să nu ascult deloc. Naşu venise cu o servietă diplomat în care avea doar trei obiecte, în mod simbolic: un covrig, un ziar şi un măr. În perioada aceea cumpăram şi citeam revista Histoire sau L'Histoire ( de fapt amândouă, încă le mai am), fiindcă pe vremea aceea, din cauza suferinţelor îndelungate, nu mai puteam citi literatură (beletristică) fiindcă efectiv totul mă rănea, fiindcă efectiv trecusem prin toate nenorocirile scrise în cărţi şi trăisem toate emoţiile şi sentimentele descrise, de la suferinţa orfanei abuzate până la excluderea din societate, ura fără sens şi nebunia lumii ca în Kafka, durerea intelectualului din clasa de jos distrus ca în Martin Eden, toate durerile legate de o iubire nevinovată distrusă tragic, etc. Aveam nevoie să citesc ceva mai serios, mai grav, şi cu anumite sensuri de joc intelectual şi spiritual superior. De aceea citeam istorie, îmi cumpărasem şi câteva cărţi. În spital aveam cu mine odată o revistă cu un ataşament, respectiv o pagină mare cu "principiul dominoului" în istorie, ceea ce îmi amintea de nişte vorbe ale tatei că anume eu nu înţeleg acel "principiu". Erau pe planşă poze ale liderilor marcanţi în gândirea secolului XX, printre care îmi amintesc de Einstein şi de Gorbaciov (despre care tata spunea că semnul de pe frunte arată că e un om cu destin deosebit). Deşi planşa îmi plăcea, i-am dăruit-o unei asistente când mi-a cerut-o, fiindcă pe vremea aceea eram încă animată de marea mea generozitate, trăsătură accentuată încă din copilărie. Nu am refuzat aproape niciodată pe nimeni, fiindcă simţeam o mare bucurie şi împlinire sufletească să dăruiesc sau să ajut, aşa fusesem crescută. Cât am stat internată la psihiatrie am trecut prin chinuri diverse, inclusiv faptul că eram acuzată că nu iau medicamentele, când de fapt le luam, ceea ce m-a determinat să le ascund de câteva ori în fund, amintindu-mi de povestea eroului din cartea Papillon, care ascundea fişicuri (cu bani) în fund, oricum nu aveam unde să le ascund, fiind imobilizată la pat. Atunci m-au ţinut ca de obicei mult în spital, după aceea au modificat datele, cel puţin pentru unele internări. Am început să ţin un jurnal despre ce auzeam la radio, adică despre evenimentele de la ştiri româneşti, cele mai importante. Ascultam fiindcă până atunci nu ascultasem niciodată şi mă simţeam marginalizată şi singură de prea mult timp. Totuşi am simţit că sunt respinsă oarecum de acele posturi româneşti prin unele lucruri ciudate şi oricum după externare am mers din nou acasă unde posturile româneşti de radio erau oricum blocate. În spital, printre alte chinuri, am suferit din cauza picamerelor la fereastra salonului, fiindcă tocmai atunci reparau trotuarul inutil de lângă geamuri.
Ajungând acasă au continuat diverse suferinţe şi mă chinuiam să merg şi la facultate şi să recuperez pentru examene, pe care le-am luat cu note maxime binemeritate. Nu mai ţin minte exact din ce cauză a început totul. Oricum ţin minte cum a început: căutam posturi de radio pe unde scurte şi, din toată hărmălaia de nedescifrat, s-a evidenţiat postul BBC, care transmitea mai puternic. Interesant a fost că acel post transmitea emisiuni foarte interesante şi incitante pentru mine, adică efectiv mi-a plăcut, fiindcă la început aveau emisiuni culturale cu muzică care îmi plăcea, discuţii despre artă sau ştiinţă care îmi plăceau, etc. Mi se mula ca o mănuşă peste nevoile mele intelectuale şi afective. După un timp am simţit, ascultând acel post, că era un fel de "safe heaven" pentru mine, un refugiu unde nu aveam probleme cerebrale (migrene sau alte suferinţe ca în rest) şi nici probleme emoţionale, şi nu repetau lucruri din viaţa mea, deci nu eram lovită în mod paranoic cum îmi făceau alţii. Unul dintre principalele motive ale simpatiei mele pentru ei şi faptului că îi ascultam era că în copilărie îmi plăcuseră filmele create de BBC pentru a ilustra piesele lui Shakespeare. Imediat după revoluţie a fost o perioadă în care la televizor erau lucruri mai diverse şi destul de drăguţe, printre care şi acele filme BBC. Jur că atunci la televiziunea română au dat multe din lucrurile care mie îmi plăceau, într-un mod ciudat, nu doar acele filme. Deşi ulterior am citit că unii consideră că filmuleţele acelea erau o porcărie, jur că au fost şi mult altele din viaţa mea, pe care nu le puteţi nega pe toate, mai ales înainte de a fi eu torturată sexual înfiorător. Şi eu cred că filmuleţele erau destul de bune. După mai mult timp am descoperit că BBC avea şi posturi la televiziune, atât BBC World cât şi canalul Travel, pe care am început să le urmăresc şi vă daţi seama că îmi plăceau. Modul în care prezentau ei ştirile chiar era incitant oarecum atunci pentru mine şi astfel am ajuns să le urmăresc zilnic într-o perioadă, fiindcă aveam oricum multe probleme la facultate pe care le voi povesti şi astfel găseam o oarecare detaşare de realitatea dureroasă zilnic. Necazurile mari pe care el le prezentau legat de diverse conflicte sau probleme din lume erau antidot pentru suferinţa mea, dar niciodată nu m-am bucurat că alţii suferă, dimpotrivă, după cum vă puteţi imagina. Vibram emoţional la mari probleme de sărăcie sau foame sau diverse conflicte. Atunci a urmat perioada aceea în care ei au accentuat conflictul dintre Israel şi Palestina ( mai am şi acum jurnalul de atunci) şi am văzut că era în aparenţă un conflict real şi violent (ceea ce nu mai sunt sigură acum desigur). Abia mai încolo am citit fapte istorice legate de Palestina şi rolul Marii Britanii de exemplu. Atunci, dacă aveţi înregistrări veţi vedea, era ca şi cum Palestina este martir complet nevinovat şi abuzată de violenţa net superioară a Israelului. În modul acesta m-am identificat cu cauza palestiniană (din cauza martiriului meu de atâţia ani) şi am gândit că nu e drept, şi vă jur că aceasta a fost unica mea idee "politică" atunci (de fapt toată viaţa), în afară de concepţiile mele în general umaniste şi pacifiste. Mai descoperisem cam în aceeaşi perioadă date despre ţara bascilor şi faptul incredibil al supravieţuirii lor de atâtea secole fără o ţară a lor, fiind, culmea, mai vechi decât ceilalţi europeni. Mama zicea că palestinienii sunt ca "ţiganii noştri". Apoi au început anumite fenomene mai ciudate legat de BBC, în sensul că vorbeau despre un fel de "ordeal" groaznic al unei femei şi eu mă simţeam atacată, fiindcă şi eu suferisem mult. Ceea ce m-a uimit la culme e că mergeam pe stradă să cumpăr diverse de la un chioşc din faţa blocului şi acolo aveau un televizor aprins deasupra şi discutau aberaţii şi vânzătoarea a spus odată "vor şi ei ţărişoara lor" şi eu am crezut că e vorba de palestinieni. Când colo, izbucneşte conflictul din Cecenia (sau Afganistan, acum nici nu mai ţin minte şi ăia absolut sigur se refereau la celălalt conflict, de care eu nici nu am habar)! După aceea au urmat atacurile asupra WTC în New York, părinţii urmăreau ei atunci şi mi-au spus să deschid televizorul. Tata urlase "l-a lovit!". Mie nu prea îmi plăcea atunci de SUA, fiindcă aveam impresia absurdă că, pe lângă alianţa cu Israelul, erau prea dominanţi, în defavoarea Uniunii Europene, fiindcă aşa fusesem crescută, să cred în "ideea europeană". De asemenea nu îmi plăcea fiindcă descoperisem lucruri ciudate în trecutul meu legat de SUA, unde aveam pe sora bunicii şi veri de al doilea grad. Îmi aminteam că în trecut primeam haine de la ei, gumă de mestecat, bomboane şi revista National Geographic, lucruri care îmi plăcuseră în copilărie, dar în acel moment mi se părea că toată copilăria mea era plină de pregătirea martiriului meu mai târziu şi oricum mi se spusese de atunci că voi fi chinuită mult şi închisă toată viaţa, dar nu crezusem. Atunci respingeam în bloc copilăria, faptele mai ciudate sau legate de probleme ulterioare adică. Tata avea muzică americană prin care eu am suferit, naşu era încântat de SUA de când eram copil, naşa fusese în vizită acolo şi, culmea, naşului meu îi plăcea cel mai mult melodia tatei U.S.A., cântată de Donna Fargo. Însă ştirile despre tragedia din SUA m-au rănit şi de atunci nu am mai urmărit televizorul aproape deloc până în ziua de azi. Am mai constatat câteva lucruri ciudate legate de BBC. De pildă că Majestatea Sa a prezentat public scuze Statelor Unite. Sau faptul că domul mileniului din Londra conţinea două statui gigant de Buddha dormind, ceea ce m-a dus cu gândul la soarta mea şi a Luizei, sau poate altei persoane torturate psihiatric o viaţă întreagă. Alt lucru clar a fost că ei au vrut să se descotorească de mine oricum, fiindcă emisiunile acelea interesante şi plăcute au fost înlocuite cu muzică de Britten sau cu lucruri anoste când deschideam radioul. La un moment dat, o prezentatoare care mă uimise când tot repeta despre povestea lui Pipi Longstocking, a spus în mod ciudat că "ea era o parte a soluţiei, acum e o parte a problemei" şi m-am simţit atacată, nu doar ca şi cum vorbeau de mine, ci şi fiindcă spunea "relax and enjoy" şi cumva chiar atunci am fost atacată sexual, ceea ce m-a îngrozit, fiindcă de aia mă închiseseră de fapt la psihiatrie în 92. În plus numai după ani de zile mi-am amintit că eu avusesem acea singură greşeală a mea când vorbeam de pipi şi pişat mereu. Este adevărat că un timp crezusem că am oarecare influenţă, dar m-am trezit brusc la realitate, dându-mi seama că gândurile şi ideile mele nu modificau defel cursul evenimentelor din lume, în niciun caz nu se întâmpla ceva ce aş fi gândit eu. După aceea am căutat o vreme alte posturi pe unde scurte şi am ascultat de pildă radio Vatican şi am învăţat pe dinafară Ave Maria şi în latină, rugăciune care îmi plăcea mult şi o spuneam mereu. Bineînţeles că nu mai ascultam decât pentru a asculta, de singurătate şi suferinţă, dar, din păcate, după ani urma să fiu maltratată rău indirect de un alt post de radio, românesc, care m-a convins că mă va salva şi îmi va da libertatea. Pentru a fi oneşti, trebuie spus că mă gândesc câteodată că toate posturile de radio se bazează pe oameni de jos, chinuiţi cum am fost eu, ca materie primă nervoasă....vreau să spun că este logic că radioul este şi el o invenţie omenească pentru oameni, nu este un dar picat din cer. Mi-am cumpărat şi rozariul cu toate rugăciunile, dar nu am devenit bisericoasă, eram un om normal. Voi povesti de ce am vrut să trec la catolici.
Continuare în partea a XIX-a
Şi mai era şi din cauza sentimentului de nevoie de dăruire, ca în cântecul acesta, în care femeia este puţin prea orgolioasă. Eu nu am fost orgolioasă, dar am avut într-adevăr caracter frumos şi bogăţii de înţelepciune şi suflet. Credeam că pot dărui altora. Tata spunea că la ziua Andei Călugăreanu l-a cunoscut pe Pittiş şi am aflat că ea era armeancă.
Anda Călugăreanu: "timpul e iute, mai am căte un dar de preţ şi caut destinatari sub stele. S-ar putea să îi caut în zadar şi-am să mă îngrop cu bogăţiile mele".
Abia azi am găsit o mizerie pe net din întâmplare. Eu nu caut niciodată astfel de porcării şi nu urmăresc presa de scandal. Chiar ieri s-a luat din nou o femeie pe stradă de mine că sunt grasă, după ce mi-a urlat în ureche de mă durea capul, fiindcă ea voia să ia o felie de pizza de la pizza Hut înaintea mea. Eu nu am avut nicio vină, vânzătoarea e de vină.
http://www.libertatea.ro/detalii/articol/ioana-anda-calugareanu-slabit-moare-in-somn-414909.html
Ceea ce s-a întâmplat când eram internată la psihiatrie în 1999 şi după aceea o vreme este una din rarele mele slăbiciuni de-a lungul vieţii (au fost de fapt doar trei -- Zăgrean, acest lucru şi radio Europa) şi nu a fost o greşeală în realitate. Este vorba de povestea legată de postul de radio BBC, în care vina revine exclusiv aproape celorlalţi. Iată faptele: fusesem groaznic torturată ca să mă arunc atunci pe fereastră, întâmplător chiar pe 31 decembrie, cea c ei-a făcut pe unii să afirme că "chiar aşa disperată erai, încât te-ai aruncat chiar pe 31?" ca şi cum erau tâmpiţi şi m-a şocat încă o dată lipsa patologică aproape de realism a unor persoane. În spitalul de ortopedie mi-au dat un pat groaznic cu denivelări şi urlam de durere şi nu îmi dădeau analgezice. Atunci mi-au adus radioul cu emisiunea despre aniversarea morţii lui Eminescu şi nu mi-a plăcut deloc. Apoi în spitalul de psihiatrie mi-au adus radioul din nou (nu mai ştiu dacă eu am cerut acest lucru, fiindcă eram tare amărâtă şi singură. Ceea ce mă rănise mult în anii de după 89 este că după revoluţie dispăruseră ca prin farmec posturile de radio România unu şi doi, pe care eu le mai ascultam uneori. Cum eram tare patrioată m-a durut enorm, nu înţelegeam de ce atunci erau ecranate posturile naţionale. Ciudat era că postul unu de radio rămăsese valid în atelierul de croitorie vechi unde mergeam să îmi scurtez pantalonii, ca şi cum numai acolo mai era un fel de redută nedoborâtă a românilor. Astfel de ateliere vechi au rezistat mai mulţi ani pe Moşilor în ciuda restructurărilor drastice, amintindu-mi de viaţa mea dinainte de 89. În ultimii ani a dispărut chiar şi atelierul de ceasornicărie acolo unde locuiam, ceea ce m-a făcut să înţeleg că voi muri de fapt, fiindcă ceasornicarii reprezintă cel mai sigur stabiliment în negoţ, nu mai explic ce vreau să spun şi rolul lor şi al vechiturilor sau al bătrânilor într-o societate. Mai mult decât atât, în perioada de după 89 apăruseră multe posturi FM cu muzică felurită şi care m-au lovit uneori cum am mai povestit, fiindcă repetau anumite lucruri din viaţa mea, coincidenţe absurde care mă răneau. Astfel încât ascultam puţin. Florian Pittiş a fost mai apoi redactor sau director al postului România tineret (care era România III) şi care a fost mutat pe FM poate pentru a fi auzit mai bine, nu ştiu de ce de fapt. În spitalul de psihiatrie în 99 am încercat să prind posturile naţionale desigur şi am avut surpriza neplăcută să descopăr că ei transmiteau un cântec "popular" sordid despre o femeie proastă pe care o lovise vaca şi care rămăsese grasă şi schiloadă în urma accidentului. M-a lovit coincidenţa legată de viaţa mea, în condiţiile în care fata care avea grijă de mine şi infirmierele din spital îşi băteau joc de mine mereu. Dar am mai ascultat o vreme. Într-o zi a venit naşu la mine în vizită şi chiar în acel moment au transmis melodia cu Trurli, melodie din vremea tinereţii lui, astfel încât eram din nou lovită. Naşu a zis "închide-l dracului!", dar eu nu am înţeles că el de fapt voia să mă ajute şi îmi oferea apărare legat de ce voi păţi în viitor, nu am înţeles că era mai bine să nu ascult deloc. Naşu venise cu o servietă diplomat în care avea doar trei obiecte, în mod simbolic: un covrig, un ziar şi un măr. În perioada aceea cumpăram şi citeam revista Histoire sau L'Histoire ( de fapt amândouă, încă le mai am), fiindcă pe vremea aceea, din cauza suferinţelor îndelungate, nu mai puteam citi literatură (beletristică) fiindcă efectiv totul mă rănea, fiindcă efectiv trecusem prin toate nenorocirile scrise în cărţi şi trăisem toate emoţiile şi sentimentele descrise, de la suferinţa orfanei abuzate până la excluderea din societate, ura fără sens şi nebunia lumii ca în Kafka, durerea intelectualului din clasa de jos distrus ca în Martin Eden, toate durerile legate de o iubire nevinovată distrusă tragic, etc. Aveam nevoie să citesc ceva mai serios, mai grav, şi cu anumite sensuri de joc intelectual şi spiritual superior. De aceea citeam istorie, îmi cumpărasem şi câteva cărţi. În spital aveam cu mine odată o revistă cu un ataşament, respectiv o pagină mare cu "principiul dominoului" în istorie, ceea ce îmi amintea de nişte vorbe ale tatei că anume eu nu înţeleg acel "principiu". Erau pe planşă poze ale liderilor marcanţi în gândirea secolului XX, printre care îmi amintesc de Einstein şi de Gorbaciov (despre care tata spunea că semnul de pe frunte arată că e un om cu destin deosebit). Deşi planşa îmi plăcea, i-am dăruit-o unei asistente când mi-a cerut-o, fiindcă pe vremea aceea eram încă animată de marea mea generozitate, trăsătură accentuată încă din copilărie. Nu am refuzat aproape niciodată pe nimeni, fiindcă simţeam o mare bucurie şi împlinire sufletească să dăruiesc sau să ajut, aşa fusesem crescută. Cât am stat internată la psihiatrie am trecut prin chinuri diverse, inclusiv faptul că eram acuzată că nu iau medicamentele, când de fapt le luam, ceea ce m-a determinat să le ascund de câteva ori în fund, amintindu-mi de povestea eroului din cartea Papillon, care ascundea fişicuri (cu bani) în fund, oricum nu aveam unde să le ascund, fiind imobilizată la pat. Atunci m-au ţinut ca de obicei mult în spital, după aceea au modificat datele, cel puţin pentru unele internări. Am început să ţin un jurnal despre ce auzeam la radio, adică despre evenimentele de la ştiri româneşti, cele mai importante. Ascultam fiindcă până atunci nu ascultasem niciodată şi mă simţeam marginalizată şi singură de prea mult timp. Totuşi am simţit că sunt respinsă oarecum de acele posturi româneşti prin unele lucruri ciudate şi oricum după externare am mers din nou acasă unde posturile româneşti de radio erau oricum blocate. În spital, printre alte chinuri, am suferit din cauza picamerelor la fereastra salonului, fiindcă tocmai atunci reparau trotuarul inutil de lângă geamuri.
Ajungând acasă au continuat diverse suferinţe şi mă chinuiam să merg şi la facultate şi să recuperez pentru examene, pe care le-am luat cu note maxime binemeritate. Nu mai ţin minte exact din ce cauză a început totul. Oricum ţin minte cum a început: căutam posturi de radio pe unde scurte şi, din toată hărmălaia de nedescifrat, s-a evidenţiat postul BBC, care transmitea mai puternic. Interesant a fost că acel post transmitea emisiuni foarte interesante şi incitante pentru mine, adică efectiv mi-a plăcut, fiindcă la început aveau emisiuni culturale cu muzică care îmi plăcea, discuţii despre artă sau ştiinţă care îmi plăceau, etc. Mi se mula ca o mănuşă peste nevoile mele intelectuale şi afective. După un timp am simţit, ascultând acel post, că era un fel de "safe heaven" pentru mine, un refugiu unde nu aveam probleme cerebrale (migrene sau alte suferinţe ca în rest) şi nici probleme emoţionale, şi nu repetau lucruri din viaţa mea, deci nu eram lovită în mod paranoic cum îmi făceau alţii. Unul dintre principalele motive ale simpatiei mele pentru ei şi faptului că îi ascultam era că în copilărie îmi plăcuseră filmele create de BBC pentru a ilustra piesele lui Shakespeare. Imediat după revoluţie a fost o perioadă în care la televizor erau lucruri mai diverse şi destul de drăguţe, printre care şi acele filme BBC. Jur că atunci la televiziunea română au dat multe din lucrurile care mie îmi plăceau, într-un mod ciudat, nu doar acele filme. Deşi ulterior am citit că unii consideră că filmuleţele acelea erau o porcărie, jur că au fost şi mult altele din viaţa mea, pe care nu le puteţi nega pe toate, mai ales înainte de a fi eu torturată sexual înfiorător. Şi eu cred că filmuleţele erau destul de bune. După mai mult timp am descoperit că BBC avea şi posturi la televiziune, atât BBC World cât şi canalul Travel, pe care am început să le urmăresc şi vă daţi seama că îmi plăceau. Modul în care prezentau ei ştirile chiar era incitant oarecum atunci pentru mine şi astfel am ajuns să le urmăresc zilnic într-o perioadă, fiindcă aveam oricum multe probleme la facultate pe care le voi povesti şi astfel găseam o oarecare detaşare de realitatea dureroasă zilnic. Necazurile mari pe care el le prezentau legat de diverse conflicte sau probleme din lume erau antidot pentru suferinţa mea, dar niciodată nu m-am bucurat că alţii suferă, dimpotrivă, după cum vă puteţi imagina. Vibram emoţional la mari probleme de sărăcie sau foame sau diverse conflicte. Atunci a urmat perioada aceea în care ei au accentuat conflictul dintre Israel şi Palestina ( mai am şi acum jurnalul de atunci) şi am văzut că era în aparenţă un conflict real şi violent (ceea ce nu mai sunt sigură acum desigur). Abia mai încolo am citit fapte istorice legate de Palestina şi rolul Marii Britanii de exemplu. Atunci, dacă aveţi înregistrări veţi vedea, era ca şi cum Palestina este martir complet nevinovat şi abuzată de violenţa net superioară a Israelului. În modul acesta m-am identificat cu cauza palestiniană (din cauza martiriului meu de atâţia ani) şi am gândit că nu e drept, şi vă jur că aceasta a fost unica mea idee "politică" atunci (de fapt toată viaţa), în afară de concepţiile mele în general umaniste şi pacifiste. Mai descoperisem cam în aceeaşi perioadă date despre ţara bascilor şi faptul incredibil al supravieţuirii lor de atâtea secole fără o ţară a lor, fiind, culmea, mai vechi decât ceilalţi europeni. Mama zicea că palestinienii sunt ca "ţiganii noştri". Apoi au început anumite fenomene mai ciudate legat de BBC, în sensul că vorbeau despre un fel de "ordeal" groaznic al unei femei şi eu mă simţeam atacată, fiindcă şi eu suferisem mult. Ceea ce m-a uimit la culme e că mergeam pe stradă să cumpăr diverse de la un chioşc din faţa blocului şi acolo aveau un televizor aprins deasupra şi discutau aberaţii şi vânzătoarea a spus odată "vor şi ei ţărişoara lor" şi eu am crezut că e vorba de palestinieni. Când colo, izbucneşte conflictul din Cecenia (sau Afganistan, acum nici nu mai ţin minte şi ăia absolut sigur se refereau la celălalt conflict, de care eu nici nu am habar)! După aceea au urmat atacurile asupra WTC în New York, părinţii urmăreau ei atunci şi mi-au spus să deschid televizorul. Tata urlase "l-a lovit!". Mie nu prea îmi plăcea atunci de SUA, fiindcă aveam impresia absurdă că, pe lângă alianţa cu Israelul, erau prea dominanţi, în defavoarea Uniunii Europene, fiindcă aşa fusesem crescută, să cred în "ideea europeană". De asemenea nu îmi plăcea fiindcă descoperisem lucruri ciudate în trecutul meu legat de SUA, unde aveam pe sora bunicii şi veri de al doilea grad. Îmi aminteam că în trecut primeam haine de la ei, gumă de mestecat, bomboane şi revista National Geographic, lucruri care îmi plăcuseră în copilărie, dar în acel moment mi se părea că toată copilăria mea era plină de pregătirea martiriului meu mai târziu şi oricum mi se spusese de atunci că voi fi chinuită mult şi închisă toată viaţa, dar nu crezusem. Atunci respingeam în bloc copilăria, faptele mai ciudate sau legate de probleme ulterioare adică. Tata avea muzică americană prin care eu am suferit, naşu era încântat de SUA de când eram copil, naşa fusese în vizită acolo şi, culmea, naşului meu îi plăcea cel mai mult melodia tatei U.S.A., cântată de Donna Fargo. Însă ştirile despre tragedia din SUA m-au rănit şi de atunci nu am mai urmărit televizorul aproape deloc până în ziua de azi. Am mai constatat câteva lucruri ciudate legate de BBC. De pildă că Majestatea Sa a prezentat public scuze Statelor Unite. Sau faptul că domul mileniului din Londra conţinea două statui gigant de Buddha dormind, ceea ce m-a dus cu gândul la soarta mea şi a Luizei, sau poate altei persoane torturate psihiatric o viaţă întreagă. Alt lucru clar a fost că ei au vrut să se descotorească de mine oricum, fiindcă emisiunile acelea interesante şi plăcute au fost înlocuite cu muzică de Britten sau cu lucruri anoste când deschideam radioul. La un moment dat, o prezentatoare care mă uimise când tot repeta despre povestea lui Pipi Longstocking, a spus în mod ciudat că "ea era o parte a soluţiei, acum e o parte a problemei" şi m-am simţit atacată, nu doar ca şi cum vorbeau de mine, ci şi fiindcă spunea "relax and enjoy" şi cumva chiar atunci am fost atacată sexual, ceea ce m-a îngrozit, fiindcă de aia mă închiseseră de fapt la psihiatrie în 92. În plus numai după ani de zile mi-am amintit că eu avusesem acea singură greşeală a mea când vorbeam de pipi şi pişat mereu. Este adevărat că un timp crezusem că am oarecare influenţă, dar m-am trezit brusc la realitate, dându-mi seama că gândurile şi ideile mele nu modificau defel cursul evenimentelor din lume, în niciun caz nu se întâmpla ceva ce aş fi gândit eu. După aceea am căutat o vreme alte posturi pe unde scurte şi am ascultat de pildă radio Vatican şi am învăţat pe dinafară Ave Maria şi în latină, rugăciune care îmi plăcea mult şi o spuneam mereu. Bineînţeles că nu mai ascultam decât pentru a asculta, de singurătate şi suferinţă, dar, din păcate, după ani urma să fiu maltratată rău indirect de un alt post de radio, românesc, care m-a convins că mă va salva şi îmi va da libertatea. Pentru a fi oneşti, trebuie spus că mă gândesc câteodată că toate posturile de radio se bazează pe oameni de jos, chinuiţi cum am fost eu, ca materie primă nervoasă....vreau să spun că este logic că radioul este şi el o invenţie omenească pentru oameni, nu este un dar picat din cer. Mi-am cumpărat şi rozariul cu toate rugăciunile, dar nu am devenit bisericoasă, eram un om normal. Voi povesti de ce am vrut să trec la catolici.
Continuare în partea a XIX-a
Abonați-vă la:
Postări (Atom)