Blowing in the wind...interpretarea mea

Azi 8 mai 2014 trebuie să vă anunţ cu părere de rău că iar am descoperit că toate interpretările mele pe youtube au fost virusate...am cântat în zadar, nu am voce grozavă, dar nici chiar aşa...doar cea mai slabă interpretare dintre toate este acum încă intactă...acesta a fost motivul pentru care mai demult am şters totul de pe youtube, poate voi şterge din nou, mi se pare o oroare şi un abuz totodată ca lumea să creadă că am altă voce şi cânt mai slab decât cânt, în general detest minciuna asupra mea fiindcă unii îmi tot spun că din cauza asta trebuie să mor, fiindcă unii oameni răi mint despre mine...linkul spre interpretarea încă asemănătoare cu vocea mea, dar cea mai slabă, este:

http://youtu.be/x5u861FaVMo

Să explic acum mai clar, azi 7 ianuarie 2021 - e normal să fie așa, de-a lungul timpului, de pe youtube se șterge calitatea pozelor sau sunetului încărcat acolo. Pe mine m-a deranjat, fără să știu sigur dacă cineva intenționase să mă lovească numai pe mine, fiindcă de fapt, în mod real, adesea am pățit așa ceva - adică corupere de fișiere, dispariții din memoria calculatorului sau apariții ciudate, cum ar fi de exemplu filmulețe porno, la care vă dați seama că nu m-am uitat niciodată și nu aveam niciun interes să le țin în calculator. Deci da, sunetul nu e la fel cu cel înregistrat și eu nici măcar nu cânt bine - am cântat în baie, unde acustica mi se părea mai bună, sau în dormitor - am înregistrat mai multe cântece și le-am postat pe acest blog tot din cauza aceleiași izolări înfiorătoare, ca un semn de dăruire și bunăvoință. Prin urmare, îmi cer scuze dacă nu cânt bine, măcar era o emoție și un gând frumos. celelalte interpretări ale mele - colinda 3 păstori: one day at a time, mai demult: Hi Lili - cântec de-al mamaiei mele:

mai recente - cu sunetul doar puțin prelucrat, Ploaia și noi:

Continuare 2 - revoluţie şi mişcări sociale

Înainte de a scrie legat de acest subiect (continuare după povestirea despre puiul afumat), mă plâng din nou. De ce mă omoară, de ce mă torturează cutremurător de 30 de ani şi nu au milă deloc? Vă daţi seama că am fost un om perfect normal şi nu mai pot îndura sărăcia şi singurătatea forţate, cum am spus de atâtea ori? Nici nu aveţi cum să înţelegeţi ce înseamnă atâţia ani de izolare, m-am plâns în diverse locuri şi la diverse persoane şi toţi vor să mă omoare de fapt, nimeni nu vrea să fie adevărul din 1984 şi să am în sfârşit copil şi drepturi depline intelectuale şi de muncă. Şi fără aceste trei condiţii voi muri...Doamne e monstruos, am fost un om normal în cele mai mici detalii şi m-au chinuit legându-mă de pat la psihiatrie şi îmi neagă pur şi simplu dreptul la viaţă. Sunt măcelărită monstruos din 1984, continuu şi nu pot crede că oamenii vor să chinuiască atât de monstruos un om totuşi perfect, cum am fost mereu, blândă şi înţeleaptă, cu dragoste frumoasă faţă de oameni, turturată în sărăcie şi izolare de la 13 ani. Eu cred că oamenii pur şi simplu nu ştiu, e prea monstruos totul, implor din 84, trebuie să fie tot adevărul şi să trăiesc şi eu!

În ce priveşte povestea legată de revoluţie vreau să explic că nu sunt nebună. Unii intră peste mintea mea şi spun că aşa se scrie istoria, cu sacrificii umane ca al meu. Adică vor să insinueze că se scriu minciuni şi oamenii care ştiu o parte din adevărul despre revoluţii de exemplu sunt sacrificaţi. Eu vă spun adevărul şi despre acest lucru: nu este aşa. Sacrificiul meu nu era în niciun fel necesar pentru a ascunde nu ştiu ce minciuni sau adevăruri incomplete despre revoluţie, era evident că eram un om normal şi nu eram nebună să îmi doresc cu tot dinadinsul să povestesc public aşa ceva, eram un om muncitor şi mereu mi-aş fi văzut de treaba mea şi de viaţa de familie. Chiar nu înţelegeţi că nu am fost niciodată nebună, deci nu aveau de ce să mă sacrifice legat de acea revoluţie? Totuşi am văzut ce e drept minciuni în wikipedia mai demult sau chiar în unele manuale de istorie, aşa că acum, fiindcă veni vorba, sunt obligată să scriu tot adevărul pe care îl ştiu şi despre asta, fiindcă tot voi muri. Dar nu înţeleg faţă de cine ar vrea unii să ascundă adevărul, din moment ce atât de mulţi oameni au fost martori la acea revoluţie, cum o voi povesti eu, şi ei au fost lăsaţi să trăiască, să aibă putere în societate şi drepturi depline, în timp ce eu am fost torturată zilnic, nu ştiu de ce. De ce nu m-au lăsat liberă cum au fost şi acei oameni (din fostul CC de exemplu pe 22 decembrie 1989), fiindcă oricum nici ei nu erau interesaţi de dezvăluirea adevărului, cum nu eram nici eu? În plus vreau să ştiţi că nu sunt nebună să îmi închipuiesc că aş avea talent literar, ştiu că nu pot scrie bine, nu am avut cititori decât puţini şi nici nu voi avea. În plus nu pot scrie despre ceea ce azi e considerată a fi adevărata revoluţie, respectiv ziua de 21 decembrie 1989, deoarece, aşa cum veţi vedea, eu am fost pe stradă prima oară pe 22, dată nefastă care odinioară era şi ea considerată revoluţionară. A existat din câte ştiu şi o organizaţie de revoluţionari 22 decembrie. Zăgrean a fost pe 21 şi colega mea Irina la fel, dar cât a fost ea nu a fost violenţă. Am citit zilele trecute într-un ziar actual din România că la revoluţie au murit oameni pentru ca ei să poată să se exprime liber. Pentru mine nu a fost aşa. Eram extrem de oprimată înainte de 89, nu aveam voie absolut nimic, dar am suferit în total 30 de ani de închisoare şi interdiciţii. Deci am fost degeaba la revoluţie. Şi totuşi nimeni nu mă respectă, deşi eu am fost dintre cei care au suferit cel ami mult, inclusiv în zilele acelea fierbinţi, pentru libertatea şi binele altora...Şi toţi îmi vor moartea deşi, repet, nu am fost nici nebună să vântur la colţ de stradă povestea revoluţiei de exemplu, repet, am fost mereu un om normal şi lucid, aşa ceva nu ar fi fost de niciun folos nici pentru mine nici pentru alţii. Mai jos voi posta povestea revoluţiei în viaţa mea aşa cum am scris-o în 2009, cu unele corecturi şi adăugiri corecte de azi.

Nu mă pricep defel la astfel de lucruri, ceea ce am scris eu despre acea revoluţie, pe ici pe colo în scrisorile mele, este legat de suferinţa pe care am trăit-o ca un om simplu, mai degrabă "outsider". Poate că acum am nevoia de a sintetiza încă o dată şi fiindcă nu mai ştiu în ce scrisori apare, şi fiindcă am impresia neplăcută că unele fragmente s-au şters, deşi ştiu că nu mi-a folosit deloc să scriu despre viaţa mea. Am avut la începutul vieţii ideea vagă că o parte din suferinţele mele de natură "paranoică", adică lovituri din partea celorlalţi, s-au legat de aspecte politice, lucru care interesează anumite grupări de oameni. Interesele politice ale oamenilor ("zoon politikon") pot fi adesea exacerbate.

Nu pot scrie teorie despre mişcările social-politice dar probabil că uneori în societate apar anumite tensiuni psihosociale care duc la mişcări de masă cu caracter politic. În viaţa unui om sunt aproape inevitabile războaiele şi revoluţiile, fiind vorba de mai multe decenii de istorie. Adeseori oamenii au aşa zise pasiuni politice sau revizioniste legat de istorie fiindcă unele evenimente implică diferite costuri materiale sau umane. Despre revoluţia din 89 se zice că aici în ţară a fost sângeroasă, spre deosebire de alte ţări, dar eu nu pot povesti despre aceasta, pot scrie doar despre ceea ce am trăit eu, şi nu a fost defel uşor pentru mine.

O parte din ceea ce am înţeles după mai mulţi ani a plecat de la lectura tardivă a cărţii "Poveste despre două oraşe " de Dickens. Un fapt care m-a impresionat legat de experienţa mea era că o anumită femeie din ţara revoluţionară (Franţa) tricota şi avea un rol conspirativ. În vara lui 89, când au început necazuri mai mari în viaţa mea, familia m-a bătut o noapte întreagă chiar pe data de 14 iulie (comemorare a căderii Bastiliei), fiindcă refuzasem să merg la examenul pe care nu l-am putut pregăti (ulterior tata mi-a spus că a plătit bani medicului care locuia deasupra, Arion, ca să fiu admisă oricum), ceea ce m-a făcut să glumesc legat de căderea Bastiliei (chiar numele străzii unde aveam să lucrez chinuită ca bibliotecară în 2007), fiindcă atunci se împlineau 200 de ani de la Revoluţia franceză. Atunci am crezut în mod stupid că era o zi a libertăţii şi pentru mine, fiindcă mi se părea că nu mai trebuie să mă prefac sau să mint legat de acea iubire (mi se părea un fel de minciună şi aranjament rău al vieţii faptul că eu trebuia să iau banii părinţilor pentru nişte meditaţii la care îmi pierdusem de fapt posibilitatea de a intra la facultate şi mi-era tare greu din cauza aceasta).

Nu am simţit defel înainte de 89 că societatea se apropia de un anumit moment de schimbare, deşi existau nişte tensiuni ciudate, cel puţin în jurul meu. Se spune cred că mişcările revoluţionare (sau aşa era teoria marxistă, incriminată mai apoi) sunt pregătite de schimbări sau tensiuni economice şi declanşate de nemulţumiri ale populaţiei legat de aceasta, un anumit rol având şi ideologiile sau cultura în sens mai larg a populaţiei. Ceva din aceste lucruri s-a petrecut şi în viaţa mea. După revoluţie naşu comenta că într-adevăr explicaţia este că acel sistem economic nu mai era funcţional. Înainte de aceasta, încă de când eram mică, în familie erau discuţii interminabile pe teme aşa zis politice, fiecare având anumite pasiuni negative, centrate mai ales pe familia Ceauşescu, fostul preşedinte înainte de 89. Eu nu suportam deseori aşa ceva şi încercam să mă ascund în altă cameră sau în curte, fiindcă familia avea obiceiul, spre finalul meselor cu sau fără invitaţi, să vorbască urăt şi înfierbântat, deseori scârbos despre cuplul prezidenţial şi rar despre alte persoane ale "clasei politice". (Ceva de genul -cum îşi ţine doamna p... în mână şi multe altele). Erau ce-i drept de multe ori beţi. Când eram mică mamaia spunea , deşi era împotriva regimului politic, că Ceauşescu are totuşi dreptate în ce priveşte pacea şi înţelegerea între popoare şi în ce priveşte grija egală pentru oameni (atunci se pare că veniturile oamenilor erau mai apropiate), fiindcă o mamă nu poate să îşi iubească un copil mai mult ca pe altul. Erau şi metafore în familie pe această temă. Tot când eram mică, mamaia îmi spunea odată într-o seară că ar trebui să ţin minte că istoria se repetă(?!) şi altă dată că în general în istorie toate imperiile mari au avut perioade de creştere şi apoi de diminuare. Atunci eu am întrebat, fiindcă era vorba că Rusia (U.R.S.S.) şi America (S.U.A.) erau un fel de imperii, dacă şi Rusia va avea aceeaşi soartă. Mamaia, care gândea ca şi tata că Rusia e un uriaş cu picioare de lut, mi-a răspuns că da, iar când am întrebat dacă şi America mi-a spus că da, dar ceva mai greu. Încă de când eram copil au început să discute critic legat de materialele de propagandă audiovizuală, repectiv de faptul că televiziunea era împânzită de idei sau imagini legate de fostul preşedinte, aşa numitul cult al personalităţii. Eu m-am gândit la un moment dat că bietul preşedinte nu este decât un fel de om chinuit de regim, mai mult decât ceilalţi, obligat să joace acest rol în societate. O paiaţă tristă de care îmi era milă. În ce priveşte mărfurile de pe piaţă, atunci lipsurile nu erau evidente, precis existau şi citrice şi cafea şi ulei sau alte alimente de bază , îmi amintesc că am fost şi eu la cumpărături în anii aceia. Un alt lucru neplăcut, care mă plictisea uneori, era faptul că familia asculta posturi de radio străine, în special faimoasa Europa liberă, dar eu nu am încercat să ascult astfel de post şi prinsesem o adevărată ură (sau poate neplăcere accentuată şi uneori dispreţ ) de politica vulgarizată pentru unii oameni în casele lor. Nu îmi amintesc de când au început să apară idei de frică de securitate, ca mecanism opresiv care pedepsea inclusiv oamenii care ascultau radioul! Poate că şi această idee ducea la nevoia unora de a gusta fructul oprit. Propaganda posturilor publice, din câte îmi amintesc, nu era centrată defel pe criticarea capitalismului, cum după revoluţie cei care au urmat s-au centrat pe criticarea comunismului. Naşu spunea odată că şi el fusese persecutat inclusiv pentru faptul că avea barbă, ceea ce îl făcea să pară mai "cosmopolit". El nu era membru de partid (exista atunci un partid unic, comunist şi se spunea că oamenii intrau maşinal în acel partid pentru că aşa aveau avantaje profesionale sau erau scutiţi de persecuţii din partea securităţii statului- eu mă gândeam să nu intru în viitor, deşi se spunea că partidul avea mulţi membri. El s-a autodizolvat după revoluţie şi a fost interzis, eu rădeam că asta nu e democraţie, dar nu înseamnă că preferam comuniştii, în măsura în care existau cu adevărat, eu acum cred că nu existau de fapt. Nici naşa nu era membru de partid. Mama nu era (era membru al Frontului de Democraţie şi Unitate Socialistă), dar tata era. Părinţii nu ascultau Europa liberă decât rar, mai ales mama. Atunci au început să circule şi bancuri pe teme "politice", cu intersectare cu radioul, spuse parcă pe ascuns. Era vorba uneori şi de bancuri cu dispreţ faţă de alte naţiuni, de pildă cred despre Armenia şi mai încolo despre Moldova. Chiar şi despre americani se glumea (era o poveste veche cu "vin americanii" şi în sat) sau desigur despre sovietici, fiind pe vremea aceea războiul rece; eu aveam concepţii pacifiste legat de ideea de război rece, dacă pot fi numite aşa, iar tata spunea că americanii sunt mai tari poate dar ruşii sunt mai deştepţi. El nu prea se amesteca în discuţiile politice ale celorlalţi decât la sfârşit uneori şi afirma că el stă cuminte în banca lui nu înţelege ce au ceilalţi cu el.

Din 84 a trebuit să stau cu părinţii, dar nu am scăpat complet de discuţiile lor politice de la mese de sărbători sau aniversare. Aproximativ de atunci cred că au început să apară nişte fenomene negative care au alimentat ulterior ideile din timpul revoluţiei. Au început treptat să dispară mărfurile de larg consum de pe piaţă - treptat, într-o anumită ordine, până la produse de bază alimentare. Magazinele se goleau şi se dezvoltase un sector puternic de economie subterană - oamenii începeau să se "descurce", achiziţionau produse "la negru" sau apelau direct la gospodării ţărăneşti. Din ce în ce oamenii păreau să fie ameninţaţi cu inaniţia, din câte se povestea şi păreau că se tem să discute şi despre asta.(Aici în oraş există am aflat mai târziu şi un loc numit odinioară circul foamei). Dispariţia produselor la vedere era însoţită şi de bancuri care coalizau emoţiile populaţiei împotriva regimului (eu vorbesc aici de experienţa mea!). Nu la mult timp după 84 (doi ani poate?) am trăit păţania aceea cu puiul afumat, descrisă în altă scrisoare.Mi s-a părut atunci că o parte din populaţie era manipulată de unele idei false despre alimente şi cozi la alimente, dar nu m-am gândit că s-ar pregăti vreo revoluţie. Un timp am şi uitat, nu am mai vrut să mă gândesc. Am stat şi eu la cozi şi am cunoscut modul în care oamenii deveneau răi, animalici din cauza aceasta, acuzându-mă şi pe mine că mă bag în faţă, peste rând. Mama lucra în oficiul de deservire al corpului diplomatic (asta era ceea ce mi se cerea să declar dacă eram întrebată, fiind un fel de secret la ce ambasadă lucra sau profesia ei exactă). Din această cauză părinţii mi-au spus că sunt în pericol de a fi urmărită de securitate, ca şi pentru faptul că aveam rude în străinătate (uneori le-am scris scrisori, dar mai mult în copilărie, după aceea tata mi-a interzis). Tata spunea că nu trebuie să merg la biblioteca franceză dar eu m-am dus. Se spunea că mama are posibilităţi de hrană din cauza serviciului, dar eu vedeam şi în rest că oamenii din jur (unii) păreau să se descurce şi parcă exagerau lipsurile, rezultând tot un fel de propagandă. Mama se mândrea cu faptul că ea ne hrăneşte şi că îi ajută şi pe alţii mai nevoiaşi. Odată mi-a spus să îl întreb chiar pe Zăgrean dacă ar vrea nişte carne şi eu am întrebat stânjenită, dar el a spus că se descurcă. Altădată i-am dus lui Z cadou pentru fetiţele lui o cremă de ciocolată străină pe care o primisem eu, chiar în ziua când m-a călcat pe picior pe sub masă, şi am văzut că el avea în baie un pahar gol de la una similară. Simultan am înţeles că există în familie ideea că mama este securistă, probabil datorită serviciului. Spuneau că toţi românii care lucrează la ambasade sunt securişti sau au legătură cu securitatea. Tata spunea şi de mătuşa cu acelaşi prenume cu mama că era. Se părea că fantoma securităţii mă urmărea, simţeam o tensiune neplăcută legat de anumite idei care trebuiau să rămână ascunse. Chiar la şcoală unii colegi (cei din spate, care mă înţepau că eu voi avea probleme psihiatrice) aveau anumite idei politice, unul vorbea despre securitate (că un coleg anume ar fi...cu multe subînţelesuri), iar altul mi-a adus odată acasă o casetă cu muzică şi cu un cântec despre războiul rece, glumind cu aluzii şi tocmai atunci tata a venit pe nepusă masă acasă şi l-a luat la rost. (Tata spunea despre Gorbaciov că fiind însemnat pe frunte, înseamnă că este un om predestinat sau aşa ceva.) Primul coleg, Lucian, stătea în spatele meu, el vorbea şi cu colega Oana care mi-a dat cadou o carte a lui Kant (Scrieri moral-politice). După ce au început probleme mai mari în viaţa mea, l-am sunat din nevoia de ajutor şi comunicare şi l-am întrebat (el avea o maşină nouă şi m-a dus la grădina zoologică atunci) dacă e posibil să existe dispozitive care să transmită sunete la distanţă, fiindcă mi se păruse că era ceva în fotoliu acasă, cum am povestit. (După mai mulţi ani, când am renunţat din cauza mass-mediei la serviciul de profesoară la liceu, l-am întâlnit pe stradă împreună cu altă fostă colegă, Laura). Numai câţiva colegi au intrat în locuinţa mea, Lucian de exemplu mi-a spus că ar pune o bombă blocului meu. Tot Lucian fusese şi în vizită la Luiza la spital când fusese operată tiroidian (ea avea hipertiroidie, iar eu hipotiroidie). Am auzit că şi actorii sau alţi artişti făceau glume legat de regimul politic şi alimentar, îmi amintesc că am comentat puţin cu Irina, care apoi a ajuns la Constanţa, anumite manifestări rebele nu mai ştiu ale cui, şi ea era emoţionată, înfierbântată pozitiv.

Eu eram mai rece cred, dar prea tânără pentru a fi imparţială complet. Nu îmi amintesc să fi vorbit vreodată despre politică, fiindcă oricum nu aveam păreri despre aceasta. Odată ştiu că în timpul acelei iubiri a mea, în 89, mi-am spus că eu nu am motive să mă plâng de regim, fiindcă fiind prea tânără cunoscusem mai degrabă partea bună, nu fuseem persecutată politic şi eram mulţumită că aveam biblioteci garatuite şi unele distracţii. De-a lungul anilor 84-89, am mai observat că se modifica treptat şi grila de programe tv, care în copilărie mi-a oferit totuşi anumite bucurii (inclusiv filme mai drăguţe). Programele tv au început treptat să se diminueze cantitativ şi calitativ, astfel încât oamenii au început să îşi aşeze antene pentru bulgari (chiar Z povestea de un film pe care l-a văzut la bulgari) sau poate şi alte ţări vecine. Până şi cărţile au început să se dea pe sub mână, nouă ne aducea mătuşa aceea cărţi destul de bune unele. Luiza părea şi ea să mă invidieze pentru faptul că eu am ce mânca, mai mult ca ea, zicea că şi ea s-ar fi îngrăşat în locul meu, dar nu mă credea legat de ce sufeream, zicea că de părinţi nu e voie să vorbeşti de rău. Odată m-a amuzat întrebându-mă dacă m-aş intimida sau cum aş reacţiona dacă m-aş întâlni cu Ceauşescu sau domnia sa, nu ştiu cum l-a numit, şi eu i-am răspuns în mod serios că nu cred că aş fi excesiv de emoţionată, ştiind că şi el este un om ca şi ceilalţi. O profesoară de franceză cu care făceam meditaţii (doamna Slăvescu) şi care mi-a dat cartea despre Barbă Albastră avea odată pe birou un portret al lui Ceauşescu cu coarne supraadăugate, care îl făcea pentru mine să semene cu un diavol - uimită şi oarecum temătoare am întrebat-o despre ce e vorba, dar nu a vrut să îmi răspundă, sau a încercat să se "eschiveze" ca şi cum nu era nimic. Aceeaşi doamnă mi-a propus după 89 să mă ajute să lucrez ceva în munca de corectură literară, dar ulterior s-a răzgândit. Şi mie naşu îmi punea coarne în fotografii de mică şi apoi fata de la Constanţa, Irina.

Fac o paranteză aici să scriu despre anii de liceu puţin. Eu eram copleşită de torturile atroce din partea părinţilor,care se prefăceau totodată că realitatea nu există şi nimic nu e adevărat, după toate că mă băteau aproape zilnic şi făceau scandaluri monstru. Eram încă tânără şi fragedă. În liceu învăţam la clasa A de matematică fizică. Colegii erau unii dintre ei aşa zis tocilari cuminţi ca mine, în timp ce băieţii şi o parte din fete alcătuiau un grup de gaşcă şi petreceri, care nu ne băga în seamă pe noi ceilalţi. Nu îi invidiam prea mult. La începutul clasei a 9-a Adrian Untilă mi-a spus că eu trebuie să înţeleg că el nu va mai vorbi cu mine deloc fiindcă eu sunt acum colegă de bancă cu Luiza. Acesta era doar pretextul, fiindcă în realitate cei de gaşcă dispreţuiau implicit fetele cuminţi şi liniştite cum eram eu. După mulţi ani, la întâlnirea de 20 de ani în 2009 am primit şi eu un film făcut în ultimul an de liceu cu colegii mei de atunci. Am vizionat filmul şi am fost oarecum şocată de ceea ce erau ceilalţi colegi pe la spatele meu, fără ca eu să fi putut bănui atunci. Erau dezmăţaţi şi răi. Consumau alcool în clasă şi făceau multe prostii, aveau comportament exagerat de lipsit de control şi miştocar dinadins. Unii dintre ei, printre care prietena mea Andreea Oancea, la care ţineam mult, se distrau cu un caiet, care apare în film, cu multe porcării şi caricaturi, poate despre profesorii de atunci sau alţi colegi, oaemeni pe care eu şi fetele cuminţi îi respectam cu adevărat. Erau oricum monstruoşi în film, mai am şi acum filmul.

În 88 l-am cunoscut pe Z şi el a spus de la început ceva ce m-a uimit şi anume faptul că unii oameni sunt nebuni legat de politică (vorbea de Ceauşescu şi de faptul că oamenii râd unii de alţii). Zicea că unii zic de noi că suntem nebuni şi noi zicem de ei... Apoi el nu a mai făcut nici un fel de aluzie legată de politică, în afară de una indirectă, prin faptul că citea Taras Bulba, carte pe care am citit-o şi eu ulterior, descoperind că nu prea avea aluzii psihologice directe, era o naraţiune uscată. Îmi amintesc că se spunea la un moment dat că bărbatul este moale ca talpa dacă e vrăjit de o femeie, sau aşa ceva. Era unul din rarele lucruri de acest gen în romanul lui Gogol. În primăvara lui 89 începuse un lanţ al revoluţiilor în Europa de Est, dar în casă la mine nu s-a prea discutat, eu nici nu îmi amintesc, fiindcă aveam destule probleme oricum legat de acea iubire şi nu mă interesa politica, cred că v-aţi dat seama că aveam aversiune chiar. Cred că în 89 a venit o colegă la mine acasă, Oana(doar o dată m-a vizitat, eu o mai vizitam pe ea) şi mi-a adus "Scrieri moral-politice" de Kant pe care nu am citit-o. Era o colegă căreia eu m-am plâns odată de singurul lucru care mi se părea nedrept (din ce ştiam) legat de fostul regim, şi anume faptul că oamenii nu pot călători în străinătate (ţara mi se părea o închisoare). (După 89 numai o singură dată părinţii mi-au propus să merg cu ei într-o excursie în Turcia, dar eu am refuzat fiindcă mă învăţasem minte din excursia în U.R.S.S. când fusesem chinuită urât şi era mai plăcut să scap puţin de ei.) Oana, care avea un bunic istoric (Dumitru Almaş) şi locuia unde făceam meditaţii cu Z într-un bloc vecin, a părut a fi mai înţeleaptă atunci şi a zis că ei nu i se pare acest lucru deosebit de rău fiindcă un om ar putea să se mulţumească cu imagini fotografice sau filme. După ani am auzit că ea a devenit psihiatru pentru copii.

În vara lui 89 tata m-a întrebat în mod total absurd (parcă aşa paranoic nu mai fusese până atunci) cu cine vreau să fiu sau pe cine aleg, Rusia sau America, iar eu i-am spus că aleg ţara mea iar el a zis că această ţară nu poate să mă susţină, nu are destulă putere sau aşa ceva şi cred că a insistat să aleg una dintre superputeri, ţipând, şi eu nu mai ţin minte precis ce am mai spus. Mi-a mai urlat odată că eu vreau imposibilul, adică acela mai mic să aibă putere mai mare şi că ţara asta nu trebuie iubită, fiindcă este o ţară de c..., eu nu ştiu ce îmi vor face şi eu nu am crezut. După ani tata mă ataca cu diverse idei aberante legate metaforic de evenimente social-politice, pot să dau şi exemplul "ce, tu vrei să n-avem ce mânca". Tot în aceeaşi vară sau în 90, chiar mama, care până atunci nu mă atacase în mod "paranoic", mi-a spus că eu sunt un c..., nu am decât să citesc o carte despre Ecaterina a II - a a Rusiei şi voi înţelege! (ea avea un accent mai ciudat când pomenea de Rusia). Reamintesc, dar poate e mai puţin important, că în vara-toamna lui 84 am fost într-o excursie în U.R.S.S. de două săptămâni, a fost înfiorător din cauza scandalurilor lor (de exemplu mama s-a descălţat în Piaţa Roşie) cu care nu eram obişnuită încă, în rest mi-a plăcut. În aceeaşi perioadă şi poate şi după un timp, am observat că pentru unii din familie sau cunoştinţe era o modă de a pleca în U.R.S.S., de unde se întorceau cu diverse amintiri, mai ales aur, aspiratoare, căciuli de blană şi poate vaze decorative de tip indian. Chiar şi eu am un inel de aur de acolo. Îmi amintesc gluma pe care o făcea chiar familia Stoicescu cu care am avut probleme legat de moştenire sau poate şi alţii - "asta e căciula mea şi n-o dau la nimenea".

În toamna lui 89 am plecat (noiembrie - decembrie) la ţară. Acolo am avut acele probleme mari legat de ciclul menstrual, cam la 9 luni după ce Z a venit prima oară în trupul meu. Mă durea atât de rău încât am comparat situaţia cu o naştere. Mă târam pe jos, transpiram de durere... Într-o zi din decembrie, zi în care am aflat apoi că au început fenomenele sociale la Timişoara (mă tem că era chiar 15 sau 16 decembrie), am avut ocazia să observ un fenomen natural deosebit de impresionant în grădină şi anume un apus de soare în care culoarea roşu intens se scursese pretutindeni, acoperea ca un văl întregul cer...probabil nu mă credeţi, şi eu am stat atunci să privesc cu ochii miraţi de jur împrejurul grădinii timp de multe minute fiindcă ştiam că nu voi mai vedea aşa ceva o viaţă întreagă. La întoarcere a trebuit să iau trenul înapoi spre Bucureşti. Pe drum , în tren, erau persoane agitate care discutau se pare despre ceva ce se întâmplase la Timişoara, ei păreau să se înţeleagă între ei. Eu nu pricepeam nimic. Am ajuns acasă şi părinţii au spus şi ei ceva despre acele fenomene, dar nu anticipau căderea regimului. A urmat un miting la care tata spunea că fusese, cu Ceauşescu la tribuna fostului Comitet Central (CC). Am auzit că mitingul s-a sfârşit cu manifestaţii de protest faţă de evenimentele de la Timişoara, în care au existat victime. Eu nu am fost la acel miting, absolut cert.

În ziua de 21 eram ca întotdeauna prinsă de probleme legat de viaţă şi aveam într-adevăr multe şi grele. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat atunci dar îmi amintesc că seara a venit la mine acasă Irina, fata de la Constanţa. Ea era foarte agitată şi venea din piaţa Universităţii, unde spunea că fusese, de fapt era încă în desfăşurare, o întrunire stradală şi că oamenii scandau împotriva lui Ceauşescu şi a regimului şi că era o atmosferă extraordinară (poate şi cântau, nu mai ştiu), era multă lume şi ar trebui să merg şi eu spunea ea. Apoi a plecat spre casa ei. Eu m-am gândit un pic dacă să merg sau nu şi cred că am hotărât nu, deşi oricum părinţii nu m-ar fi lăsat, şi aveam multe probleme de viaţă. După aceea am intrat şi eu treptat în agitaţie, simţeam cum ceva inexplicabil mă cotropea emoţional, absolut sigur. Atunci cred că şi părinţii au început să discute despre asta, iar eu am deschis atunci nişte posturi de radio străine (cum am spus în rest nu ascultam, atunci eram curioasă). Ascultând, tensiunea mea emoţională creştea. Târziu în noapte s-au auzit nişte zgomote pe stradă, aşa că am ieşit pe balcon şi am privit, eram singură pe balcon şi la alte ferestre erau puţini oameni - treceau nişte tineri, bărbaţi cred, scandând furioşi, cu glasuri subţiri "şobolanii!" şi "au tras în noi!" şi atunci eu, în înfierbântarea mea tinerească mi-am muşcat mâna, considerând în sinea mea că nu sunt şobolan cum insinuează aceia.(Acum îmi amintesc că atunci când am fost cu mama la Hamlet, cu actorul Caramitru de care voi scrie mai jos în rol principal, stăteam pe un scaun pe scenă şi m-a impresionat replica "un şobolan!" când Hamlet în omoară pe Polonius). Seara am mai ascultat probabil puţin radioul şi de furie şi totodată fiindcă veneau sărbătorile am început să fac nişte cozonaci cu rahat după reţetă din Sanda Marin o carte veche a mamei şi am stat noaptea târziu, nu mai ştiu sigur dacă am dormit acea noapte iar cozonacii mi-au ieşit buni, dar nu am apucat să gust din ei.

Dimineaţa, pe 22, am plecat la plimbare, nu mă gândeam că plec la revoluţie. Eram puţin curioasă să văd ce atmosferă este în oraş. Am plecat spre dreapta, spre magazinul Bucur Obor. Aproape de intersecţia mare (acolo găsisem pui afumaţi) era o florărie pe dreapta. Am intrat şi am constatat că lumea era calmă în magazin, cred că nu discutau nimic şi mi-am cumpărat garoafe roşii uşor deschise, mai multe. Apoi m-am gândit să merg la piaţa mare să îmi cumpăr mere şi am luat de acolo mere ionatane, soi care nu îmi place. Era o zi exagerat de caldă pentru sfârşit de an, eu eram într-o fustă subţire şi veche fiindcă oricum nu aveam haine şi pantofi negri din clasa a 7-a sau a 8-a care încă mă încăpeau, chiar dacă nu credeţi. Aveam 56 de kg, cea mai redusă greutate din viaţă. După aceea m-am gândit să nu mă întorc direct acasă, să mă mai plimb puţin şi am mers către Piaţa Iancului, unde stătea Irina. Cred că am simţit atunci că se întâmplă ceva şi am traversat apoi spre B-dul Republicii, actual Carol (şi parcul Libertăţii a devenit Carol). La colţul străzii, lumea a început să se agite şi să se cumuleze în grupuri strigând că a căzut Ceauşescu, ceea ce a creat anumite intenţii subite...oamenii păreau să ştie că acum trebuie să meargă undeva. (La acelaşi colţ de stradă într-o iarnă ulterioară când nu găseam brad de Crăciun, cineva binevoitor mi-a aruncat de la etaj o creangă.). Am plecat atunci şi eu împreună cu ceilalţi spre centrul oraşului, fără să înţeleg ceva, dorind doar să fiu informată, să văd ce se întâmplă, dusă de val dar şi de necazurile mele de acasă, unde trăiam ca într-o închisoare. Nu am avut abslout nicio vină că am mers atunci acolo. Agitaţia şi entuziasmul mulţimii creşteau pe drum. În dreptul bisericii armeneşti au început să bată clopotele, crescându-mi şi mie emoţia. Când am ajuns la piaţa Universităţii câteva glasuri din mulţime (poate lideri ad-hoc) au început să întrebe unde să mergem acum? La CC spuneau unii, la televiziune alţii şi cred că mai era ceva, dar nu mai sunt sigură. Eu am ales să merg la CC, fiindcă era mai aproape şi credeam că voi vedea mai multe acolo.

În piaţă au fost ziua momente mai calme, au fost multe discursuri la tribună, îmi amintesc unul dintre liderii politici, Iliescu, ulterior preşedinte şi poate a fost şi primul ministru ulterior, Petre Roman, de care oricum urma să mi se spună că este o cunoştinţă a acelei profesoare de franceză de care am vorbit că avea poeze mâzgălite cu Ceauşescu. Naşu spunea destul de nemulţumit că Petre Roman e jidan. O colegă din facultatea de psihologie, internată şi ea la psihiatrie cu psihoză post partum, îmi povestea că luase interviuri sataniştilor de la Constanţa şi soţiei lui Petre Roman. Au fost şi maşini de teren (tancuri) cu manifestanţi cărora le-am aruncat, într-o efuziune copilărească, garoafele mele roşii dar am păstrat mult timp până azi unele uscate de atunci. Au fost întruniri ad-hoc şi discursuri în piaţă. În mulţime erau agitatori- formatori de opinie şi sloganuri, care erau foarte siguri pe picioare şi pe ce scandau (unul chiar lângă mine se aşezase) - de exemplu "pluripartidism" şi spuneau că toată lumea ştie că asta va fi o ţară capitalistă. După alegeri l-am auzit cu neplăcere pe preşedintele Iliescu, vorbind despre nişte manifestanţi de atunci în mod sigur ca despre nişte vite care se adăpau, la televizor. Seara au fost alte evenimente. Lumea s-a împrăştiat spre case, dar eu, cu un grup restrâns, am rămas. La un moment dat a venit şi un actor celebru, Caramitru pe care îl urmărisem în Hamlet şi care venise în mai-iunie la mine la liceu cu ocazia centenarului morţii lui Eminescu. El este cel care se plângea cu durere de faptul că biserica Kretzulescu, monument de arhitectură, este supusă tirului de trasoare, care înflăcărau cerul nopţii. Mult timp clădirile avariate atunci nu au fost renovate, unele păstrează cicatrici. Tot el se plângea de arderea Bibliotecii Centrale Universitare (cât am tânjit eu după ea, studentă 13 ani prin facultăţi) care la un moment dat îmi atrăsese şi mie privirea şi compătimirea. Am fost şi eu în mulţime şi am scandat şi eu cu ei împreună fiindcă aşa simţeam eu că este mai normal, dată fiind situaţia, căci nu ştiam că sunt filmată, cum mi-a spus cineava ulterior că s-a întâmplat. O mătuşă, mami m-a văzut la televizor. La un moment dat au început tiruri cu gloanţe asupra pieţei şi un tânăr m-a luat de mijloc şi odată cu mulţimea care ţipa am dat ocol pe brânci sau cocoşaţi pieţei, cred că alergam inversul acelor de ceasornic. Eu m-am enervat atunci pe protector fiindcă mi se părea că nici acolo nu sunt lăsată în libertate sau independenţă şi că sunt şi acolo urmărită, după tot ce păţeam în rest. Oricum nimeni nu era atins de glonţ. Aşa că l-am împins deoparte pe acel tânăr şi m-am străduit să rămân singură. M-am gândit atunci că ar fi bine să adun nişte gloanţe şi cartuşe goale în sacoşă, pentru a avea un reper de memorie, ca Hansel şi Gretel. Le mai am şi acum. "noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu ne câştigăm livertatea noastră." Apoi am ajuns în alt moment după un colţ al clădirii, fiindcă aşa mi s-a cerut (erau unii care direcţionau manifestaţia). Acolo am fost acostată de doi indivizi care mi-au spus ceva şocant şi anume că ei au venit să o protejeze pe lady, cuvânt pe care mi-l mai şoptiseră unii când m-au dus în septembrie 89 la mare la Neptun. Aceia mi-au cerut insistent să merg acasă, fiindcă ei ştiu că părinţii mei sunt îngrijoraţi, ceea ce m-a înfuriat mai tare şi m-am hotărât să rămân. Aveam în sacoşă mere şi le-am mâncat, cred că am dat şi unei fete sau altora. A venit şi o maşină cu pâine la un moment şi s-a împărţit pâine. Treceau pe la ureche zvonuri gen "armata e cu noi" şi nu mai ştiu cine e cu noi,parcă miliţia, ca şi cum populaţia cucerea redute treptat. S-au împărţit şi manifeste xeroxate pe care le-am păstrat. Mama, la ordinul naşului meu mi-a luat din dulap ziarele din primele zile după 22 decembrie. Eu am ieşit pe străzi în zilele imediat următoare revoluţiei, când era ger de -20 grade şi am cules toată recolta de publicaţii, dar în zadar, îmi pare sincer rău că mi le-au luat. A fost adus şi un cadavru în piaţă, în jurul căruia lumea s-a strâns, părea maroniu de la distanţă şi lumea zicea că este terorist...după aceea a fost mai mult timp o modă legat de teroriştii revoluţiei şi erau alcătuite brigăzi de pază în blocuri de locuinţe (chiar şi vecinii de sus, care mă chinuiau prin zgomote zi şi noapte după vara lui 89, au apărut la noi la uşă şi o lăudau pe fata lor cea mică, pe nume Cristina, pentru curaj).

Stând atâta timp acolo în piaţă, am simţit nevoia să urinez şi am întrebat-o pe vecina mea de lupte ce crede că aş putea face şi ea a spus că nu e grav şi pot să îmi fac nevoile şi prin chilot după colţ, ceea ce am făcut. Dar a fost mai rău când am simţit nevoia să fac cealaltă nevoie şi atunci am observat cu uimire după un timp că se deschid uşile CC-ului şi câteva femei intră, aşa că am intrat şi eu. Înăuntru atmosfera revoluţionară era complet diferită, acolo mişunau sau stăteau pe fotolii sau scaune indivizi mai degrabă tineri şi de tip semi-intelectual din câte ţin minte, unii dintre ei urmăreau televizorul, dar eu nu cred că mi-am dat seama nici atunci ce se întâmplă şi am profitat de faptul că acolo era un WC. Când am ieşit m-am gândit că nu mai are rost să rămân cu clasa aceea "conducătoare", privilegiată, mai bine să ies la oamenii de afară, unde oricum se observă realitatea mai bine. Am ieşit şi am continuat să sufăr cu ei, cred că vă daţi seama că nu era uşor şi oricum eram murdară şi obosită şi cu ciorapii deşiraţi. Temperatura a scăzut treptat în acea noapte. Spre dimineaţă, devreme, am plecat destul de amărâtă spre casă. Am trecut prin piaţa Amzei din apropiere unde am constatat cu mirare că erau ţărani care şedeau lângă mere şi care m-au întrebat ce se mai întâmplă, tot se mai bat ăia şi eu am confirmat, s-ar putea chiar să fi cumpărat mere din nou. M-a impresionat calmul mioritic al acelor ţărani. Am plecat din nou spre casă pe strada pustie şi la un colţ era într-adevăr un bărbat cu o armă...eu nu aveam decât gloanţe în sacoşă şi am mers mai departe şi nu mi s-a întâmplat nimic, el a mers pe stradă la stânga, prin spatele hotelului Dorobanţi.

Acasă am fost primită cu multe ţipete, a fost un adevărat scandal, tata a spus că mă căutase în piaţă cu naşu dar că nu putuse trece de un cordon de soldaţi sau ceva similar (eu m-am mirat). Apoi m-au închis în casă, spunea că nu voi trece decât peste cadavrul lui şi baricadase uşa. Totuşi am ieşit când a venit gerul mare d e - 20 de grade şi stăteam la coadă la lapte prost şi la ziare proaspete (niciodată înainte nu am cunoscut aşa ger). A fost şi execuţia televizată a cuplului prezidenţial Ceauşescu la care mi s-a întâmplat să strig "moarte" din adâncul plămânilor, fiindcă eram foarte agitată şi ceva indescriptibil intra în mine şi nu m-am putut abţine iar tata urla şi el "moarte", nu ştiu dacă puteţi înţelege acest păcat de gând şi vorbă fără voie. Eram prea tânără atunci (nici 19 ani) ca să ştiu şi să pot să rezist presiunii mulţimii. Mi-am pierdut controlul. Apoi am fost cu Irina, care îşi menţinuse entuziasmul, să ajutăm pe străzi. Aglomeraţia crescuse (pietonală) şi am fost în mod absurd repartizate la metrou unde ni s-a cerut să controlăm pasagerii care intrau în staţie de posibile arme ascunse(!) Una dintre femeile trecătoare a râs de mine. Totuşi nu mă domolisem, simţeam febra acelor zile şi o anumită perplexitate, nu înţelegeam ce se întâmpla. Aşa că m-am dus împreună cu Irina să donez sânge la un centru unde mergeau şi alţii. Acolo mi-au spus că vor recolta mult sânge, că aşa se procedează în situaţii de urgenţă şi după ce am donat sânge am leşinat şi când m-am trezit am gustat nu mai ştiu ce de pe o masă, dar oricum nu cred că erau bine dotaţi cu alimente acolo sau cu dulciuri, cred mai degerabă că era vreun fel de saleu. Mi-au dat carnet de donator onorific de sânge. După încă un timp am aflat de la mama că Zăgrean apare în primul număr din revista "Pentru patrie" serie nouă şi cu emoţie nu prea plăcută am citit că el era un fel de erou care salvase răniţi în seara de 21 decembrie, un prieten scria despre el pe pagina de sub prima copertă. După atâţia ani încă mai am amintirile mele (punguţa cu gloanţe, carnet şi garoafe şi manifeste). Am ajuns şi la Z după revoluţie şi vorbea în mod ciudat politică, adică despre protagoniştii de atunci de la televizor împreună cu unii studenţi, ceea ce nu mi-a plăcut. Nu înţeleg de ce unii ar spune că sunt schizofrenă că am fost la revoluţie, adică nu înţeleg ce insinuează - că aveam halucinaţii, adică invenţii ale creierului meu bolnav sau că vedeam prin ochii bolnavi ai altei persoane? Absolut tot ce am povestit a fost real, credeţi că rezultă de undeva că fabulez, cum ar zice unii răuvoitori? Sau aşa este regula în societate legat de oamenii singuri? Am încercat şi atunci să mă întâlnesc cu o fată de acolo peste câteva zile, dar ea nu a mai venit. Era vorba de colţul unde au amplasat ulterior o cofetărie (după 89 cofetăriile s-au împuţinat într-o vreme) numită Casablanca, înainte nu mai ştiu ce era. După ani am consumat singură dulciuri acolo, dar apoi au desfiinţat-o şi pe aceea. Întâmplător Casablanca era un film care îmi plăcuse. A fost şi un cântec.

După revoluţie au urmat şi alte mişcări sociale, de exemplu mineriadele, când nu am mai avut vreun fel de curiozitate şi nu am ieşit în stradă. Totuşi mi se pare că am fost doar aşa gură-cască, din pură întâmplare şi la una din mineriade. Şi fenomenul "golanii revoluţiei" sau ceva similar, probabil în mai 90. Am fost în vizită la Zăgrean la facultate, strivită ca de obicei de problemele mele zinice şi de întrebări fără răspuns. Atunci se făcea "curăţenie" la Universitate după povestea cu golanii. Am fost transportată într-o maşină Dacia de o cunoştinţă de la facultate a lui Zăgrean, împreună cu prietena aceluia. Zăgrean stătea pe scaunul din faţă. Şoferul pusese muzică - Joe le taxi cu Vanessa Paradis. Eu şi Zăgrean ne-am dat jos undeva pe bulevard, aproape de Scala, înainte de cordonul forţelor de ordine. Zăgrean m-a condus prin spate şi apoi părea să aibă influenţă asupra poliţiştilor, fiindcă m-a introdus în piaţa încercuită dincolo de baraj. SPunea că vrea să văd şi eu ceva acolo, dar mergea foarte repede. Vă daţi seama ce însemna pentru mine, eu cu Z singuri la plimbare pe mijlocul bulevardului central al Bucureştiului, atât de gol atunci. Am văzut doar un singru cort parcă din manifestaţia de "golani" care fusese, şi erau doar câteva persoane. Apoi am ieşit cu Zăgrean în partea cealaltă, dicnolo de cordonul de poliţişti, spre muzeul de istorie al oraşului. Acolo Z s-a angajat în discuţii aprinse cu manifestanţii, îmi amintesc că spunea că, chiar dacă Iliescu nu e ce visau oamenii, totuşi trebuie să începem cumva cu cineva pe post de preşedinte. Îmi mai amintesc o femeie extrem de fardată, ca un clovn cu care Zăgrean părea că se ceartă pe teme politice. Atunci eu eram tare amărâtă, practic lăsată singură în mulţime alături de el şi chiar am îndrăznit să îl trag de mânecă la un moment dat. Aşteptam răspunsuri legate de ceea ce fusese între noi, o cheie la închisoarea cu torturi groaznice pentru mine, mai ales atunci...îl iubeam atât de mult pe Z. Văzând că nici nu se uită la mine mi-am luat la revedere şi am plecat brambura prin oraş, extrem de amărâtă şi triostă. Am văzut în ziua aceea că unele maşini erau incendiate pe străzile centrale şi am ajuns în faţa sediului Poliţiei unde manifestanţii aruncau cu sticle în clădire şi unde era gură-cască şi personalul policlinicii dentare de pe strada Eforie, inclusiv dentistul meu, dl. Basarab. Tragicomic a fost faptul că un tânăr din grpmadă s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă nu vreau o rochie din vitrină, fiindcă el poate să spargă acel magazin. Eu am refuzat.

Atunci m-am gândit eu că ar fi fost bine să fiu mai lucidă, să nu fi fost acolo sau la revoluţia din 89 ar fi fost chiar mai bine şi să fi gândit mai la rece, considerând de exemplu ce ştiam din istorie despre revoluţia franceză sau alte schimbări sociale. Dar pe moment, în 89, eu aveam multe probleme legat de părinţi, vecini, Z şi chiar de societate, care părea că începe să mă urmărească paranoic în mass-media sau pe străzi. Plus faptul că eram marginalizată. Credeţi că sunt de condamant pentru cum am reacţionat în condiţii de stres destul de accentuat? Credeţi că din cauza tinereţii mele de atunci m-au condamnat ulterior? În spitalul de psihiatrie ceilalţi, inclusiv medici, par să spună că trebuie să uit, chiar mi s-a spus precis, dar de ce, viaţa mea depindea de memorie în mod accentuat? Vă mai amintiţi filmul "Stare de fapt" de după revoluţie, cu Oana Pellea, film pe care l-am vizionat împreună cu Irina şi părinţii ei la cinematograful Mioriţa de pe strada mea? Era vorba de o femeie torturată în închisoare în mod absurd fiindcă fusese un simplu martor al acelor fenomene. Oricum repet, povestea vieţii mele triste începuse din copilărie, dar am fost în general un om calm şi destul de lucidă pentru vârsta mea de atunci. Şi oricum o persoană constantă, asta pot dovedi prin întreaga poveste a vieţii mele, de fapt nu m-am schimbat în esenţă din 84. Ce este ruşinos în această poveste? Mi s-a părut toamna trecută în 2008 că aşa ar crede unii, care sugerau ceva la televizor. Dar e absurd să fi sugerat ceva despre mine, nu sunt nebună. După încă un timp am aflat că Cristi, fostul coleg al Luizei ar fi fost şi el în pericol de a fi închis psihiatric, asta fiindcă avea discuţii legate de politică cu familia(- mama lui era medic). Iar eu am acceptat din păcate ideea de a avea certificat de revoluţionar, însă acest lucru nu s-a întâmplat, în mod firesc. Cred acum că mai degrabă unii au avut norocul de a nu merge în 22 de exmplu pe străzi şi că în viaţa mea şi acest lucru a fost oarecum aranjat, nu prea am avut de ales, date fiind circumstanţele şi presupun că tot m-ar fi distrus ceilalţi chiar dacă nu m-aş fi dus. Nu sunt obsedată de vorbele tatei, el avea diverse feluri de a glumi, inclusiv pe teme politice, mai ales după 89 - de pildă avea o vorbă, spusă cu un aer complice, glumeţ, "spre noi victorii împotriva imperialismului putred sau corupt şi cu un picior în groapă", eu fiind cea care îşi pierduse sau urma să îşi piardă piciorul.

A fost destul de obositor să descriu toate evenimentele din acest capitol al vieţii mele. Am scris în general cursiv, deoarece sunt amintiri grupate şi pe care le-am rememorat şi în trecut, dar tot mi-ar fi fost mai uşor să răspund la întrebări de exemplu. Cred că am scris tot ce era esenţial, faptul că încă îmi amintesc se explică prin încărcătura afectivă, rememorări în timp şi capacitatea mea intelectuală (când eram în liceu de exemplu am învăţat repede toate cărţile din biblioteca tatei şi le cunoşteam şi locul deşi nu le citisem pe toate). Spun acest lucru fiindcă unii mi-au zis că nu e normal să am atâtea amintiri după tratamentele psihiatrice. Îmi amintesc când a venit Oana la mine ( o singură dată sigur) cu cartea lui Kant şi s-a mirat şi a spus că îi place faptul că stau într-o cameră aşa mică (mie asta nu îmi plăcea, îmi crea impresie de închisoare şi mai mult). După ani, când ea s-a căsătorit, ne-a invitat la nuntă şi pe mine şi pe Luiza, unde nu m-am simţit bine deloc (şi eu şi Luiza eram tratate psihiatric). Eu am fost la ea în vizită împreună cu Luiza în 89 precis şi singură apoi de câteva ori, când i-am povestit despre necazurile mele cu Z şi altele de asemenea. Poate că un motiv pentru care unii m-au respins din societate este şi faptul că am trăit lucruri mai ciudate, cu toate că am fost dintre oamenii liniştiţi ca temperament şi idealuri, dar din moment ce aceste lucruri nu au legătură cu intenţiile mele sau cu emoţiile şi sentimentele mele, nu înţeleg motivaţia lor. Probabil că alte interese au fost mai importante cu mult decât normalitatea mea. Nu am de ce să menţionez faptul absurd al ideii că pentru păcatele părinţilor trebuie să plătească copiii, odată am auzit un preot care explica oamenilor că nu e aşa - dar am avut vag impresia că până şi această prejudecată m-a lovit. Eu, repet nu am fost educată de părinţi, influenţa unor rele din partea lor m-a călit în sensul binelui încă din 84 şi ei poate nu erau părinţii mei biologic probabil, nu semănam fizic defel cu ei, în special cu tata, dar asta nu are importanţă, fiindcă toată lumea ştie că nu se moştenesc trăsături de caracter.

Mi s-a mai întâmplat o coincidenţă legată de evenimente politice oarecum (dar nu de revoluţie) şi anume că la începutul lui 89, când am simţit că Z sau ceva misterios se apropie de apartamentul meu, de camera mea şi de trupul meu, fiind tânără şi copleşită de acea influenţă fizică în special şi neuropsihică, am deschis radioul pe unde scurte la posturi din străinătate (atunci nu erau bruiate sau existau) şi am nimerit foarte accentuat între celelalte posturi,postul radio Kuweit, care difuza în special melodii ce creau o atmosferă magică în încăpere (erau şi de dragoste, sentimentale), care m-a atras să înţeleg ce este, dar chiar i-am povestit aceasta naşului meu. După un timp am aflat că a izbucnit un război în acea zonă. Una dintre vorbele urâte ale tatei era că eu sunt un c..., fiindcă nici nu ştiu cum se fac războaiele sau cutremurele. Am fost complet nevinovată şi ulterior nu am mai ascultat. Tata vorbea mult despre c... după 89 şi spunea că aşa vorbea tatăl lui, bătrânul, după ce a paralizat (bătrânul spunea "Moldoveanu - c...").

Am citit într-un manual de istorie care descrie evenimentele perioadei ceauşiste (fiindcă am încercat ca şi la revoluţie să rămân în fluxul evenimentelor ca un om conştient de schimbări şi am mai citit şi din manuale noi din ultimii ani), că pe vremea aceea oamenii erau persecutaţi inclusiv prin mijloace psihiatrice din motive politice. Este posibil ca unii, care erau urmăriți telepatic, cum a părut să fie în cazul meu și am explicat cum profesorul Z repeta la meditații vorbe sau fapte petrecute acasă la mine, să fi crezut ei că erau urmăriți de Securitate și astfel s-a creat delirul cu microfoanele Securității, în timp ce oamenii ca mine, poate și alții, cred eu, erau închiși psihiatric din alte motive și urmăriți altfel, nu prin microfoanele Securității. Oricum Z spunea că lumea credea că și el era securist. Este posibil ca unii să creadă astfel că și eu am fost persecutată din cauza acelei revoluţii, uitând esenţialul, faptul că eram chinuită din copilărie monstruos uneori şi faptul că de mult mi se promisese că voi fi tratată psihiatric. Eu nu am avut nici o legătură cu politica şi cred că numai oamenii lipsiţi de inteligenţă ar putea crede în mod paranoic că eu am fost închisă pentru a nu mă dezvolta ca personalitate (adică studii, profesie, colegi, familie, ş.a.) sau pentru a nu avea credibilitate legat de evenimentele de la revoluţie, din moment ce am fost total lucidă (de atunci am mai uitat unele lucruri, dar nu multe) şi nu văd de ce lumea ar fi crezut că eu aş vrea să scriu sau să dovedesc ce a fost la revoluţie, fiindcă nu aveam mania persecuţiei...mi s-a părut că o persoană ar fi sugerat că unii mai proşti cred aşa ceva despre mine, când evident nu eram genul care să scrie memorii...atunci ce dracu (iertaţi expresia) vroiau de la mine? Oamenii de rând au oare mania că trebuie ascuns ce a fost atunci şi de aceea sunt persecutaţi oameni şi ei trebuie să se simtă cu musca pe căciulă sau aşa ceva? Ei chiar cred că oamenii care au fost atunci nu au alte interese decât să povestească lucruri care nu interesează? Şi pe care ei vor să le ascundă? E total absurd. Tot absurdă este şi ideea că oamenii mă distrugeau findcă nu mă înţelegeau, înseamnă că aş fi avut şanse de viaţă numai dacă aş fi fost mai proastă decât majoritatea, fiindcă înţelegi mai ales omul care are inteligenţă inferioară ţie, ori mă înşel? Sau fiindcă nu am înţeles la timp, fiindcă nu aveam cum să ghicesc gândurile altora, că trebuie să joc teatru că sunt mai proastă decât sunt? Când eram copil mi s-a spus că în viaţă voi fi persecutată din cauza talentului şi inteligenţei fiindcă alţii vor fi invidioşi pe mine şi vor încerca să mă fure, dar eu nu am avut expectaţii negative, cred că am spus că aveam încredere în oameni. Şi dacă ar fi fost aşa, cum aş fi putut evita?

Desigur am omis că în copilărie am fost pionier şi apoi automat UTC-istă, dar nu se discuta nimic politic şi nu ştiu ce scopuri avea organizaţia. Când eram mică m-au făcut pionieră doar în a doua serie şi apoi mi-au dat funcţia de comandant de detaşament (în clasa a 4-a) şi apoi locţiitor de comandant de unitate. În această calitate trebuia să transmit din clasă în clasă diverse anunţuri, chiar în timpul orelor de curs şi eu mă topeam de emoţie când trebuia să ciocăn la diverse uşi şi să intru, nu prea a fost o cură eficientă pentru timiditate...îmi amintesc că glumeam totuşi cu profesoara care se ocupa de activităţi pioniereşti şi care regizase "Procesul apei" în care eu jucam rolul de procuror, d-na Arabagiu, glumeam că e vorba de o "Borcaniadă", respectiv strângerea borcanelor la şcoală, a fost poate singura mea glumă puţin răutăcioasă, fiindcă într-un fel e normal ca sticlele să se recicleze cred. Dar atunci era vorba de colectări uneori exagerate de diverse materiale în şcoli. La o serbare şcolară de sfârşit de an copiii, în aglomeraţie, m-au împins într-un grătar de şters picioarele şi mi-am fracturat degetul mare drept şi plângeam cu coroniţa pe frunte, am şi acum poze...naşu spunea că dau apă la şoareci şi nu e bine să plâng.

Din nou urlu

Din nou urlu de durere şi suferinţă. Este foarte trist...nimănui nu îi pasă de mine şi nici de faptul că am fost asasinată practic, că sunt omorâtă crud de când aveam 13 ani...Sunt singură cuc, izolată cu forţa de societate tot de când aveam 13 ani de fapt, din acel blestemat 1984.
Şi de ce nu le e milă? Am fost o fată gingaşă şi luminoasă şi pură şi castă până în vârful unghiilor. Eram destul de frumoasă, dar niciun bărbat nu m-a vrut fiindcă am fost fată fără bani şi mai apoi tânără femeie masacrată psihiatric, deci fără dreptul de a avea copiii sau dreptul la muncă.

Nu am avut nicio greşeală întreaga viaţă. Am fost un om destul de inteligent şi oamenii răi care intră pe mintea mea au inventat că lumea crede că eu eram sau sunt proastă ca noaptea numai fiindcă nu puteam ghici gândurile altora înainte de moartea tatei în 2005. Dar pentru numele lui Dumnezeu, acea stare a unui om de a fi impenetrabil la gândruile altora este o stare normală!! Cum puteam eu să îmi imaginez că oamenii, cu care nu aveam nicio legătură, sunt nebuni sau paranoici, adică îşi imaginează lucruri rele despre mine?

Vreau să fie tot adevărul din 1984 în detaliu. Am fost martirizată monstruos şi am fost mereu un om nevinovat şi absolut normal. Nu am avut nicio legătură cu politica fiindcă nu am fost nebună, dar am observat că oamenii care au avut, cum au fost Zăgrean sau familia mea, au obşinut tot ce au vrut în viaţă şi au fost liberi şi privilegiaţi. Nu am făcut niciun rău şi nu am batjocorit pe nimeni, dar am observat că rudele mele, vinovate de moartea altora în timp ce eu îi ajutam pe alţii, ei au avut tot ce au vrut, au fost liberi şi s-au bucurat de distracţii şi privilegii, în timp ce eu nu am avut dreptul la nimic şi parte de nimic 43 de ani. De asemenea, colegele şi colegii mei, vinovaţi de batojocură şi rău asupra mea, în timp ce eu niciodată nu am greşit(încă din 1984), ei şi ele au obţinut numai lucruri bune în viaţă, şi copii şi bani şi putere în societate, în timp ce eu nu am avut dreptul să am nimic.

Nu înţeleg de ce de 30 de ani sunt tratată ca şi cum nu exist, ca şi cum eu nu am conştiinţa realităţii, în timp ce eu am fost mereu un om lucid şi perfect normal, nu cred că mă puteţi contrazice, am povestit totul în detaliu, totul a fost absolut aşa, niciodată nu mi-am pierdut controlul în afară de momentele când eram torturată monstruos psihiatric, fiindcă prin acele medicamente am fost chinuită absolut groaznic şi timp îndelungat, nu aşa cum a rămas scris în actele din spital. Sub efectul acelor brutale droguri niciun om nu poate să îşi controleze perfect organismul!!! Înainte de internare mă torturau monstruos sexual şi nu mă lăsau să dorm cu zgomote oribile zi de zi şi nopţile, ceea ce a dus la epuizarea mea firească. Eu am cerut un colţ să dorm în zadar. În rest am fost un om absolut perfect, nu cred că puteţi găsi cel mai mic defect în tot trecutul meu. Nu înţeleg de ce oamenii răi la stăpânire în lume, peste cei buni şi nevinovaţi cum am foast eu, susţin că eu sunt idioată. Eu susţin contrariul, şi anume că am fost un om cu intelect superior, fără orgolii sau răutate nici un pic, deci nu înţeleg de ce mă tratează aşa. De ce se poartă ca şi cum ei au dreptate şi sunt mai deştepţi ca mine şi au dreptul să mă judece când de fapt nu au, ca şi cum ei pot stipula că eu am fost un om anormal, bolnavă psihic fiindcă ei sunt mai deştepţi ca mine şi mă pot judeca, în timp ce eu chipurile nu pot? Imaginaţi-vă că eu am dreptate, că poate am fost mai deşteaptă ca ei, călăii care mă dau morţii şi îşi bat joc că eu am fost nebună sau încă mai sunt , ca şi cum eu nu pot judeca că nu mă duce mintea, dar ei pot! Eu m-am judecat şi cunoscut pe mine însămi perfect fiindcă am fost un om inteligent şi pot jura că nu am greşit nimic, nu mi-am pierdut memoria şi am fost mereu un om normal. Eu am cerut dreptate şi adevăr din 1984 şi am dovedit totul de atunci.

Iar psihiatrii, da, psihiatrii sunt dintre cele mai josnice categorii de asasini sau călăi plătiţi. Murdari de sânge nevinovat până peste bot au tot ce îşi doresc în viaţă numai din minciună şi ură. Îmi amintesc ce învăţam în facultatea de psihologie despre oamenii cu tendinţe agresive exacerbate şi apoi refulate, sublimate....se spunea că ei devin psihiatrii sau personal în închisori sau alte profesii de genul acesta unde îşi pot maninfesta tendinţele la adăpostul legii. Gândiţi-vă cât sunt de ipocriţi şi cât de dureros lovesc ei în oamenii nevinovaţi şi gingaşi cum am fost eu, cu idei de delir, boală, halucinaţii, etc. sau crize, epicrize, recăderi...puneţi-vă puţin în locul meu, după toate că am avut numai rău în viaţă deşi am făcut numai binele. Recăderi --- auzi ce inventează porcii, în loc să recunoască adevărul aşteptat de mine din 1984...dar nu, ei nu sunt oameni, ei consideră că fac muncă de valoare în societate eliminând genetic pe cei "sensibili", care oricum nu ar fi în opinia lor material genetic de valoare pentru următoarea generaţie!! Eu am fost mereu acelaşi om, am gândit mereu la fel, nu am avut niciun fel de crize sau recăderi, am fost un om absolut constant şi memoria mea e fidelă asupra realităţii! Nu am fost un om prea sensibil, cum insinuează poate ei ca scuză pentru crimele lor monstruoase. E adevărat că am fost gingaşă şi delicată, dar în sens bun, însă părinţii mă băteau oribil zilnic şi îmi făceau viaţa un iad şi îmi interziceau totul! Ce puteam să fac? Ura psihiatrilor faţă de oameni e imensă. Ei omoară pe cei mai buni şi limpezi şi inteligenţi cu violenţă monstruoasă. Eu am fost şi bună şi limpede şi inteligentă. Cum spunea cineva, adevărata civilizaţie e ceea ce lagărele de concentrare nu au reuşit să distrugă din oameni. Psihiatrii iau oamenii perfecţi şi nevinovaţi cum am fost eu şi îi condamnă la moarte prin tortură groaznică şi sinucidere. Pe lângă faptul că ei ştiu sigur (dar acesta e secretul "profesional") că omul pe care îl omoară e nevinovat şi nu e un om slab sau prea sensibil ( de exemplu eu rezistasem frumos la mulţi ani de tortură pe care nu aveam cum să o evit şi pe care nu eu o provocam) --deşi ei ştiu totul, torturează omul cutremurător şi culmea îi şi distrug reputaţia, fiindcă o internare psihiatrică înseamnă un fel de discreditare a omului respectiv în numele urii celor răi şi vinovaţi. (Culmea, veţi spune, ce te-ai apucat acum Cristina să scrii banalităţi, când toată lumea ştie că internarea psihiatrică dăunează reputaţiei unui om nevinovat, face din alb negru peste noapte...Da, desigur, ştiu şi eu asta, internarea face rele mult mai mari decât asta asupra omului curat şi bun, dar am ajuns să scriu astfel de lucruri fiindcă toţi mă tratează ca şi cum nu am gândire şi atunci scriu şi lucrurile evidente!). Da, oameni atât de calmi şi luminoşi cum am fost eu sunt aruncaţi în condiţii oribile şi inumane de lipsă de igienă şi umanitate în spitalele lor psihiatrice. Şi după ce ani de zile oamenii frumoşi cum am fost eu sunt ţinuţi în lanţuri şi brutalitate, ei psihiatrii pun în vedere omului că nu are voie să vrea absolut nimic pe lume! Etc. Mai scriu poate în altă postare...

Azi 7 ianuarie 2021 - nu mai numesc psihiatrii ca fiind cei mai josnici călăi/asasini plătiți. Am greșit pe moment, m-am înflăcărat. tratamentul psihiatric chiar este, după ce te obișnuiești cu el, o metodă de apărare împotriva f-tutului.

Continuare 1

Azi, 18 martie 2014, continui să scriu ce a mai rămas nepovestit pe acest blog înainte de a muri. Moartea mi se apropie cu paşi repezi, toate cererile mele de libertate şi adevăr au fost respinse. Voi termina de scris totul, veţi vedea că nu am avut nicio vină, că am fost absolut un om integru şi normal absolut întreaga viaţă. Voi vă bucuraţi degeaba de atâta nedreptate şi ură şi minciună cu care mă îngropaţi, iar maică-mea moşteneşte şi banii mei...după toate că spunea că eu nu merit banii dinmoștenirea după tata, findcă sunt bani nemunciți. Ea mereu are talentul să spună ceva rău. Eu ma fost invers.

Oamenii ăştia care au intrat pe mintea mea cu gândurile lor, repet, numai după ce a murit tata, sunt de un sadism îngrozitor, ei spun că m-au terminat, că vor să mă aranjeze, că vor să îmi şteargă memoria şi să muşamalizeze totul, că în cazuri de oameni abuzaţi cum am fost eu, adevărul nu e recunoscut niciodată şi victima e omorâtă doar... că chipurile eu am fost sacrificată de satanişti şi nici în astfel de cazuri nu se facce dreptate şi adevăr şi că eu trebuie să mor pentru păcatele lor, deşi nu am greşit nimic şi voiam să trăiesc...

În primul rând continuarea la povestea despre sinuciderea mea.
Spuneam că mergeam la facultatea de medicină în cârje, fiindcă vreun an şi ceva nu am avut proteză. Medicul psihiatru spunea să renunţ şi eu nu am renunţat, fiindcă dacă aş fi renunţat examenul de admitere pentru care mă chinuisem ani la rând nu ar fi mai fost valabil. După ce am avut în sfârşit proteză bontul tot nu era vindecat sau nu ştiu ce se întâmplase încât aveam mereu răni, care nu se cicatrizau şi mi se şi umfla piciorul încât rămâneam adesea imobilizată la pat. M-am chinuit mulţi ani aşa.

Colegii de la facultate mă cam luau în derâdere. De pildă aveam o colegă din Muntenegru, am uitat cum o chema, care îmi spunea că trebuie să îmi crească alt picior în locul celui pierdut. Nu ştiu de ce unii oameni sunt aşa de răi, încât îşi bat joc de aceia care nu au făcut niciun rău. Pe culoarul facultăţii m-am întâlnit de câteva ori cu Zăgrean, care, spre marea mea mirare, m-a salutat, dar eu nu i-am răspuns fiindcă aşa fusese consemnul între noi, să nu îl mai caut deloc, să nu îi mai vorbesc nimic. Nu am înţeles de ce el uitase. Abia după mai mulţi ani, în 2007, am aflat că Zăgrean era proaspăt căsătorit şi din nou tată în zilele acelea. Ciudat a fost că la facultate au repetat un film la biologie celulară despre care îmi vorbise el la meditaţii în 89 şi a fost reproiectat şi filmul Călăuza de Tarkovski, pe care îl vizionasem eu în 88-89 la facultatea de medicină la îndemnul lui Zăgrean.

Spuneam că piciorul nu mi se vindeca defel, uneori rănile se infectau şi făceam febră de peste 40 de grade. Naşa mea dragă s-a îmbolnăvit de un fel de aşa numită demenţă la mai puţin de 60 de ani şi am povestit cum am suferit şi eu din cauza aceasta. A murit în 2002. După aceea am fost în vizită la naşu, el era singur şi părea tare amărât. Am observat paloarea, pierderea în greutate şi alte semne care arătau cancer hepatic, după cum învăţasem la facultate. Cred că i-am spus că e bolnav, că trebuie să meargă la medic, dar el a spus ceva atunci despre facultatea de arhitectură...mai spunea că poate eu mă voi întoarce acolo...la Andronache, paradisul copilăriei mele. Am fost cu naşu la un vechi prieten al lui, doctorul Zaharia de la spitalul Colentina, care a recunoscut că naşu era foarte bolnav. Nu s-a mai putut face nimic, naşu amurit după ce eu am abandonat facultatea de medicină. Doctorul Zaharia mi-a prescris o reţetă magistrală pentru o alifie la care se găsesc greu ingredientele în afară de farmacia veche de pe Calea Victoriei. Această alifie m-a vindecat şi bontul a fost în sfrâşit normal. Cum spuneam eu a trebuit să renunţ la facultatea de medicină, lucru de care îmi pare rău acum. Naşu şi tata au insistat mult să nu renunţ. Dar eu nu mai puteam fizic să continui. Mi-era tare rău în tot corpul, parcă duceam toate bolile în spinare. În colectivul de studenţi eram oricum izolată şi colegii îşi cam băteau joc de mine, ba chiar repetau cuvinte nu de ale mele, ci de ale părinţilor mei de acasă, ca şi cum urmăreau ceeea ce vorbeau rudele mele în prezenţa mea. Profesorii de asemenea vorbeau tot felul de porcării şi mai ales lucruri fără logică sau sens, cum ar fi faptul că "...atunci când eu am fost paraşutat aci..mergeam prin faţa casei lui şi strigam SĂ TRĂIŢI şi apoi prin faţa casei ei şi iarăşi SĂ TRĂIŢI, dar altfel..". Aşa se întâmpla mereu, profesorii vorbeau prostii pe culoare împreună cu colegii mei şi eu nu înţelegeam nimic şi colegii chiar şi ei vorbeau aberaţii politice uneori care mă îngrozeau şi mă scârbeau. Oricum nu înţelegeam nimic fiindcă nu puteam să le ghicesc gândurile. Nu mă puteam integra în grupul lor, eram una din ţintele batjocurii lor, ca întotdeauna din 1984 încoace. Mai mult decât atât, o profesoară chiar mi-a spus că eu nu am ce căuta la medicină, că am dat examen degeaba, deci cumva trebuie să mă sinucid fiindcă am acel diagnostic psihiatric.

Mama...unul dintre cele mai groaznice lucruri

Iată-mă din nou pe acest blog după o pauză destul de lungă şi promisiuni pe care nu am putut să le ţin, legat de completarea povestirilor începute mai demult. A fost imposibil, am fost chinuită încontinuu, iar chiar acum sunt răcită şi mă doare gâtul şi tuşesc, etc. Dar când nu am fost eu chinuită? Din 1984 e la fel, doar că torturile s-au agravat trecând anii... Mai jos voi adăuga un text al meu mai vechi despre suferinţa unui copil abuzat de mamă, cum am fost şi eu, după care, la finalul textului adaug din nou gândurile mele de zi cu zi despre oroarea pentru mine numită mamă.

Să presupunem că doar o dată în viaţa dvs. aţi trece peste sfânta prejudecată care face casă bună cu raţiunea omului precaut şi ipocrit, a arivistului normal care sunteţi dvs în cazul în care faceţi parte din grupul majoritar al oamenilor ce plutesc şi vor pluti poate şi la naufragiul oricărui Titanic al societăţii actuale. Adică să fiţi din nou acel copil care încă judecă cu inima şi vede limpede ce e drept (în sens ideal) înainte ca adulţii să îl oblige să utilizeze raportorul lor valoric corupt.

Vai, nu mă întrebaţi dacă în ziua de azi trăim într-o zonă de penumbră preapocaliptică, fiindcă e prea dureros pentru mine să descriu ce simt sau ce cred despre moravurile epocii actuale în care, să spun drept, pentru mine Sodoma şi Gomora sunt metafore prea blânde. Dar, conştientă de faptul că poate mă înşel, încorsetată fiind în concepţiile mele puritane de fată bătrână, las pe alţii să vorbească în acest sens. Eu vreau să ţintesc doar un anumit punct sensibil al gândirii dvs., acela legat de autoritatea paternă sau maternă.

Ştiu că sunt posesoarea nefericită a unui diagnostic psihiatric, oferit drept răsplată pentru inocenţa şi puritatea mea, ori poate naivitatea mea veţi spune dvs., la numai 21 de ani, cu toate că nimeni în locul meu nu ar fi putut ghici ce se ascundea în spatele aparenţelor care mă înconjurau. Aşadar gândirea mea, şi poate şi ce scriu acum aici, poate fi considerat patologic sau simptomatic sau morbid sau patognomonic, etc. În mod nedrept. Nu aveţi decât să mă închideţi cu forţa în cămaşă de forţă, cum aţi mai făcut de multe ori, deşi nu îmi doresc acest lucru. Nu aveţi decât să ridicaţi osanale oamenilor prin natura lor violenţi, care aplică barbaria şi abuzul de putere în cazurile de aceste gen.

Oricum eu tot voi scrie ca întotdeauna adevărul, niciodată nu am exagerat sau dramatizat inutil. Cazul meu e un caz de multiple abuzuri şi încălcări ale drepturilor fundamentale ale omului, care nu există oricum decât ca ideal şi nu sunt respectate în societate.

Una dintre cele mai dureroase crime asupra mea e cea a părinţilor mei asupra mea. Efectiv părinţii au aplicat torturi lente şi oribile asupra mea din 1984, când aveam 13 ani şi m-au luat să stau cu ei. Ceea ce eu nu am reuşit să înţeleg în 30 de ani este de ce societatea ca întreg mi-a refuzat dreptul la viaţă şi a urmat indicaţiile părinţilor mei care au spus direct, citez: „Noi suntem părinţii tăi şi dacă vrem avem dreptul să te omorâm”. Ce părere aveţi despre astfel de părinţi sau despre astfel de societate care loveşte copilul nevinovat timp de zeci de ani, imitaţie perfectă a abuzului parental asupra tinerei persoane? Ştiu că aici e vorba despre mine şi sunt subiectivă, dar vreau să atac ipocrizia şi prejudecata societăţii legat de ceeea ce pot fi părinţii. Este tabu să vorbeşti de rău despre părinţi sau să spui adevărul chiar dacă ei te chinuie zilnic. Doar copilul e considerat schizofren sau altfel de nebun. Amintiţi-vă totuşi povestea lui Alice în ţara minunilor sau povestea soacrei cu trei nurori. În ultimul caz era totuşi o soacră şi primea un tratament extrem de crud şi poate nemeritat din partea nurorilor. Dar când e vorba de o mamă vitregă faţă de copil, vi se pare normal să consideraţi copilul sclavul ei sacrificat, oricât de bun sau inteligent ar fi copilul. Sistemul social, insituţiile statului sunt de asemenea natură. Deci părinţii mei aveau dreptate când spuneau că mă pot omorî dacă vor. Şi în povestea lui Alice, ducesa este un caracter instabil şi nedrept care abuzează copilul neputincios şi care prin urmare e respectată şi lăsată să îşi crească copilul cum vrea ea. În cazul copiilor abuzaţi de părinţi, ei primesc diagnosticul psihiatric în tinereţe, după care sunt oarecum trataţi drept imaturi întreaga viaţă (fiindcă maturitatea înseamnă putere şi autonomie în societate), fiind legaţi de voinţa şi toanele părinţilor numiţi în mod absurd şi dureros „aparţinători”, ca să nu li se spună stăpâni.

Cu tristeţe recunosc că eu nu pot fi nici mare moralizator, nici mare reformator, să schimb sistemul considerat bun de marea majoritate despre care povesteam la începutul acestei scrieri. Doar vă rog să fiţi conştienţi de aceste fapte altădată când veţi mai lovi în oamenii nevinovaţi, în cazul în care nu ştiaţi deja povestea lor...poate se mai poate totuşi face ceva, poate se poate arăta că uneori copiii sacrificaţi (de fapt ucişi lent şi dureros) erau oameni posibil de valoare în societate. Poate se poate trece uneori peste sacralitatea absurdă a ideii de mamă, care poate fi autoarea unui infanticid inutil uneori. Poate se pot face unele excepţii uneori.

Eu nu am fost Socrate pentru a merita o moarte asemenea lui, nu am avut niciun fel de activitate intelectuală publică şi niciun amestec în interesele puterii politice sau administrative din vremea mea.

-------------------------------------------------------------------------------------------- Punct şi de la capăt. Tot ce am scris mai sus e corect şi adevărat. Dar e inutil, nimeni nu e interesat de suferinţa unui copil nevinovat. Şi aşa am şi rămas sufleteşte, acelaşi copil din 1984, cu inima bună şi gânduri frumoase faţă de ceilalţi. De aceea mă plâng din nou, nu mai pot rezista cu atâta sufeirnţă asupra mea în singurătate. Încă o dată recapitulez. Am fost un om fără pată întreaga viaţă, dacă citiţi cu atenţie povestea vieţii mele veţi vedea că nu am avut nici dorinţe sexuale, nici păcate, nici vreun act sexual propriuzis. Nu am avut nici alte greşeli, nici de gând nici de cuvânt, vă spun sigur că acesta e adevărul, nu am uitat nimic. O doctoriţă tânără psihiatru îmi spunea că nu înţelege de ce după atâţia ani de tratament psihiatric încă nu am uitat cum m-au chinuit părinţii. De aceea mă întreb dacă ei, aceşti asasini cu diplome şi bani legali pentru crimele lor, numiţi psihiatri, chiar îşi închipuie că un om inteligent înnebuneşte sau îşi pierde memoria asupra faptelor esenţiale din viaţa sa dacă e tratat psihiatric. Acest lucru nu e adevărat. Încă o dată repet că nu înţeleg de ce ei omoară cu torturi atât de groaznice sau obligă la sinucidere oameni buni şi calmi şi inteligenţi cum am fost eu. Nu e orgoliu, e adevărul ca portret al meu. În ultimii 8 ani au tot intrat gândurile rele ale unor ticăloşi peste mine spunând că oamenii au inventat minciuni despre mine şi că eu sunt opusul a ceea ce cred ei despre mine. Chiar dacă mama mea citeşte ce e scris aici, chiar dacă mă va închide cu forţa la psihiatrie pe temeiul acestor cuvinte ale mele, considerate boală psihică, eu tot mă voi omorî şi vă jur că dacă mă vor închide voi tăcea definitiv în acelaşi timp oricâte pastile sau injecţii groaznice ar băga în mine şi orice alte torturi ar aplica asupra mea. Nu am greşit absolut nimic întreaga viaţă, nu am deranjat pe nimeni şi nu înţeleg de ce societatea, pe lângă alte mii de necazuri şi torturi, m-a obligat să o suport pe maică-mea, să mă viziteze şi să vorbesc cu ea la telefon, în condiţiile în care m-au şi izolat cu forţa, încât nimeni altcineva nu comunică cu mine. Am fost un atât de bun, nu înţeleg de ce sunt tratată mai rău ca un animal o viaţă întreagă. Am spus adevărul întreg din 1984 şi apoi de-a lungul a 30 de ani de grelşe, suferinţe, fără să inventez sau să omit ceva, fără să deformez realitatea sau să exagerez.

Iar apoi psihiatrii m-au obligat să povestesc în spital totul şi despre cum m-au chinuit părinţii de mică şi ei numesc aceste povestiri adevărate boală sau delir. Cred că vă daţi seama că nu poate fi aşa ceva, am fost un om bun, cu iubire şi respect inutile faţă de părinţi şi evident un om lucid în permanenţă, cu rezultate bune la şcoală şi lecturi imense pentru vârsta mea între 13-17 ani. Am citit cu atenţie aberantele teorii psihologice sau psihiatrice mai vechi sau mai noi, create pentru distrugerea celor fără apărare faţă de părinţi.Iar maică-mea triumfă acum fiindcă încă de atunci îmi spunea că îi plac romanele englezeşti cu nebune sau alte mistere, că ea este de zeci de ori superioară mie şi toată lumea o va crede pe ea şi pe mine nimeni. Dar eu nu văd niciun motiv pentru care oamenii să nu creadă o fată şi apoi femeie gingaşă, suavă, pură şi foarte serioasă şi calmă cum am fost mereu. Şi de ce să creadă oamenii o cotoroanţă rea cum ea? Maică-mea era o scorpie insuportabilă, nu doar că mă bătea aproape zilnic, dar făcea scene monstruoase de ore în şir, tocându-mi creierul până mă făcea să plâng când eram încă mică, îmi lua lucrurile, mă insulta zilnic, îmi scuipa ura ei şi invidia ei asupra mea. Ea a avut mereu şi haine şi pantofi şi relaţii cu alţii, anii aceştia din urmă chiar a dat meditaţii la franceză, în timp ce eu, fiind un om bun, am fost izolată şi fără bani întreaga viaţă, de fapt din 1984. Sărăcia în copilărie nu conta fiindcă înainte de 1984 o aveam pe mamaia care îmi tricota sau cosea haine până la 13 ani. Iar acum, printr-o ironie amară a sorţii, când m-am plâns medicului de familie că mă simt prea singură, că nu mai pot suporta, mi-a sugerat să mă mut cu maică-mea! Nu pot înţelege de ce toţi mă tratează cu ură, mai rău ca pe un animal şi nu am avut nicio apărare sau posibilitate de a evita răul asupra mea exact din 1984.

Chiar acum în timp ce scriu aceste rânduri, intră din nou unii peste mintea mea cu gândul că eu am pierdut totul şi din cauza aceasta nu se poate dreptatea şi adevărul şi trebuie să mor eu pentru cei vinovaţi şi păcătoşi. Dar aceasta înseamnă că pierdusem totul din 1984, fiindcă de atunci încoace totul a fost tortură groaznică, şi înseamnă că trebuia să mă sinucid de atunci...Dar aveam numai 13 ani şi eram crescută să cred în bine şi dreptate şi să am mari speranţe de viitor şi multă răbdare. Niciodată nu m-am gâdnit atunci la sinucidere.

Mă întreb dacă vă daţi seama cât de grea este pentru mine suferinţa psihologică, ruptura imensă de 30 ani, cu atât mai dureroasă după atâţia ani, de a fi tratată drept altceva decât om, nu spun nebună, fiindcă o astfel de nebunie nu există, când toţi mă ignoră de la 13 ani şi toţi urăsc adevărul, cu toate că am fost mereu om bun şi de încredere pentru ceilalţi. De la început a fost aşa, din 1984. E un fel de ură şi aproape că îi cred pe cei care intră peste mintea mea cu ideea că oamenii din ţara asta mă urăsc. Dar nu există nici cel mai mic motiv, absolut sigur nu am fost sursa niciunui rău şi nu cred că oamenii sunt chiar atât de răi să omoare cu atâta minciună un om curat. Nu pot crede. Şi cum adică oamenii? Ce ăştia mă cred nebună? Eu nu sunt paranoică, am trăit mereu conform realităţii şi nu pot crede că oamenii nu ştiu care, că oamenii aşa în general, pot să urască un om chinuit întreaga viaţă, fără bani întreaga viaţă, un om pe care nu îl cunosc în mod real, un om luminos cu atâta blândeţe şi milă faţă de alţii cum am fost eu. Efectiv mă omoară şi nu înţeleg de ce. Oricum dacă nu va fi tot adevărul din 1984 şi dacă nu voi avea un copil, ceea ce e foarte greu după 43 de ani, dar eu am spus totul de la început, mă voi omorî. Dar de fapt ceilalţi m-au ucis mişeleşte prin chinuri continue de 30 de ani şi negarea oricărui drept, şi nu înţeleg deloc de ce.