desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge

vineri, 31 octombrie 2014

31 octombrie 2014

31 octombrie 2014. Ieri am fost torturată monstruos întreaga zi. Dureri înfiorătoare în ochi, durere de cap groaznică, dureri în abdomen şi de coloană. Arsuri de stomac, etc. Toată ziua m-au chinuit şi mi-au şi scuipat lucruri oribile în gând şi ameninţări de moarte. La un moment dat unul a spus în gândul meu: "decât să devin un cartof..." apoi ochiul meu stâng a durut înfiorător şi a început să se zbată în orbită şi să lăcrimeze. În aceeaşi clipă m-au atacat sexual înfiorător intrând în corpul meu chinuit întreaga zi. M-au maltratat sexual goraznic. A trebuit să iau 5 pastile de Seroquel şi tot nu aveau efect. Nu înţeleg nici acum de ce îmi vor moartea. Şi de ce mă chinuie atât de groaznic deşi mai am doar câteva zile şi mă sinucid. Eu mi-am dorit să trăiesc întreaga viaţă şi ei m-au chinuit încontinuu. Repet, trebuie să am copil anul ăsta, altfel mor. Şi trebuie să fie absolut tot adevărul din 1984 încoace, fiindcă am fost un om absolut perfect şi nu am fost nebună nici măcar o clipă! Nu am avut niciun defect de caracter şi nicio tulburare psihică. Trebuie să am drepturi depline în societate, inclusiv intelectuale. Să am putere deplină ca persoană liberă în lume şi să îmi cresc copilul. Este adevărat că am fost doar o sclavă maltratată şi abuzată încontinuu, dar ei nu au dreptate. Am fost un om perfect încă din copilărie şi meritam libertatea. Un om perfect de încredere, asta am fost. Şi mi s-a răspuns numai cu rău o viaţă întreagă la toată iubirea şi binele din suflet.

Azi, 7 ianuarie 2021 - încă sunt în viață.

joi, 30 octombrie 2014

Infernul sunt ceilalţi, partea a IX-a

Azi 30 octombrie 2014. Încă o noapte nedormită că nu m-au lăsat. Încă o dată chinul cerebral, plus dureri vertebrale plus dureri atroce în ochi (pe rând în fiecare ochi, timp îndelungat, cum s-a întâmplat de foarte multe ori). Plus faptul că au intrat iar peste mine cu ideea generală că ei nu suportă în nici un caz să fie adevărul despre viaţa mea, ba mai mult decât atât, că îi deranjează chiar numai faptul că eu scriu adevărul pe acest blog, deşi m-au respins din societate încă din 84. Şi că ei nu pot să nenorocească o ţară întreagă fiindcă eu nu vreau să mă las futută! Asta e culmea, citiţi tot ce am scris şi veţi înţelege, chiar dacă am fost doar o sclavă masacrată toată viaţa. Acum nici nu mai ştiu dacă voi reuşi ceea ce mi-am propus, adică scrierea întregului adevăr în această serie de povestiri. Cel puţin voi încerca. Voi încerca să scriu azi aici partea a IX-a a povestirii. Toţi îmi spun de atâţia ani că povestea mea e prea urâtă şi chipurile de aceea mă omoară şi nu vor să recunoască adevărul. Eu spun invers şi am dreptate: adevărul e frumos, minciunile lor sunt urâte. În toţi aceşti ani de tortură din 84 chiar, am fost un om bun şi calm şi cu caracter frumos mereu, am fost un om muncitor şi inteligent. Este frumos ceea ce am fost, ceea ce am gândit şi simţit pentru oameni şi pentru viaţă. Este frumos ceea ce am spus cu adevărat, ceea ce am scris uneori chiar. Este frumos ceea ce am făcut ca ajutor sau muncă. Este frumos cum am rezistat şi am sperat atâţia ani. Este frumos că nu am fost niciodată nebună şi că am crezut în dreptate şi în Dumnezeu ca funcţie a dreptăţii şi armoniei. Este urât doar cum au fost ceilalţi oameni răi în viaţa mea. Este urât că au scuipat peste mine când eu nici nu i-am provocat. Este urât că au inventat despre un om cum am fost eu că e nebun şi poate şi alte minciuni pe care eu nu le cunosc. Este urât că au bârfit, că m-au furat de diverse, de viaţă şi sex şi energie fizică sau mintală, ba mi-au furat chiar şi ideile bune sau visele ca şi cum erau ale lor (precis originar ale mele), că mi-au furat pozele, cărţile, obiectele dragi, chiar şi banii sau bijuteriile. Este urât că m-au mutilat fizic şi nu mi-au lăsat niciun drept din 84 chiar. Este urât că ei încalcă toate cele zece porunci cu adevărat, uneori la adăpostul bisericii chiar. În definitiv e urât că ei iubesc mult mai mult minciuna decât adevărul. E urât şi aşa zis fatalismul lor cu care îşi încoronează în final distrugerea spunând de exemplu că asta mi-a fost soarta, deşi eram încă tânără şi puteam recupera, deşi nu e vorba de soartă ci de crimă. Etc. Acum voi trece la continuarea povestirii.

___________________

Câte ceva despre mass media. După eflorescenţa ce a urmat revoluţiei din 89, la scurt timp lucrurile au evoluat spre o mass media brutală şi josnică. Era ca şi cum ei voiau să spele creierul oamenilor, să distrugă pentru a aşeza noi baze, cel puţin aşa părea. În timp ce eu eram masacrată sexual vă daţi seama că mă durea enorm să văd pe toate străzile porcării şi foarte multe ziare hipersexuale şi pline de porcării, de tulburări sexuale cum ar fi zoofilia, orgia infectă, necrofilia şi toate combinaţiile pe care le puteţi imagina. Aşa era în anii 90 şi acele porcării erau pe toate drumurile la vedere, nu doar în Gara de Nord. Tinerii de azi nu ştiu. Mă îngrozeam. Fusese la început şi o perioadă în care apăruse un ziar numit Zig Zag, mai puţin morbid, în care eu am găsit un articol în care scria despre sexul telepatic la distanţă, înainte ca eu să primesc diagnosticul psihiatric că asta însemna schizofrenie. Când am citit nu am ştiut ce să cred, nu îmi venea să cred. Luiza mi-a spus în aceeaşi perioadă că l-a întâlnit pe Zăgrean chiar aici la intersecţia Eminescu şi că el citea Zig Zagul. Eu am fost apoi la el la facultate şi el m-a întrebat dacă citeam Zig Zagul. M-am mirat desigur. Radioul îl ascultam puţin, fiindcă mă temeam de lucruri similare cu viaţa mea, de acel gen de urmărire început în 88. Când deschideam din întâmplare, dădeam imediat peste remarci de genul: "lumea se teme că are să vină acum sexul sălbatic" şi vă daţi seama că nu îmi plăcea, fiind eu chinuită mult, aşa că nu mai ascultam. Odată m-am bucurat totuşi că am câştigat o pereche de bocanci străini la un concurs radiofonic şi i-am vândut la o consignaţie cu preţ bun. Apoi în acei ani televiziunea era variată, dar erau şi multe porcării şi filme porcoase, ba chiar un canal de filme şi imagini porno (canal pentru adulţi) care era pe cablu fără avertisment, pentru toată lumea disponibil. Vă daţi seama că eram crescută în concepţii puritane şi mă scârbeau aceste lucruri. Odată am nimerit întâmplător pe acel canal şi am văzut o femeie care se masturba cu radioul lângă sex. Am închis repede. Acel canal a dispărut după 2005 pe Calea Moşilor unde locuiesc eu. Iar presa aceea porcoasă a dispărut şi ea şi s-a mutat în câteva ziare de scandal, care, spre surprinderea mea neplăcută, sunt citite de oameni în vârstă, cu educaţie medie sau minimă, chiar de persoane bisericoase. Eu din 2001, de la atacurile asupra World Trade Center în New York, când tata a reacţionat similar cu modul în care reacţionase la execuţia lui Ceauşescu, nu am mai urmărit televizorul aproape deloc, iar în ultimii ani a trebuit oricum să renunţ fiindcă nu mai aveam bani. Funcţionarul de la cablu mi-a vorbit insistent şi urât, insultându-mă cu ideea că "suntem în secolul 21, doamnă!", toată lumea trebuie să aibă televizor, să urmărească ştiri sau altceva. I-am spus că nu am bani, ceea ce era adevărat, şi nu m-a crezut sau aşa a zis. De fapt din cauza celorlalţi mor şi nu am bani de nimic, fiind absolut nevinovată. Ce e drept, pentru intelectuali nu exista nimic de vizionat la televizor în programul minimal. Erau doar talk show-uri aberante, care nu mă pot distra, că nu sunt sadică, şi filme proaste. Eu am deschis televizorul doar la concertul de Anul Nou de la Viena şi la patinaj artistic. Şi programul Mezzo se tâmpise, acum nu ştiu dacă mai există la grila minimală. După ce eu am renunţat nu ştiu ce s-a mai întâmplat. În ce priveşte presa mi s-a întâmplat un lucru ciudat. Unii au intrat peste gândurile mele în ultimii ani cu ideea aberantă că "nu îmi vine să cred. Toată presa de scandal este despre ea". Ca şi cum lumea se distra în presă să mă omoare, deşi am fost curată şi nevinovată o viaţă întreagă. Oricum nu am citit presa de scandal niciodată, deci nu ştiu la ce se referea acea persoană, poate minţea. Dar un lucru mi s-a întâmplat totuşi. În anii 2006-2007 a trebuit să merg din nou la facultate să îl caut pe Zăgrean din motive pe care le voi explica. Taximetristul a scos la vedere un ziar de scandal în care era titrat cu litere mari LĂSATA SECULUI şi mi-a spus arătând cu degetul: aţi văzut doamnă? Bineînţeles că nu am citit, dar titlul mi s-a înfipt în creier, fiindcă taximetristul se amuza. După mult timp, tot scriind despre viaţa mea mi-am amintit un cuvânt de pe vremea lui Ceauşescu, respectiv "secu", legat de securişti şi mi-am amintit că Zăgrean spunea că lumea zicea că el e securist şi mi-am dat seama că a lăsa înseamnă a părăsi, aşa cum el mă părăsise pe mine (şi tata îmi tot repeta după 89, când îi spuneam să mă lase în pace: "cum să te las, ce tu eşti de lăsat?"). A fost singura dată când am făcut astfel de conexiuni, fiindcă unii mereu ziceau după 2005 că lumea are ceva împotriva mea, nici acum nu ştiu ce.

Continuare azi sau mâine tot pe această postare, depinde cum mă voi odihini. Acum mă dor groaznic ganglionii sau nu ştiu ce inghinal ( nu e prima oară) şi mă tem să nu am cancer din cauza celor răi şi să ştiţi că nu au vrut să mă trateze...oricum dacă mi-au dat şi cancer e tot un motiv să mă omor. Am estimat că mai am de scris cam jumătate din toată povestirea vieţii mele. Sunt foarte singură şi e greu şi îmi vin mereu porumbei (inclusiv albi) la fereastră, dar îi voi da de cap...

Eram cum spuneam în anii facultăţii de psihologie. Deşi eram la început sub influenţa medicamentelor, faptul că nu percepeam deloc gândurile celorlalţi (şi poate ceilalţi le percepeau) mă ajuta să mă concentrez mai uşor asupra conţinutului teoretic, lucru care mi se potrivea şi îmi plăcea, fiindcă mereu mi-a plăcut să învăţ. Oricum până în 2005 nu am perceput nimic de genul acesta, voi explica mai încolo nişte detalii. Profesorii au fost în ansamblu destul de buni, dar am avut şi unele probleme legate de viaţa mea. Am să povestesc acum despre colegi şi profesori de-a valma, fiindcă nu mai pot face efortul să scriu totul în ordine perfectă aşa cum s-au petrecut lucrurile în timp. Mă voi referi mai mult la lucrurile mai triste sau rele, dar voi încerca să spun şi ce a fost bun.

Un lucru care m-a rănit a fost omniprezenţa lui Zăgrean şi acolo în viaţa mea. Au fost cel puţin doi colegi care m-au interpelat cu informaţii şi povestiri despre Zăgrean. Una dintre acele persoane a fost Simona Pascadi. În anii aceia în facultatea de psihologie era moda dublării facultăţii cu studii la medicină şi Simona era unul din acei studenţi care făceau două facultăţi simultan. O ştiam de la început, din anul doi sau trei -- era o fată frumoasă într-adevăr, ca o roză cu ghimpi sub lumina lunii. Era creolă şi avea trupul mignon. Era bogată şi am ajuns odată la apartamentul ei unde stătea singură (avea desigur prieten) şi avea mobilă modernă şi chiar calculator când restul lumii nici nu ştia despre acest lucru. La facultate vorbea degajat despre aventurile ei cu doi admiratori şi cum a fost ea obligată să respingă pe unul săracul şi cum se urca el la ea la balcon ca un altfel de Romeo visând o Julietă. Era o persoană care nu se îngrijea de aspectul elegant la vorbirii, nu era vulgară, dar făcea paradă de lipsă de cultură. Nu ştiu dacă citise mai mult, dar oricum ascundea acest lucru. A urmat şi ea cursuri de psihanaliză şi ceea ce mă uimea pe mine era faptul că avea prietene pe Raluca ( o persoană fină, delicată şi care arăta că ştie carte) şi pe Rodica (care părea tipul omului bun şi cuminte, mereu bine intenţionată, dar cam prea amuzată de viaţă.). Simona părea afurisită de la început.

Trebuie să precizez că în facultate nu toate cursurile de psihanaliză au fost obligatorii, dar eu am fost la toate. Au fost excesiv de multe, în total vreo patru sau chiar cinci, dacă numărăm şi prezenţa unui specialist străin. Ceea ce a fost trist a fost că spre deosebire de alte facultăţi, la facultatea de psihologie din Bucureşti singura bursă în străinătate (speranţă iluzorie pentru mine că voi scăpa din calvar şi închisoare), singura pentru Franţa (unde şi Zăgrean spusese că a studiat după 89, deşi avea aproape 40 de ani) era de psihanaliză. Eu am citit mult de tot şi Freud şi tot restul ce am găsit în câteva biblioteci, inclusiv biblioteca institutului francez, în afară de cursurile de la facultate. Ştiam pe dinafară şi înţelesesem toate teoriile şi avusesem note maxime la toate cursurile cred. Nu îmi plăcea, e adevărat. Ştiam franceza foarte bine pe vremea aceea şi luasem examenul DELF şi DALF, chiar dacă DALF cu note mici, poate am avut ghinion, că oricum citisem şi multă literatură în franceză. Oricum mă puteam adapta şi puteam învăţa mai mult, întotdeauna am fost bună la limbi străine. Cerinţa pentru bursă a fost să facem o lucrare despre transfer în psihanaliză. Este adevărat că lucrarea mea nu a fost originală. Iniţial am crezut că acesta a fost motivul respingerii mele de d-na Vera Sandor, care lucra şi la spitalul de psihiatrie, la fel cu d-na Holdevici. Deoarece fusese singura mea şansă de a pleca de aici, am depus mult efort şi am cizelat totul cum am putut. Exact când munceam de zor pentru lucrarea aceea am primit un telefon neaşteptat de la Sorina Şuvaina, fosta mea prietenă şi colegă de la Cluj. Eu ţineam mult la Sorina, trebuie să adaug aici că fusesem cu ea la mare chiar după internarea mea psihiatrică, dar ea nu a stat decât câteva zile şi apoi a venit maică-mea să stea cu mine. Mă întreba de medicamente, dar nu i-am explicat adevărul crud pe care l-am spus pe acest blog. Oricum şi ea mă invitase la ea la Cugir unde m-am simţit bine şi de multe ori îmi destăinuia din viaţa ei, cea ce mă bucura sufleteşte şi vorbeam şi alte chestii. Poate a fost singura mea oarecum prietenă din viaţă, cu care, spre deosebire de Luiza, m-am şi plimbat şi distrat puţin. Am fost atunci chiar şi cu bicicleta pe mare, deşi eu nu ştiam să înot, am riscat. Au fost doar câteva momente bune în toată viaţa mea, de aceea a trebuit să povestesc aceste lucruri. Fusesem odată şi în vizită la colege la Cluj, probabil înainte de internarea psihiatrică în 92. Mi-era dor de ele. Am corespondat mai mult timp cu Sorina. Atunci când pregăteam afurisita aia de lucrare ea a sunat şi mi-a cerut să o primesc la mine în Bucureşti (adică în apartamentul părinţilor mei). Până atunci eu suferisem mult de singurătate şi alte multe necazuri şi o invitasem în zadar pe Sorina la mine la Bucureşti, ea refuzase mereu. Atunci brusc îmi spune că vrea să vină. Cu inima strânsă a trebuit să o refuz şi i-am explicat că trebuie să pregătesc un examen important. După aceea nu am luat bursa dar am primit o scrisoare de la Sorina, care îmi spunea că între noi totul s-a terminat definitiv fiindcă eu nu am ştiut să o ajut când ea avea nevoie imensă. Mai mult nu explica, dar îmi arunca o mulţime de acuzaţii confuze şi ilogice, pe care eu nu le înţelegeam. A fost una dintre marile lovituri ale vieţii, de atunci am rămas singură cuc. Nicio scrisoare, niciun telefon o viaţă întreagă. Doar câteva conversaţii, unele aiurea, cu Irina de la Constanţa. Mama mea a găsit scrisoarea Sorinei şi a citit-o spunând că fata aia a luat-o razna. Apoi mi-a aruncat acea scrisoare. Le mai am pe celelalte dinainte. Eu am insistat să îi trimit încă vreo două-trei scrisori Sorinei, în care îi explicam că nu am avut nicio vină şi îmi ceream umilă iertare dacă am greşit ceva fără să ştiu. Ea a refuzat să mai comunice cu mine, mi-a mai trimis parcă o scrisoare de refuz, nu mai ştiu sigur. Revin la facultatea de psihologie: după încă un an am aflat cu stupoare că şi a doua jumătate din grupul de studenţi a fost acceptată în Franţa. Atunci mi-am pus întrebarea de ce eu nu. Eram singura sau aproape singura care nu reuşise. Nu am ştiut ce să cred. În ce priveşte dialogul mai ciudat cu Irina (de care pomenesc ultima oară) pot menţiona faptul că am vizitat-o la Constanţa după ce s-a căsătorit, mai încolo. Încă nu avea copii. Ea mi-a spus brusc, fără să o provoc (de fapt îi povestisem mai înainte de necazurile mele), că tocmai vizionase ieri un film despre o femeie foarte nenorocită, film care o impresionase. Femeia aceea fusese în închisoare fără nicio vină, numai din cauza familiei ei. Şi frumos e că după vârsta de 40 de ani femeia a fost eliberată şi filmul arăta cum ea îşi refăcea viaţa. Atunci eu, rănită de idee, fiindcă ştiam că sunt la închisoare şi în tortură, dar nu vedeam vreo legătură cu familia mea, dar familia mă masacrase de mică, am întrebat-o ceea ce mă durea cel mai tare şi atunci şi tot timpul: dar femeia a avut copii după toţi acei ani? Ea a fost confuză în răspuns, parcă spunea da, dar cu jumătate de gură.

Mă opresc puţin din povestire pentru a vă atenţiona asupra unui lucru simplu: eu am fost mereu lovită de ceilalţi, chiar dacă nu înţeleg de ce. Am fost un om absolut normal cum am mai spus de atâtea ori şi mă miram adesea. Acum pot spune că ei, cei care m-au lovit, sunt toţi vinovaţi fiindcă le-a lipsit educaţia morală minimă, nu neapărat religioasă. Unul din lucrurile esenţiale pe care un om trebuie să le ştie de mic este că şi vorbele pot omorî, pot otrăvi, pot distruge. Cei pe care i-am întâlnit, mulţi şi nenumăraţi, mi-au aruncat în faţă (nu în gând) vorbe rele sau absurde care m-au rănit sau m-au descumpănit. Eu nu am avut nici greşeli de acest gen faţă de alţii, fiindcă avusesem o educaţie strictă şi eram lucidă şi mereu în realitate şi respectam oamenii. Mi s-a întâmplat ce e drept să greşesc şi eu astfel, dar extrem de puţin, poate numai de vreo cinci ori, numai când fusesem prea mult chinuită sau obosită de alţii. Dar şi atunci îmi reveneam repede astfel încât ţin minte toate cele câteva greşeli de acest gen pe care le-am făcut. Voi da unul sau două exemple mai încolo. Ei sunt toţi vinovaţi şi nu au nicio scuză.

Revin la portretul Simonei. Ea m-a lovit de mai multe ori. În ultimii ani la ultimul loc de muncă la bibliotecă şefa mea, destul de acră faţă de mine şi nenaturală când îmi cerea pe un ton fals să şterg praful pe rafturi dacă o întrebam ce pot face, se numea tot Simona. Simona din facultate a venit ea la mine fără ca eu să îi fi spus ceva despre povestea dintre mine şi Zăgrean şi mi-a povestit nitam-nisam despre faptul că ea era studenta lui Zăgrean şi că el era un profesor cam afemeiat (faimă pe care o avea demult) şi că i s-ar fi părut că el îi face aluzii sexuale când o apostrofează că ea nu ştie nici să pună o aţă la o broască. Eu nu am înţeles defel aluzia sexuală şi am intuit vag că se referă la experimentele cu broaşte la facultate. Mi-a mai spus că ea este mândră că a reuşit să ia nota 7 la examenul cu el fiindcă el avea reputaţia de a fi un profesor sever. De fapt vorbele despre Zăgrean încă mă emoţionau în acea perioadă. Mă dureau de fapt. Ulterior Simona a devenit medic psihiatru chiar la secţia unu unde urma să fiu eu internată de câteva ori după tentativa de sinucidere din 1998. Ea s-a apropiat de mine şi m-a lovit din nou, în mizeria mea de atunci (cred că la două internări), cu vorbe stereotipe şi încărcate de fapt de dispreţ şi de superioritatea acestor "stăpâni", întrebându-mă cu glas tărăgănat (aşa vorbea şi în facultate), dacă "sunt bine" şi alte vorbe inventate pentru a trata "nebunii". Acum mă descarc şi eu: ce dracu să îi fi spus? Că mor de bine? Odată a venit cu una dintre fetiţele ei la spital printre pacienţi. Ea nu se schimbase aproape deloc, viaţa îi priise şi avea cam acelaşi corp şi chipul fără urme de bătrâneţe. Era mai elegantă ca în facultate, dar prea sexy şi genul parşiv-agresiv. Fuste desigur mini şi cizme pocnind din tocuri. Ieşind în curtea spitalului am aflat că îi priise şi viaţa conjugală şi de mamă, fiindcă un pacient bărbos care spunea că e armean discuta cu alţii că ea are patru fete fiindcă voia de fapt băiat şi se întreba ironic de ce nu a schimbat scula. Acel bărbos era diabetic şi a fost unul din puţinii pacienţi care s-a purtat bine cu mine iniţial şi m-a ajutat la căratul bagajelor, fiindcă eu aveam doar un picior. Eu mă întrebam cum naiba de pacienţii ştiau despre Simona ce viaţă are acasă. Tot ei au adăugat că ea ar fi un medic bun şi că are o groază de bani. Mi l-au arătat şi pe soţul ei, un tip relativ şters aşteptând-o. Apoi la un moment dat omul acela bun dintre pacienţi s-a uitat urât la mine, de parcă aflase ceva rău despre mine şi mi-a spus ceva de genul că "voi ne-aţi luat şi aia şi ailaltă, voi ne-aţi făcut şi aia şi ailaltă", ca şi cum el reprezenta Armenia şi eu vreo altă ţară agresivă faţă de ei. Eu nu mai ţin minte conţinutul geografic şi istoric al acuzaţiilor lui. Am fost tristă fiindcă eu nu greşisem nimic, fiindcă nu reprezentam nicio ţară şi fiindcă absolut toţi mă loviseră de-a lungul vieţii, inclusiv colegii de suferinţă ca pacienţi acolo şi el păruse om bun...Odată însă mi-a spus "Cristina, "Împărat şi proletar" de Eminescu"...Altădată mi-a spus că cântecul lui preferat e "Et si tu n'existais pas" al lui Joe Dassin. Da, acum pot spune că avea dreptate.

Tot la facultatea de psihologie mai era un student "bătrân", care absolvise deja medicina şi avea un aer de cunoscător. Pe el cred că l-am întrebat eu despre Zăgrean, fiindcă încercam să mă dumiresc legat de adevărul suferinţelor prin care trecusem şi treceam. Mi-a zis că da, desigur că îl cunoaşte, că el avea reputaţia că umblă cu o pălărie mare ( ca de popă) şi că îi spuneau "The Grean". Mi-a mai spus şi alte lucruri uitate deja. O altă colegă, al cărei nume l-am uitat, s-a aşezat lângă mine (sau eu lângă ea)la cursul de psihologia religiei, predat de o doamnă vioaie şi micuţă, doamna Rocco. Era un curs vioi şi amuzant. După ce profesoara ne-a vorbit despre aure şi semnificaţiile lor, această colegă mi-a spus brusc că "curvele au aura violet". Remarca ei m-a şocat şi prin cuvântul dur şi fiindcă eu nu spuneam niciodată lucruri aiurea. Şi mi se părea ciudat că ea îmi spune mie răspicat acel lucru. Atunci ea mi-a spus că ea ştie sigur şi că e un lucru recunoscut de toată lumea. Eu, amintindu-mi toată suferinţa mea sexuală din trecut şi iubirea mea nevinovată faţă de Zăgrean, i-am spus: bine, dar îndrăgostiţii care au viaţă sexuală mai asiduă? Ea mi-a spus că îndrăgostiţii nu au aura violet, fiindcă sentimentele lor sunt pure. Totodată mi-a spus cu lehamite că ea consideră că medicina este un lucru serios şi care merită, în timp ce psihologia este o porcărie. După încă vreo câţiva ani, d-na Holdevici ne-a făcut o confesiune ciudată şi anume că într-o perioadă din viaţă ea ajunsese rău, încât vedea aurele (din cauza unor meditaţii asupra unor mantre) şi ulterior a avut probleme în societate, ajungând la munca de jos. Dar scăpase cu bine şi pe strada mea era de vânzare o carte scrisă de d-nei despre frigiditate. M-a mirat, fiindcă ştiam că e necăsătorită şi fiindcă eu sufeream de mult timp în singurătate.

Urmarea în partea X.

Infernul sunt ceilalţi, partea a VIII-a

În perioada 1991-1996 am fost studentă la facultatea de psihologie din Bucureşti. În total am făcut 6 ani de psihologie, (5 plus masterul) fiindcă aşa era pe vremea aceea. Am circulat mult prin Bucureşti fiindcă atunci sediul se tot muta şi făceam multe cursuri în alte facultăţi şi diverse locaţii din oraş. În aceste peregrinări sau anii de tinereţe care au urmat m-am întâlnit uneori întâmplător cu foşti colegi sau profesori din liceu, cum ar fi doamna Teodorescu de chimie care fusese o profesoară foarte bună, la care ţineam mult, de care le plăcea şi colegilor mei, deşi în mod ciudat făceau multă gălăgie la orele ei. În anul II de facultate colegii au organizat cu întârziere balul bobocilor şi au fost invitaţi Valeriu Sterian şi parcă Nicu Alifantis şi eu le-am luat autograful pe care l-am rătăcit prin vreo carte. După ani urma să fac practică pedagogică la liceul Bălcescu (actual Sf. Sava) unde preda psihologie d-na Lucia Sterian, soţia acelui cântăreţ.

La început, după spitalul de psihiatrie, am fost oarecum agasată de profesori care mă întrebau de diagnosticul meu sau de tratament, fiindcă era vizibil că eram sub influenţa unor medicamente puternice. De pildă doamna Tamara Dumitrescu (cam acesta era numele ei) cu care făceam teste în laboratorul facultăţii, profesoară care era asociată psihologiei muncii sau experimentală pentru lucrări practice. Nu mai ţin minte numele cursului dar pot găsi în acte şi adăuga. Ea a fost foarte indiscretă de faţă cu ceilalţi colegi ai mei. Tatăl meu (din câte mi-a spus) a fost şi a căutat-o ca să semneze o hârtie din care să reiasă că eu am făcut cu ea practică, deşi nu putusem să fac ore de practică deloc(era necesar să avem astfel de atestate pentru notă). La sfârşitul facultăţii tata spunea că el ar fi vorbit (parcă) cu acea doamnă să mă angajeze în psihologia transporturilor, dar nu mai ţin minte ce s-a întâmplat şi nici de ce în final am rămas fără loc de muncă. Ideea era să devin un fel de psiholog care dă teste pentru cei care se angajează ca şoferi sau aşa ceva. Tot legat de anii aceia, la sfârşitul facultăţii colegul Ovidiu Pop îmi spunea că era firesc faptul că eram respinsă de colegi, fiindcă ei mă vedeau cum umblu de colo colo ca un roboţel, fiindcă eram sub efectul acelor medicamente. O altă întâmplare urâtă a fost cea cu d-na psiholog Cici din spitalul de psihiatrie, unde am ajuns chipurile pentru o demonstraţie doar eu împreună cu Cristi Galeru, un fost coleg al Luizei, care intrase la psihopedagogie specială şi care venise la mine acasă în vizită de câteva ori. Alţi colegi nu au mai venit.El ştia o parte din chinurile prin care treceam eu şi Luiza şi spusese că probabil e o explicaţie psihanalitică a faptului că eram amândouă chinuite de urinatul vecinilor de deasupra. Cu alte cuvinte ne făcea nebune. Făcuse şi el meditaţii cu Zăgrean şi avusese probleme cu părinţii (mama lui era medic) legate de politica postdecembristă. În 2007 l-am întâlnit pe stradă. Devenise homosexual din câte spunea el, era foarte vulgar şi spunea că Dumnezeu l-a făcut aşa şi nu mai nega de data aceasta existenţa acelor posesii sexuale de la distanţă. Zicea că el este schizofren fără acte şi îmi spunea că sper degeaba adevărul şi dreptatea în cazul meu, din moment ce au trecut peste 20 de ani. Voi mai vorbi de el mai încolo... Atunci era o persoană cuminte şi blândă. Părea timid, îmi adusese în dar o carte de filozofie cu dedicaţie, pe care desigur o mai am. La spitalul de psihiatrie la psihologul Cici fusesem invitaţi de d-na Răşcanu, dar numai eu mersesem şi mă întâlnisem din întâmplare cu Cristi. Acolo am fost şocată să descopăr că Cici făcea un fel de terapie de grup şi m-a luat ca subiect ca şi cum eram pacientă şi îşi bătea joc de dorinţa mea de a avea copil, cel mai important lucru din viaţa mea. Ceea ce m-a iritat şi mai mult a fost faptul că ea a apărut ca din întâmplare pe o stradă din apropierea locuinţei mele. O altă poveste neplăcută a fost cea cu doamna Liiceanu Aurora. Datorită ei am ajuns în nordul ţării în localitatea Lăpuş, unde fusese un conflict între ţigani şi români. Cei din grupul care era acolo pe teren m-au primit cu dezamăgire că nu eram doamna Liiceanu pe care ei o aşteptau. Totul a fost o urâtă înscenare sau scenariu din care eu am ieşit cu penele jumulite. De fapt nu am greşit nimic. Să explic pe scurt. În anul III de facultate am făcut un curs de etnopsihologie cu dl.profesor Mihăilescu Vintilă, persoană care există şi în wikipedia.

Dl. Mihăilescu era un tip excentric. Pentru examen ne-a cerut să facem o mică cercetare psiho-socială, ceea ce pentru mine era dificil în condiţiile în care eram chinuită de acele medicamente. Am însăilat un chestionar pe care l-am aplicat unor tipuri diferite de ţigani din satul bunicilor şi din jurul satului. Am făcut o analiză comparativă şi am discutat rezultatele. Tata mi-a printat lucrarea la el la serviciu. Apoi m-a dus cu maşina acasă la dl. Mihăilescu să discut cu el despre examen. Ştiu că poate părea straniu, dar exact aşa a fost. Am impresia vagă că profesorul locuia pe lângă locuinţa fratelui mamaiei, nenea Feri, care a fost deţinut în URSS mulţi ani şi care a trăit peste 90 de ani cu pensie bună de veteran. Nu mai ţin minte ce notă am luat la examen, poate 8 sau 9. Notele mele au scăzut, nu mai erau de zece din cauza medicamentelor după spital. Foarte încet m-am adaptat, m-am obişnuit treptat cu acele medicamente. Doctorul Giurgiucă mi-a permis să nu mai iau tratamentul după vreo doi ani şi jumătate şi notele mele şi capacitatea intelectuală au crescut aproape la maximum în anul 4 şi au fost apoi numai de 10 (cu o excepţie parcă) în anul 5. Pot să mă uit în carnetul de note mai încolo şi să ataşez o poză, deocamdată scriu restul povestirii. De asemenea, după ce nu am mai luat tratamentul, o bună perioadă de timp nu am mai fost abuzată sexual de la distanţă şi era bine. Doar vreo câteva săptămâni venea cineva peste mine sexual în fiecare noapte, dar într-un mod liniştit, casnic cum spuneam eu, fără să mă chinuiască. Totuşi acel lucru m-a tulburat mult din punct de vedere sufletesc. Sub oblăduirea dlui Mihăilescu s-a înfiinţat un aşa numit laborator social în care au studiat şi au scris diverşi colegi ai mei. Mie mi-a părut rău că nu am avut şi eu loc printre ei, mai ales după ce mi-am revenit din medicamente. Este adevărat că la început nu aş fi putut face nimic, dar ulterior eram respinsă, la fel cum eram respinsă din orice activitate de grup întreaga viaţă până azi, cum voi mai povesti. Colegii mei discutau cu entuziasm despre acel laborator social. Respingerea mea a început din 1984, de pildă în liceu eram marginalizată chiar şi la cenaclul de poezie condus de dna Finanţiu, la care am ţinut mult. Atunci ne-a vizitat odată şi dl Nicolae Manolescu, faimosul critic literar. D-na Finanţiu mi-a spus că eu am oarecum talent, dar este un semn de întrebare dacă voi reuşi să scriu poezie în viitor, dacă voi reuşi să trec peste dificultăţi şi să rezist mai mult timp.

D-na Liiceanu era fosta soţie a lui Gabriel Liiceanu pe care îl ştiam de la televizor de după revoluţie când discuta cu alţi filozofi (pe vremea aceea eu mai urmăream televizorul uneori). În perioada aceea sau imediat următoare lucra la centrul SECS (societatea de educaţie contraceptivă şi sexuală) unde eu am fost să mă plâng de probelemele mele odată. Nu mai ţin minte ce mi s-a răspuns, mi-au şters din memorie întrevederile. Sediul SECS era chiar pe strada Iancu Cavaler de Flondor (aşa se numea atunci precis), stradă pe unde mergeam rapid spre liceu împreună cu Luiza. Am fost de două-trei ori la d-na Liiceanu acasă. Stătea aproape de Irina Ioniţă şi aproape de locul unde m-au prins mulţimile animate de ideea că Ceauşescu a căzut şi m-au luat cu ei la fostul CC, aproape de o intersecţie cu nume istoric, piaţa Iancului. Ceea ce m-a şocat odată a fost faptul că m-a primit cu sânii goi fiindcă se spăla pe cap de vopsea. Datorită ei am ajuns la Lăpuş şi acolo am avut nenorocirea acelor acte aparent sexuale cu acel bărbat aflat în divorţ şi cu ţiganul Covacs. Am explicat totul în detaliu în povestirile anterioare şi toate motivele care explică acele lucruri. Au fost multe motive, inclusiv sfaturile lui Zăgrean sau al naşului meu, care spunea că el nu înţelege de ce eu nu pot să privesc bărbatul ca pe un animal, şi toate motivele erau importante şi reale, dar cel mai important era faptul că fusesem monstruos torturată sexual împotriva voinţei mele, timp îndelungat, şi că fusesem, şi mai monstruos poate, torturată psihiatric. Toate celelate motive erau importante, inclusiv faptul că fusesem molestată sexual anterior de trei bărbaţi, care profitaseră de moliciunea mea fiindcă eram încă sub medicamente puternice. Trebuie să precizez din nou că nu înţeleg de ce unii zic că oamenii m-au distrus fiindcă eu fusesem violată (precis era rapt) de doi din acei trei bărbaţi (anal lângă Poliţie şi apoi semi-sexual lângă pădurea de la Centura Bucureştiului de către instructorul auto Răducanu, prietenul naşului meu). Înseamnă că oamenii mă considerau "impură" şi mă distrugeau aşa cum fac toţi de obicei cu femeile violate (aşa scrie şi în cărţi ştiinţifice). În cazul meu nici acesta nu putea fi un motiv, fiindcă eu nu devenisem impură deloc. Fiindcă datorită medicamentelor psihiatrice nu simţeam absolut nimic, deci nu exista niciun fel de comuniune fizică a mea cu agresorul sau cu restul populaţiei, deci nu înţeleg de ce m-au marginalizat şi de ce m-au distrus. Propriu zis am rămas fecioară, fiindcă organul sexual al acelor bărbaţi nu a fost decât un băţ oarecare pentru mine. Eu nu mă masturbasem niciodată şi nu încercasem defel acest lucru fiindcă nu eram curioasă. Nici nu mă frecam, în ciuda torturilor. După mulţi ani când nu am mai rezistat după 2004 m-am frecat rar când chinul era prea mare şi vă asigur că senzaţii sexuale nu erau aproape deloc. Oricum întreaga viaţă nu am avut nicio plăcere sexuală şi niciun act sexual propriuzise. Şi nici nu mi-am dorit, eram genul ascet din 84.

Bărbatul acela întâlnit în Lăpuş zicea că e sociolog şi că îl cheamă Ion Andreescu (zis Toni). Acest Toni mi-a spus atunci că el m-a salvat de la un viol colectiv (când venise şi primarul satului în casa unde stăteam) şi că eu eram de vină că lor li se scula la toţi din cauza mea. Eu eram total inocentă şi nu ştiam ce şi de ce li se scoală şi niciodată nu am privit bărbaţii mai jos de centură. Mai menţionez că, mergând spre Lăpuş, s-a luat de mine o franţuzoaică cu aceeaşi destinaţie cu mine, în acelaşi compartiment de tren cu mine (probabil o cunoştinţă de-a dnei Liiceanu, nu ştiu sigur). Ea îmi spune că noi, poporul român, i-am minţit pe ceilalţi la revoluţie cu televizorul. Eu m-am simţit frustrată când am auzit-o, fiindcă şi eu fusesem filmată la revoluţie şi rudele ziceau că mă văzuseseră la televizor. Franţuzoaica nu a stat mult la Lăpuş. Tot la Lăpuş am făcut cunoştinţă cu o tânără care spunea că fusese prietenă apropiată cu psihologul Miclea de la Cluj şi că el îşi cam bătuse joc de ea sau aşa ceva. Am avut şi un accident de maşină, dar nu grav, acolo pe şosea cu ea la volan. Am şi stat seara la focuri de tabără cu ţiganii şi eu le-am cântat în română, engleză şi franceză diverse cântece. Aceasta a fost o prostie, dar, repet, eram mult sub influenţa medicamentelor. În ce o priveşte pe dna Liiceanu, am mai avut relaţii cu ea fiindcă am mai făcut o cercetare asupra ţiganilor în jurul satului bunicilor mei. Atunci a fost frumos. Oamenii au fost toţi de treabă, am luat interviuri interesante pe care încă le mai am pe casete. Am făcut poze frumoase, pe care mi le-a confiscat dna Liiceanu (era o profitoare)dar noroc că am păstrat filmul şi am făcut pozele acum câţiva ani şi le-am postat şi pe pagina mea youtube şi aici pe blog. Liiceanu Aurora mi-a luat şi lucrarea pe care o scrisesem...eram încă prea naivă şi sub medicamente ca să ripostez. În ce îl priveşet pe Toni, am mai avut câteva întâlniri în Bucureşti cu el, cum am mai povestit. Tot ce am povestit e adevărul curat. Eu îi ceream să facă sex cu mine intravaginal -- aşa mă exprimam eu, că nu puteam pronunţa cuvinte mai vulgare-- dacă vrea, nu oral (fiindcă el insista mult să fac sex oral cu el ca la Lăpuş unde începuesm eu şi el m-a convins din nou să fac sex oral cu el (adică nimic oricum, dar nici vaginal nu puteam simţi nimic). Am mai făcut prostia şi să îi arăt prietenului lui (fiindcă el mi-a cerut) ceasul vechi de secol 17-18 moştenit de la mamaia, care avusese multe vechituri. După aceea m-a lăsat în pace, după ce mi-a aruncat vorbe ciudate că eu aş fi tabu şi că el nu poate să îmi explice asta. Eu m-am gândit mai apoi că eram sacrificată, aşa cum în psihologie tabuul unei secte, etc., e legat de sacrificii umane. După ani m-a sunat din nou, insistând să mă vadă. Eu am refuzat fiindcă devenisem puternică fără medicamente şi el m-a împroşcat cu diverse insulte, inclusiv cu ideea că aş fi foarte rea, că viaţa lui e în pericol, că vrea să îmi spună ceva important. Eu i-am spus de multe ori că poate să îmi spună la telefon, el a zis că nu poate la telefon, nu ştiu de ce. Îmi amintea de vremea ceauşistă şi de Zăgrean care spunea, ca şi alţii, că telefonele sunt ascultate. Pe vremea aceea era o adevărată psihoză legat de telefoane. Până la urmă m-a lăsat în pace.

Au mai existat reluări ale temei actului sexual oral (care pe mine mă dezgustă) în anii care au urmat. Şi anume: tata spunea mereu "Cristina e pornografică" sau spunea adesea ceva legat de actul sexual oral, într-o italiană de baltă-- "ma come posibile mangiare una carne puţulente", şi mi se adresa mie direct. Dar eu nu făceam nicio legătură cu trecutul, fiindcă efectiv fusesem total nevinovată şi uitasem. Tot la fel nu am făcut nicio legătură când colegul meu Ovidiu m-a întrebat de ce îşi lasă bărbaţii barbă. El purta barbă. A zis tot el -- fiindcă "femeile trebuie să se obişnuiască cu părul" şi mie nu mi-a picat fisa. Abia după ani de zile mi-am amintit şi am înţeles. Pentru mine acel act sexual oral fusese doar un altfel de efect secundar al medicaţiei, la fel cu tremuratul groaznic al degetelor şi multe alte chinuri. Sau ca o mizerie asociată psihiatriei, la fel cum în spital dormeam în murdărie şi eram murdară şi nu mai puteam să mă ţin pe picioare. Am omis din această scrisoare un singur lucru: după mulţi ani de la acele întâmplări, mătuşa mea Lili Stoicescu, cu care am avut probleme legate de moştenire timp îndelungat, îmi spunea uneori că ea nu înţelege de ce eu nu reuşesc în viaţă în profesie, fiindcă ştie că am fost un om apreciat de d-na Liiceanu. Cu adevărat ea mi-a repetat acest lucru de mai multe ori. Dar tot ea mi-a spus că eu trebuie să înţeleg că omul care e considerat nebun aşa rămâne toată viaţa, că asta e. Şi că eu nu voi avea bani niciodată în viaţă, decât după moartea mamei mele. (eu oricum nu am cum să supravieţuiesc până atunci). După moartea naşului meu mătuşa Lili s-a ales cu tabloul cu ţiganca din camera unde dormeam când eram mică, fiindcă spunea că ei îi plac mult vechiturile (i l-a dat naşu).

Şi chiar acum, în noaptea 29 spre 30 octombrie 2014, în timp ce scriu aceste rânduri, a intrat peste mintea mea un porc, sau un om rău dacă preferaţi, cu vorbele "delir hipercomplex", de parcă îmi vrea moartea cât mai curând, după tot ce au făcut, după toate că am fost un om perfect şi virtuos, cum veţi vedea şi în cele ce urmează...De ce, Doamne, ai lăsat atâţia ticăloşi şi oameni fără educaţie şi bun simţ, atâţia torţionari infecţi să îi batjocorească şi să îi calce în picioare pe cei buni?

continuare în partea a IX-a

miercuri, 29 octombrie 2014

Infernul sunt ceilalţi, partea a VII-a

Când voi termina această serie de scrieri despre viaţa mea veţi înţelege că am scris absolut tot adevărul şi că este adevărul obiectiv, fără nicio invenţie sau delir sau exagerare. În acel moment, care nu e foarte departe, voi fi foarte aproape de sinucidere. Veţi înţelege că am fost absolut mereu un om normal şi că nu am avut nicio greşeală. Veţi înţelege că am fost obligată să scriu absolut tot adevărul despre mine, nu doar prin torturi oribile şi zilnice, ci din multe alte motive. Veţi înţelege că ceilalţi m-au omorât de fapt, deşi am fost un om perfect, pentru că ei sunt oameni foarte cruzi şi au doar interese meschine şi abjecte şi nu suportă adevărul. Un individ care a intrat peste gândurile mele în ultimul timp spunea că eu am fost "un om mâncat" de ceilalţi. Veţi înţelege că nu am avut absolut nicio şansă întreaga viaţă şi că absolut orice om inteligent s-ar fi omorât acum dacă ar fi fost în locul meu. Veţi înţelege că nu am fost narcisică sau egocentrică şi că portretul meu din următoarele cuvinte este adevărul curat, nu este megalomanie sau panegiric. Următoarele afirmaţii despre mine sunt adevărul şi absolut numai adevărul: Am fost o persoană cu mult respect şi preţuire faţă de ceilalţi. Niciodată nu am făcut cel mai mic rău, niciodată nu am deranjat pe cineva, niciodată nu am bârfit, niciodată nu am lovit sau călcat pe cineva pe picior. Am fost foarte liniştită şi calmă şi blândă întreaga viaţă. Am stat mereu în banca mea. Am fost conformistă şi tradiţionalistă. Nu am suportat răul şi viciul. Am fost mereu un om lucid, conştient de situaţia în care mă aflam. Nu am fost niciodată curioasă sau indiscretă. Am fost o persoană elegantă, suavă şi delicată în relaţiile cu ceilalţi. M-am ataşat foarte mult de toţi, i-am pe iubit pe toţi colegii, profesorii sau tinerii care au fost elevii mei, cu emoţie caldă şi candoare. Am păstrat amintiri dragi şi limpezi de suflet despre ceilalţi încă din copilărie. Am păstrat toate scrisorile şi pozele sau micile obiecete ale celor dragi. Nu am minţit niciodată, nu am indus pe nimeni în eroare, nu am jucat niciodată teatru, nu am fost ipocrită. Întotdeauna am fost eu însămi şi am spus exact ceea ce gândeam şi chiar tot ce gândeam. Nu am insultat pe nimeni niciodată, dar pot da exemple de mii de insulte ale altora asupra mea. Am respectat tradiţiile şi religia. Am fost mereu deschisă emoţional faţă de ceilalţi. Întotdeauna am preferat să fiu împreună cu ceilalţi, nu în singurătate. Am avut mereu, încă din copilărie, un simţ fin al observaţiei şi am judecat oamenii perfect, cu intuiţie fină asupra caracterului lor. În viaţa mea am avut o singură eroare legat de judecarea celorlalţi: am crezut că Zăgrean era un om bun şi de încredere, dar acest lucru se explică prin faptul că el avea o prea puternică influenţă asupra corpului meu. Am fost mereu răbdătoare cu ceilalţi şi am pus mereu în balanţă dreaptă virtuţile sau defectele lor şi am acordat mereu importanţă mai mare calităţilor lor, nu defectelor. Într-un cuvânt am iubit oamenii foarte mult din copilărie şi i-am înţeles perfect, am ghicit mereu ce urmează, cu excepţia faptului că din nefericire unii sunt animaţi doar de instincte animalice, chiar dacă lumea îi consideră intelectuali, şi aceştia m-au omorât într-un final, după o viaţă compusă numai din torturi. Cei care m-au cunoscut au spus adesea că eu sunt o persoană foarte inteligentă. Eu vreau să spun acum încă un lucru adevărat şi important pe care poate nu l-aţi înţeles: cea mai mare calitate a mea nu a fost aptitudinea intelectuală, ci capacitatea de a îi iubi şi accepta din tot sufletul pe ceilalţi şi capacitatea de a îi asculta, bucuria de a vorbi cu ceilalţi. Deşi m-au izolat şi batjocorit toţi, eu eram în realitate un om cu influenţă bună şi calmă, cu plăcerea imensă de a sta de vorbă cu alţii şi preţuirea fiecărui moment împreună cu ceilalţi. Aşa am fost mereu, fără nicio excepţie. Niciodată nu am întors spatele unui om, veţi vedea în cele ce urmează. Înainte de 84, dar de multe ori şi după, oamenii îşi deschideau sufletul în faţa mea, ceea ce mi-a arătat că de fapt ştiu să vorbesc cu oamenii, şi că Zăgrean nu avea dreptate când a spus că eu nu ştiu să vrobesc sau să mă port cu oamenii. Nu ştiu ce s-a întâmplat, am fost un om perfect, nu este o iluzie, şi unii oameni răi m-au izolat complet şi este ca şi cum ar fi creat o imagine falsă asupra vieţii mele, fiindcă toţi m-au tratat apoi cu vorbe absurde, făr niciun sens, sau cu minciuni şi batjocuri... Nu înţeleg de ce, fiindcă am fost mereu un om normal şi nu am făcut niciun rău. Am fost mereu foarte altruistă, am pus binele celorlalţi deasupra binelui personal, i-am ajutat ori de câte ori am putut, ceea ce a fost o greşeală. Acum, de vreo 3-4 ani, nu mai sunt aşa. Pentru mine bucuria de a dărui a fost de mii de ori mai puternică decât aceea de a primi, defect cu origine în copilărie, fiindcă aşa fusesem educată. Acum nu îi mai pot ierta pe ceilalţi (după 40 de ani) şi nu mai suport păcătoşii. Oricum niciodată în trecut nu am iubit răul şi am detestat minciunile mereu.

Despre toţi colegii şi profesorii mei aveam foarte multe amintiri de-a lungul întregii vieţi. Încerc să vă explic ce mi-au făcut: În ultimii 10 ani m-au torturat atroce zi şi noapte, aplicând asupra mea tehnici de spălare a creierului dureroase. Acum 10 ani, sau chiar acum 5 ani puteam să povestesc multe lucruri despre mulţi colegi sau profesori ai mei, lucruri pe care nu le-am scris niciodată. Şi iată ce îmi făceau: îmi direcţionau fluxul amintirilor spre anumite fapte sau scene din trecut, eu nu le scriam pe hârtie sau pe net, şi apoi mă torturau cerebral şi sexual enorm, astfel încât eu uitam ceea ce gândisem seara. Sau mă torturau în somn, încât eu visam urât şi repetat aceleaşi vise (transmise de fapt indirect sau direct de ei) şi astfel ştergeau din memoria mea diverse fapte. Ei spun chiar şi azi că trebuiau să îmi şteargă memoria şi să îmi scoată din amintire oamenii pe care i-am cunoscut şi ce am vorbit cu ei şi numele lor. Nu au dreptate, fiindcă am fost un perfect, inteligent şi de o normalitate absolută. Niciodată nu am fost nebună. Dar ei zic că trebuiau să îmi şteargă tot din memorie fiindcă oamenii nu mă plac!! Sunt porci, exact asta spun, vă jur că nu e invenţie. Am fost şi un om de o moralitate absolută, niciodată nu am avut gânduri sau cuvinte murdare şi niciodată nu am avut pofte sexuale. Vă mai explic o dată: acest lucru nu e boală psihică, este exact la fel cu faptul că oamenii răi "fut" de la distanţă pe cei buni cum am fost eu, îi închid la psihiatrie din această cauză şi îi omoară în chinuri. Unii mi-au spus de pildă că oamenii mă consideră nebună dintr-un singur motiv: că m-au futut. Ei mai spun că toţi m-au futut (eu nu ştiu cine sunt ăia toţi) şi că oamenii cred că dacă un om e futut de toţi nu mai e întreg la minte!! E absurd, am fost mereu un om inteligent şi am rămas un om perfect normal. În ce priveşte torturile cerebrale, ele sunt precis din vina celorlalţi şi am impresia că unii numesc acest lucru "mătrăşit" fiindcă în ultimii ani toţi îmi spun în gând că m-au mătrăşit încontinuu, zi de zi. Aceste torturi cerebrale au început în viaţa mea în toamna lui 1988 şi Zăgrean m-a făcut să cred că se datorează puterilor lui parananormale şi iubirii pe care mi-o purta şi dorinţei lui puternice de a fi împreună cu mine. Aveam numai 17 ani atunci. Ceea ce mi-au făcut în ultimii ani mi-a şters din memorie cum spuneam numele a diverse persoane din viaţa mea, dintre care mulţi m-au batjocorit sau m-au lovit, nu ştiu de ce. Aceste goluri în memorie create de ei prin multe coşmaruri şi dureri de cap, deşi nu am nicio vină, mă obligă să mă sinucid. Este înfiorător, pe lângă numele celorlalţi şi diverse fapte, ei au şters şi tot ce era binele şi fericirea în viaţa mea. Şi nu meritam aşa ceva. Repet: am fost mereu un om de încredere şi normal. Vă spun drept: imediat ce intram într-un colectiv de oameni memoram toate numele lor şi prenume şi nume de familie şi le ţineam minte pentru toată viaţa...acum sunt foarte îndurerată de ce mi-au făcut şi voi muri precis şi din cauza aceasta, nu mai pot îndura...voi povesti în cele ce urmează despre colegii sau profesorii mei, chiar dacă nu mai pot menţiona numele lor (decât în anumite cazuri sau doar parţial). Păcat...acum câţiva ani puteam menţiona totul în detaliu. Este o mutilare inutilă a unui om bun şi chiar perfect şi nu ştiu de ce au fost aşa cruzi, eu oricum mor în curând. Dacă însă mi-aţi da o listă cu numele colegilor mei şi profesorilor de la psihologie sau medicină, încă aş mai putea să îi identific şi să completez spaţiile goale din povestirile care vor urma.

Continuare în curând...

marți, 28 octombrie 2014

Infernul sunt ceilalţi, partea a VI-a

Cu o durere imensă desigur, a trebuit să mă întorc la Bucureşti. Încă speram din tot sufletul că voi răzbi din suferinţă şi necazuri, deşi totul se agravase de la un an la altul. Atunci nu ştiam că totul va fi din ce în ce mai rău, eram pur şi simplu forţată de împrejurări să mă întorc la Bucureşti. Naşul meu avea o vorbă urâtă, pe care eu nu o înţelesesem atunci, dar o ţinusem minte: "Sper' mata da' speri degeaba." Eu încă speram şi acum îmi pare rău că nu am încercat să rezist mai mult la Cluj...nimeni nu ştie ce are până nu pierde acel lucru, cum spun toţi. Oricum sunt convinsă că tot răul ar fi continuat precis şi s-ar fi agravat oricum şi acolo pentru mine. Anii care au urmat, de fapt din 1984 încontinuu, au însemnat o veşnică agravare a condiţiilor de viaţă şi necazuri tot mai mari, până în ziua de azi.

Bineînţeles cum m-am întors au continuat torturile dinainte, încă şi mai monstruos. Eram monstruos violată de la distanţă, vecinii mă chinuiau zilnic, taică-meu mă bătea şi înjura oribil zi de zi şi eu mai sufeream şi din cauza iubirii faţă de Zăgrean şi întrebărilor fără răspuns şi l-am mai căutat la facultate de câteva ori. El mi-a vorbit frumos în perioada aceea şi mi-a făcut unele destăinuiri. Taică-meu era viclean sau precaut dacă preferaţi aşa, adică nu mă mai bătea la sânge şi nu mă mai învineţea, fiindcă eram într-un colectiv la facultate. Pentru cine nu ştie, facultatea era gratuită la stat în perioada aceea şi probabil va mai fi...de fapt nu ştiu sigur cum vor evolua timpurile, de aceea am precizat acest lucru. Oricum nu este nicio scofală, fiindcă după cum vă puteţi da seama, sărăntocii, cum eram eu, nu au ce căuta la facultate şi sunt în general daţi deoparte sau sacrificaţi, mai ales dacă sunt inteligenţi şi nu se pretează jocurilor celorlalţi. Eu oricum nu m-aş fi putut adapta între ei, fiindcă eram un om cu desăvârşire bun, aşa fusesem crescută şi nu mă puteam schimba, iar facultatea de psihologie, printre altele, e o şcoală de asasini plătiţi, ceva mai sofisticaţi decât alţii. La început Irina Ioniţă chiar îmi spunea, parafrazând cântecul lui Mircea Vintilă sau Baniciu : "Un' te duci tu mielule? La facultate domnule." Desigur Irina mă rănea, punea paie peste foc sau îmi oferea oţetul ca lui Cristos, dar, vă asigur, alţii au fost mult mai răi şi aproape toţi cei pe care i-am întâlnit de-a lungul vieţii aşa mi-au vorbit, cu simboluri care răneau sau diverse alte atacuri verbale, dar niciodată normal şi realist, cum eram eu mereu.

La facultate am fost o studentă sârguincioasă, aşa cum mi-era felul. Am fost obligată să repet anumite obiecte de studiu pe care le făcusem şi la Cluj (filozofia de exemplu), dar pentru altele au acceptat nota obţinută la Cluj (de pildă la logică). Legat de filozofie aveau dreptate, aici în Bucureşti se făcea serios epistemologie cu un profesor reputat, dl. Mircea Flonta. La Cluj filozofia a fost făcută cam varză...de fapt istoria filozofiei, dar până şi eu, simplu student, ştiam mai mult atunci încă de la admitere. Colegii m-au primit destul de frumos la început, adică nu au fost probleme pe care să mi le amintesc acum, poate erau doar mici detalii fără importanţă pentru mine, fiindcă eu aveam necazuri mult mai mari. Voi vorbi despre ei mai mult mai încolo...În ce priveşte obiectele de studiu, preferatul meu a fost psihologia socială, unde simţeam că îmi zbârnâie neuronii, mi-era foarte la îndemână şi simplu să memorez totul, fiindcă era extrem de logic. Pentru cine nu ştie, ştiinţa psihologică este extrem de logică, o persoană tânără cu oarecare inteligenţă nici nu are ce toci sau învăţa, fiindcă lucrurile curg de la sine. E o ştiinţă aproape banală ca teorie, toate orientările în psihologie sunt uşor de înţeles; până şi taxonomiile cele mai laborioase sunt floare la ureche. Aşa mi s-a întâmplat şi cu psihologia socială, totul a fost simplu, deşi am citit destul şi suplimentar faţă de cursurile profesorului Pantelimon Golu. La examenul parţial din iarna 91-92 el mi-a sugerat chiar că sunt o studentă bună şi că poate ar trebui să fac cercetare psihosocială ( nu ştiu dacă îşi bătea joc de mine sau nu). În anul acela am făcut psihologie genearală cu dl Paul Popescu-Neveanu, ulterior decedat. La cursurile d-lui Neveanu am fost pentru prima oară şocată de reacţia unei colege Cerasela Prodan, despre care voi mai povesti...Ea era mai mare decât mine cu vreo doi-trei ani şi era genul de persoană populară şi dominantă, ştia să îşi impună voinţa, vorbea degajat şi fără fineţe, era într-un cuvânt un fel de fiică a regimentului, aproape total opusul meu. Eu eram un şoarece de bibliotecă delicat şi cu blana curcubeu, fiindcă citeam şi filozofie (atunci Kant şi Heidegger) şi poezii şi literatură şi psihologie, şi îmi plăceau eseurile scrise cu fineţe şi inteligenţă livrescă elaborată, subtilă. Citeam şi în limbi străine, descoperisem că înţeleg şi engleza în cărţi ştiinţifice, nu doar franceza (literatura ştiinţifică foloseşte puţine cuvinte din limbajul curent, numai cele mai simple).Cerasela era un şoarece de câmp mastodont. Vă rog să nu râdeţi, cam aşa erau lucrurile atunci. La un curs al lui Neveanu, poreclit PPN, bietul om a simţit sau nu a simţit, cum vreţi să spuneţi, nevoia să fie om fiziologic şi a viciat în mod normal calitatea aerului din amfiteatru. Cerasela a reacţionat după câteva secunde cu o întrebare adresată prietenilor ei: "Aţi auzit cum a făcut?" Hm, nu mai ştiu ce i-au răspuns ceilalţi, Sebi sau George sau Bianca sau ştiu eu cine... oricum eu eram nedumirită, nu înţelegeam defel reacţia Ceraselei...cum naiba să fii mirat de aşa ceva, şi de ce să întrebi pe alţii dacă au auzit? În fine, aşa era ea. Tot în preioada de început a studiilor, ori poate în anii următori...puteţi verifica...Cerasela m-a mai şocat odată (ulterior m-am obişnuit cu ea şi felul ei de a fi) când a spus sus şi tare că noi, ca studenţi la psihologie, trebuie să vizionăm filmul Basic Instinct, fiindcă e un fenomen pe care trebuie să îl înţelegem ( nu ştiu la ce naiba se referea),sau cel puţin un fenomen important în societate pe care trebuie să îl înţelegem.

_________

Continuare în curând pe aceeaşi postare, ies puţin acum în stradă...( M-am întors de pe stradă. Azi, 29 octombrie, au fost iar multe maşini în cârd pe strada mea. Adineaori a intrat unul peste mintea mea, spunând că degeaba aveam blană multicoloră cum am spus mai sus, că el crede că nu aveam blană bună. Nu are dreptate, am avut o cultură generală serioasă şi foarte bună -- în literatură un schelet perfect pe care puteam broda, iar în filozofie puteam aprofunda, eram doar novice. Altul iar m-a atacat cu ideea "când scăpăm de ea". Pe stradă m-am întâlnit cu o fostă colegă de muncă de la bibliotecă, ea era răsfăţată şi deasupra, eu chinuită şi la subsol, ea mi-a făcut rău la serviciu, cum voi povesti, chiar dacă i-am uitat numele, poate îmi voi aminti, m-au torturat mult în ultimii 10 ani...ea a mai ieşit de mai multe ori pe stradă în calea mea şi niciodată nu vrea să mă salute, deşi cred că nu m-a uitat. Nu înţeleg cum de apar toţi în calea mea repetat...au mai fost şi alţii de la bibliotecă acum câţiva ani şi toţi au evitat să mă salute, ca şi Luiza.)

_______________________
Apoi s-a întâmplat ceea ce proştii cred că a fost singura sau cea mai mare nenorocire din viaţa mea. M-au închis în spitalul de psihiatrie. Pe vremea aceea (poate şi azi desigur) tinerii nedoriţi erau închişi desigur împotriva voinţei lor. Acest lucru s-a întâmplat la sfârşitul lui martie 92. Repet, am fost mereu ţinută în spital mai mult decât a rămas în actele oficiale şi torturată oribil. Am dovezi desigur ale scrisului meu la cursuri cu puţin înainte şi apoi la ieşirea din spital. Nu înţeleg de ce să nu fie adevărul în cazul meu şi despre aceste abuzuri. Oricum până şi copiii învaţă în manualele de istorie despre abuzurile psihiatrice şi cei inteligenţi înţeleg că aceste metode de tortură sunt oribile asupra oamenilor normali şi nevinovaţi. Am scris deja totul în piostările anterioare despre maşinăria spitalului de psihiatrie din Bucureşti. Reiau doar câteva aspecte. Internarea psihiatrică este un lucru dezgustător, dar ceea ce se întâmplă ulterior este de mii de ori mai monstruos. Oamenii s-au purtat rău cu mine înainte şi oribil după aceea. După ce am ieşit din spital cei mai mulţi m-au dat uitării adică m-au părăsit de tot şi brusc nu mi-au mai trimis nici vederi sau scrisori, ca şi cum eram altcineva brusc. Eu rămăsesem aceeaşi chiar dacă d-na Giurgiucă, medicul meu la a doua internare, spunea că aşa formează ei "omul nou" în spital, cu referire probabil la un termen ceauşist. Eu oricum fusesem un om perfect, nu înţeleg ce voiau să formeze. Mă purtam la fel cu ceilalţi, dar ei deveniseră cu adevărat altcineva. Acum aveau motiv aparent să îşi bată joc de mine, mă tratau ca şi cum eram proastă, rea şi copil totodată, în timp ce eu rămăsesem un om calm şi liniştit şi cu un car de gânduri bune şi luminoase faţă de ceilalţi...nici nu vă puteţi imagina cât de mult. Dar, cum spunea naşul meu, eu nu puteam topi munţi mari de gheaţă, ei erau insensibili. În cel mai bun caz mă tratau ca şi cum nu existam şi tot ce spuneam eu nu era auzit, cu adevărat ei răspundeau aiurea...nu delirez, acesta e adevărul. După ce am ieşit din spital era ca şi cum mă aflam pe fundul unui ocean şi ceilalţi pluteau deasupra şi nu îmi percepeau nici cuvintele, darmite sentimentele atât de frumoase faţă de ei. Ca şi cum nu mai existam. Mai mult decât atât, vă spun cu certitudine că în anii din urmă, deci la peste douăzeci de ani de atunci, au intrat unii peste gândurile mele cu ideea că m-au băgat la "abatorul de oameni". Ei bine, nu este adevărat, spitalul nu este abator de oameni, este doar un lucru extrem de brutal. Adevăratul abator este ceea ce urmează după spital, şi de exemplu ceea ce mi-au făcut în ultimii ani prin diverse alte metode de tortură şi prin izolare şi sărăcie. În spital mi-au spălat creierul de multă frumuseţe intelectuală reală, fiindcă citisem mult şi memorasem tot ce era esenţial. Aceste pierderi m-au durut mult, erau numai lucruri bune, acum e un motiv de sinucidere. Dar nu aveau cum să îmi distrugă sufletul şi amintirile din viaţă. Adică nu au făcut acest lucru. Am pierdut atunci doar latura superioară a cogniţiei şi memoriei şi ulterior am citit din nou mult şi m-am refăcut. Inima, poezia, dragostea rămăseseră intacte. Însă ceea ce mi-au făcut în ultimii ani, după 2005, deci de aproape 10 ani, m-a distrus cu adevărat, mi-a furat şi din binele sufletesc...nu complet desigur, voi povesti în finalul acestor scrisori.

Spitalul de psihiatrie înseamnă un loc întunecat (aşa cum a fost atunci) şi periculos nu doar prin tratamentul extrem de violent, ci şi prin violenţa pacientelor celorlalte (care parcă mă urau şi îşi dădeau în petec ca nebunele adevărate şi erau şi foarte proaste, nu doar rele şi întunecate) şi igiena deficitară care în cazul meu a dus la flegmon complicat cu febră şi intervenţie chrurgicală şi la stafilococ extirpat chirurgical cu sechele zeci de ani (specie nozocomială foarte rezistentă). Spitalul mai înseamnă în general o comunicare deficitară cu toţi ceilalţi (toţi te tratează ca şi cum nu ai avea creier deloc), atât cu medicii cât şi cu restul personalului şi alţi pacienţi şi vizitatori. Spitalul înseamnă obligarea victimei să suporte ca fiind adevărate minciunile despre porcii din familia sa care au torturat omul mulţi ani...eu trebuia să suport să vină (scroafa de) maică-mea după tot ce îmi făcuse atâţia ani şi să suport să o văd iar cu sacoşele pline şi bani pentru medici, cum făcea când eram copil faţă de profesorii mei. Şi făcând pe victima, ea care fusese un monstru. Spitalul înseamnă promiscuitate sexuală, cum am povestit. Spitalul înseamnă multă, muultă violenţă fizică în care victima (şi nu fusesem singura în această situaţie) riscă să îşi spargă capul de dalele de ciment când leşină din cauza tratamentului brutal. Înseamnă întuneric, singurătate şi gratii urâte la fereastră, tocmai bune să te spânzuri de ele cu halatul, dacă vrei. Înseamnă să fii imobilizat în pat, legat în cârpe. Să dormi cu lumina de veghe de neon lăsată de asistente. Înseamnă mâncare proastă, lături în loc de ciorbă (apă chioară) şi pâine goală înghiţită de foame zi de zi. Şi mereu acelaşi gust de fulgi de cartofi, lapte praf şi pilaf cu carne de pui (picior scheletic sau carcasă cu trei fire de carne) dubios de apos şi rău la gust. Şi ceaiul din zahăr ars cum spuneau unii. Înseamnă eclerul săptămânal ca o sărbătoare....etc. Iar după ieşirea din spital chinul de a efectua mişcări fine sau de a scrie, mişcări imposibile din cauza medicamentelor, mulţi ani (vreo trei în cazul meu, fiindcă tratamentul a fost oribil). Şi omul devine pe faţă, oficial, batjocura celor vulgari şi acri şi răutăcioşi şi proşti sau inculţi, care parcă se bucură de tortura asupra victimei....au fost mulţi în cazul meu.

Am povestit cum m-au închis, cum mi-au dat medicamente pe ascuns...eu plângeam şi le arătam lui naşu şi tatei casetele de muzică ale tatei unde, pe una din ele, era înregistrată peste cântec o voce de bărbat identică cu a lui Zăgrean care spunea "uite al dracu casetofonu ăsta, cântă singur" Încă o mai am, dar nu interesează pe nimeni. Naşu se apleca la urechea mea spunând "nu am cum să te ajut că taică-tu este prea mare, înţelegi?". Apoi când m-au închis mi-am pierdut conştienţa pentru câteva secunde şi tata urla "regele a murit, trăiască regele!" Eu nu am fost niciodată rege şi nici familia mea, eu am fost o cerşetoare prăpădită toată viaţa....e evident cine sunt regi şi regine în ziua de azi şi atunci era de asemenea evident. Apoi, în spitalul de psihiatrie a venit o doamnă brunetă şi grăsuţă în halat alb şi mi-a luat un interviu (fiindcă ei sunt sadici şi inumani şi din acest punct de vedere) şi i-am povestit totul şi ea aproape a urlat la mine când i-am spus de torturile sexuale: "Fata mea, aşa ceva nu există!!".

În ansamblu şi în concluzie, ceea ce spun toţi în ultimii ani şi părerea generală e că viaţa se termină odată cu internarea psihiatrică şi că omul trebuie să se sinucidă. Veţi înţelege poate mai bine din următoarele părţi ale poveştii. E nu ştiu de ce este aşa fiindcă eu fusesem o persoană perfectă şi nu greşiesm nimic şi aveam influenţă pozitivă ca intelectual şi nu voiam să mor... De ce nu vor să fie adevărul din moment ce fusesem perfect normală şi înainte şi după spital şi într-adevăr nu făcusem nimic rău, nu aveam niciun păcat şi nu greşisem nimic?? Ei îmi răspund mereu că e normal, fiindcă ei vor să muşamalizeze totul şi toţi sunt vinovaţi. Urlu, cum urlam înainte de spital findcă nu mă lăsau să dorm de mult timp, prin zgomote şi violenţă sexuală oribilă de la distanţă: TOTUL E ADEĂVRUL CURAT, TOT CE AM SPUS VREODATĂ...DE CE NU MAI SUNTEŢI OAMENI DELOC? DE CE SĂ NU FIE DREPTATE ÎN CAZUL MEU, AM AŞTEPTAT 43 DE ANI, APROAPE 44?! aM FOST UN OM PERFECT ŞI CU MULTĂ DRAGOSTE ADEVĂRATĂ FAŢĂ DE OAMENI.... Ceea ce am scris despre viaţa mea pe acest blog este adevărul curat, fără omisiuni, şi tratamentul psihiatric nu mi-a şters memoria asupra faptelor din viaţă, nu am uitat nimic. Am prezentat totul obiectiv, fără părtinire. Nu am omis nimic, în timp ce ei spun că oamenii s-au distrat să inventeze minciuni despre mine cu care să îşi bată joc şi că nu vor să recunoască adevărul fiindcă dacă ar recunoaşte că o nebună are dreptate înseamnă să recunoască că ei sunt idioţi. Exact aşa spun ei!! Azi de exemplu mi-au spus că au inventat să eu aş fi avut o relaţie ( nu ştiu la ce se referă) cu un negru. Nu a existat aşa ceva, cum urla aia la mine în spital! Absolut deloc, nu am avut niciun fel de relaţie cu vreun negru, deşi mama lucra la o ambasadă din Africa. Eu nu am comunicat deloc cu niciunul. Şi habar nu am despre invenţiile lor.

Despre diagnostic şi tratament: este o invenţie oribilă. Tot ce spun ei este minciună. De la început mi-au dat diagnosticul de schizofrenie (paranoidă) şi vă jur că am citit tot ce am putut despre asta (şi în psihologie şi în psihiatrie) şi nu am avut în viaţa mea niciun element de schizofrenie, de niciun fel sau formă de schizofrenie sau paranoia. Am fost destul de inteligentă să înţeleg asta. Se mai numeşte eufemistic depresie atipică sau psihoză discordantă, fiindcă medicii spun că astfel vor să protejeze pacientul şi familia lui de blamul societăţii. Dar eu nu greşisem nimic, de ce să fiu blamată şi de ce să ascund? Şi Luiza a primit acelaşi diagnostic şi venea la mine acasă să discute despre asta, părea foarte afectată şi îmi spunea că ea crede minciunile medicilor. În realitate nu aveam nicio tulburare, nici măcar această nouă sperietoare la modă în psihiatrie pe internet cel puţin şi numită "sindrom de stres posttraumatic". Ceea ce era adevărat, singurul lucru pentru care trebuiau să mă trateze şi totodată diagnosticul corect, era o formă de tulburare sexuală, fiindcă alţii mă "futeau" cum spun ei azi. Dar alţii spuneau că singurul remediu ar fi fost să am eu relaţie sexuală cu cineva...de unde naiba? De pe stradă? Atunci medicul a spus că trebuie să iau medicamentele îndelungat, oricât de rele sunt, ca să mă protejeze de acele senzaţii sexuale. Deci psihiatrii sunt un fel de exorcişti oficiali. Numai că nenorocirea e că medicamentele sunt otravă. Iniţial această otravă nu atacă decât parţial organismul victimei, se întoarce şi loveşte în cei care violează victima de la distanţă, ceea ce e corect. După ani însă, ele devin ineficiente, cum s-a întâmplat în cazul meu.... şi cu medicamente omul oricum nu are dreptul să aibă relaţii sexuale şi nici copii, cred că ştiţi asta. În ultimii ani am suferit torturi sexuale monstruoase şi calitatea vieţii mele a scăzut enorm. În plus am multe simptome fizice în organism, ca şi cum m-am îmbolnăvit şi dacă e aşa ei nu vor să recunoască adevărul fiindcă sunt vinovaţi şi fiindcă printre altele m-au otrăvit prea mult cu medicamente. Dar cea mai mare otravă este minciuna oamenilor răi, cum veţi vedea şi în cele ce urmează. Eu nu am minţit niciodată. Eu nu am fost sursa niciunui rău în lume, numai cei păcătoşi şi răi poartă întreaga vină.

___________ continuarea în partea a VII-a

Acum e ora 6 dimineaţa, 29 octombrie 2014 şi scriu din nou...sunt sfâşiată, m-au torturat din nou sexual azi noapte nu foarte îndelungat şi iar a crescut temperatura din câte se pare...oricum am observat încă din anii 90 că de fiecare dată când veneau peste mine sexual creştea temepratura afară. Saua proape de fiecare dată. Am luat noaptea asta 2 pastile de neuroleptic puternic în zadar. Mă ameninţaseră înainte. Apoi în ciuda medicamentului nu am putut adormi. Mă îngrozesc cum mă voi simţi azi...va fi înfiorător din nou, poate voi muri. Ei mă ameninţă că mă omoară fiindcă, citez "lumea nu trebuie să înţeleagă ce se întâmplă în ţara ta". Aşa spun unii în engleză de fapt. Dacă voi mai trăi voi continua povestea şi va fi completă, absolut tot esenţialul.

Infernul sunt ceilalţi, partea a V-a

Ceea ce s-a întâmplat la Cluj în viaţa mea (1990-1991)este deja scris în alte scrisori. Punctez faptele mai importante şi unele pe care poate nu le-am menţionat. Cursurile la facultate au fost amânate pentru mai multe săptămâni, timp în care ceilalţi au avut grijă să mă lovească şi să îmi facă viaţa amară. La început eram suplă, 56-58 kg şi apoi din cauza stresului m-am îngrăşat rapid până la 80 de kg, ceea ce a dus la remarci cinice din partea colegelor mele de cameră. Stăteam în cameră cu Sorina Şuvaina, Enniko nu mai ştiu cum (de origine maghiară) şi Irina Cramarenco din Sibiu, pe care Sorina a dat-o în final afară, aparent fiindcă stătea în cameră cu prietenul ei în acelaşi pat (dar la început Sorina acceptase acest lucru şi nu zisese nimic). Ulterior şi Irina s-a îngrăşat mult. Eu nu am avut nici cea mai mică vină legat de acel tânăr student din republica Moldova, cu un an mai mic decât mine. Am fost la munte odată cu el datorită unei fete de la matematică, cu care am avut o relaţie tranzitorie. Ea se amuza să fredoneze cântecul "Can touch this", în timp ce pe mine mă îndurera, datorită torturilor sexuale prin care trecusem în Bucureşti. Am mai ieşit cu ea şi la iarbă verde de 1 mai, când din lipsă de bani am prăjit slănină la grătar... Atunci când fusesem cu ea la munte am luat capul acelui băiat în poală sau pe umăr, dar de fapt nu am greşit nimic. E singura dată în viaţa mea când am făcut un fel de "avansuri" unei persoane de sex opus. Eram strivită de nesomn, oboseală şi mai ales de durerea acelei iubiri a mea faţă de Zăgrean. Fata cealaltă se cam lipise tot de un student din Moldova, coleg cu mine la psihologie şi pe mine mă cam enerva acest lucru, fiindcă ea era mai mare decât mine cu doi-trei ani. În ciuda faptului că nu greşisem nimic, ulterior am avut probleme nopţile cu băieţii din căminul din faţă, care veneau şi strigau porcării în faţa geamului meu şi dispăreau când mă duceam să văd cine este. Totodată se pare că Irina Cramarenco se ducea uneori în căminul băieţilor şi discuta în contradictoriu cu ei, chiar şi Sorina a remarcat acest lucru. Eu retrăiam astfel scena din Bucureşti cu acel bărbat care vorbea cu Arionii "nu e adevărat! la valoarea ei" ca şi cum mă apăra pe mine; atunci Irina spunea cam acelaşi lucru; că nu e adevărat, că ei nu au dreptate..etc. Nu ştiu la ce se referea. Poate nu la mine. Oricum după câteva săptămâni petrecute în cămin am început să resimt chinuri sexuale cumplite zi şi noapte, mai rău decât fusese în Bucureşti şi astfel am început anul universitar. Acele torturi sexuale erau mai puţin puternice ca intesitate decât cele din Bucureşti, dar mă rodeau, mă oboseau şi mă împiedicau să citesc sau să memorez şi acest lucru mă deprima mult. Era ca un fel de roadere măruntă a zonei sexuale. Perseveram să merg în biblioteci şi stăteam ca viţelul la poarta nouă şi eram extrem de tristă tot timpul. Mi se spulberau toate visele, era greu să îndur şi însemna că suferisem atâţia ani degeaba până atunci. Totul a continuat pe tot parcursul şederii mele la Cluj. În ce priveşte alte relaţii cu sexul opus, ele nu au existat. Am ieşit de 3-4 ori la plimbare cu doi indivizi şi pe ambii îi chema Doru, dar nu am devenit prietenă cu niciunul. Fetele ziceau că nu mă înţeleg, fiindcă eu eram prea frumoasă pentru primul Doru, care era pocit, dar eu am renunţat la relaţia cu el fiindcă încercase să mă sărute cu forţa, în timp ce eu îl iubeam încă mult pe Zăgrean şi eram atât de naivă încât crezusem că o femeie poate fi prietena, nu amanta unui bărbat. Ambii Doru, dar mai ales al doilea, au fost vexaţi de faptul că eu i-am respins, deşi m-am întâlnit cu fiecare doar de 2-3 ori. Al doilea a venit şi a făcut scandal la mine în camera de cămin. Atunci eram deja grasă. În ce priveşte pe Zăgrean, l-am prins într-o emisiune de radio întâmplător, un interviu în care el se referea şi la admiterea la medicină. Pe parcursul anului petrecut acolo, am fost posedată sexual ca în Bucureşti numai o dată sau de două ori. Ciudat a fost şi faptul că m-am întâlnit acolo cu un fost tovarăş de joacă din satul bunicilor pe nume Dorin, numit al Rusului în sat. M-am întâlnit tot întâmplător cu Dorin al doamnei Suma, cu 9 ani mai în vârstă, care mi-a povestit că a devenit ginecolog şi de care fusesem tranzitoriu atrasă în adolescenţă fiindcă dansase cu mine. Atunci la Cluj era deja căsătorit parcă sau avea prietenă cum mi-a povestit. M-a minţit aşa de circumstanţă că ne vom mai vedea, ceea ce nu s-a întâmplat şi eu tocmai eram gata să îi cer ajutorul medical pentru problemele mele sexuale. Am aflat acum câţiva ani de la mama că a murit, în floarea vârstei, nu mai ştiu din ce cauză.

La Cluj m-am prezentat cu numele de mijloc, Monica, şi acum îmi pare rău, mai ales fiindcă, din motive obscure, cunoştinţele mele pe internet mă numesc mereu Monica, deşi am explicat de mii de ori că mereu mi s-a spus Cristina în afară de anul acela la Cluj. Şi ei sau ele continuă să îmi zică Monica şi zilele acestea, deşi în trecut mi-au spus corect Cristina. Eu m-am prezentat atunci Monica fiindcă suferisem mult şi speram să încep o viaţă nouă şi nu ştiam atunci că schimbarea numelui nu e o idee bună. Acolo mai aveam o colegă Monica, cu care lucram în echipă la experimentele de la psihologie experimentală şi care era o fată inimoasă şi cuminte. Ea, împreună cu alte câteva colege, a participat la o emisiune radiofonică în care trebuiau să îşi găsească perechea şi să formeze un cuplu cu un băiat tânăr necunoscut. Colegele mele erau drăguţe şi fizic şi sufleteşte şi mă împăcam relativ bine cu ele. În ansamblu mi-a plăcut de toate celelalte. O amintesc aici pe Ştefania, care stătea tot la cămin şi pe care am surprins-o odată periindu-şi părul şi fredonând un cântec cunoscut şi mi s-a părut că era îndrăgostită sau aşa ceva, aşa cum fusesem şi eu de Zăgrean. După ani am aflat că Ştefania s-a căsătorit cu profesorul nostru Mircea Miclea, care a devenit ulterior ministrul educaţiei în România. El era relativ tânăr când eram eu în facultate şi îmi amintesc că era genul Zăgrean şi că vorbea degajat pe culoar cu studentele. Cred că eram un grup de fete în jurul lui odată şi colegele mele îl tachinau şi îl complimentau când el a spus distrat, în afara subiectului discuţiei, că a uitat că trebuie să cumpere flori, că trebuie să ofere cuiva flori. Oricum toate fetele îi ţineau hangul. Am pomenit de aceste fapte deoarece trebuie să scriu despre un lucru la modă în România sfârşitului mileniului doi şi începutul secolului 21: în diverse facultăţi este desigur prezent un sistem de castă. Acest lucru este întărit prin legarea unor căsătorii între profesori din colectivul respectiv, uneori cu diferenţe mari de vârstă între cei doi. Cred că acest lucru era la modă şi mai înainte şi va mai fi. Am observat acest lucru la Cluj, apoi la Bucureşti la psihologie unde erau în funcţie soţii Mitrofan cu care am avut relaţii mai strânse, ulterior şi o posiobilă rudă a lor, un bărbat tot Mitrofan, fiu sau nu ştiu ce, apoi tot aici la psihologie au devenit profesori universitari şi soţi totdată foşti colegi ai mei. Apoi la medicină Zăgrean cu soţia şi un alt exemplu profesorul de embriologie, i-am uitat numele, dar îl puteţi găsi. Apoi la ASE, când eram aşa zis bibliotecară, o colegă mi-a punctat faptul că acolo predă un profesor căsătorit (mi-a arătat poza lui pe o carte)cu o tânără mult mai tânără ca el şi spunea că ea nu prea înţelege astfel de căsătorii sau cum reuşesc ei să treacă peste bariera dintre generaţii. O altă colegă interesantă la Cluj a fost Adela Mare, fiica profesorului universitar Victor Mare. Ea, după cum îi spunea şi numele, avea gura mare, vorbea tare şi strident, era imposibil să o uiţi. La începutul studiilor, înainte ca eu să fiu marginalizată conform statutului meu social inferior, am fost invitată la plimbare şi cofetărie de Adela şi încă doi colegi de sex masculin. Unul dintre ei a devenit o vreme specialist în psihologie cognitivă şi a avut o bursă în străinătate, din câte mi s-a spus. Cât timp am stat eu la Cluj nu am avut norocul să fie vreo bursă, de niciun fel. A fost doar un specialist în hipnoză din altă ţară care vorbea în engleză. Atunci am făcut o mică greşeală (fiindcă eu de felul meu nu sunt isterică sau teatrală şi nu am fost niciodată). M-am oferit ca medium pentru hipnoză, mai mult din suferinţă şi nevoie de comunicare, nu din nevoia de a fi în prim planul dezbaterii. Se apre că am fost uşor "hipnotizată" şi că eram oarecum sugestibilă, fiindcă am simţit cum mi se zbat pleoapele şi nu le puteam controla. Doar atât. În ce priveşte alţi priofesori aş mai menţiona pe Horia Pitariu, pe care l-am admirat, fiindcă era într-adevăr inteligent şi era genul care nu ascunde acest lucru, fiind efervescent în expunere şi dialog.

În ce priveşte relaţia mea cu părinţii şi restul familiei în acel an-- a fost groaznic. Părinţii îmi dăduseră un carnet de CEC cu economiile lor, poate singurul carnet pe care îl mai aveau, recunosc. Dar mă ameninţau că nu îmi vor mai da bani pentru anul următor. Realitatea e că nici nu aveau. Iar o studentă din alt oraş cum eram eu nu avea şanse să îşi găseacă de lucru în acei ani de tranziţie economică sălbatică şi multe tulburări sociale. Ştiţi cum a fost la Cluj. Abia se înfiinţau în acel an câteva buticuri, aşa era mioda atunci. Erau cozi lungi la oficul de emigrări, pe o stradă nu prea departe de căminele studenţeşti. Atunci m-am întâlnit pe stradă cu o fostă colegă de liceu, Livia Şchiopu, care făcea sociologie la Cluj. Fusesem colegă cu ea doar în primii doi ani de liceu şi urma să fiu colegă cu ea la liceul Caragiale din Bucureşti, când am fost amândouă profesoare. Ulterior ea s-a căsătorit cu alt fost coleg, Iliescu Vlad, a avut un copil şi a divorţat. Mama îmi trimitea la Cluj pachete cu alimente şi alte cele din când în când şi oficiul poştal era lângă cămine. Îmi trimitea lucruri bune, recunosc, dar acest lucru e doar o faţadă. Mi-a trimis şi o plapumă de iarnă prin Roji, o unguroaică care ne făcea curat în casă şi nouă şi mătuşii mamei mele şi familiei Ramba. Slavă Domunlui, mama nu a venit la Cluj în vizită. Dar după ani naşul meu urma să mă tachineze neplăcut cu ideea "Cristina, mama ta avea grijă de tine când erai la Cluj, te vizita la două-trei săptămâni", etc. Tonul vocii lui era cinic, oricine putea înţelege că minte ca să mă lovească, nu ştiu nici eu de ce. Mamaia mea dragă s-a îmbolnăvit grav după ce am plecat eu la Cluj, cum se întâmpla mereu când eu plecam de acasă...Am vizitat-o în lunile de suferinţă, când îşi smulgea cerceii din urechi să mi-i dea, de frică că nu vor mai ajunge la mine după moartea ei...mi se rupea inima...acei cercei au ajuns la mine şi apoi la amanet în ultimii ani...alte lucruri nu au ajuns. Apoi am venit de la Cluj când ea trăgea să moară în 91 şi mama m-a împiedicat să o văd pentru ultima oară. Am vorbit cu ea la telefon, apoi ea a murit până dimineaţă. Am fost la înmormântare, eram doar câţiva în jurul sicriului...şi ce om bun şi blând fusese...şi ce fericită fusesem în copilărie.

Aşadar am plâns mult în vara lui 91 şi mi-am făcut transferul la facultatea de psihologie din Bucureşti, şi încă speram că voi reuşi şi voi scăpa de închisoarea psihiatrică cu care eram ameninţată direct sau indirect... Desigur, cât stătusem la Cluj nu îi vorbisem lui Zăgrean în singurătate, fiindcă atunci credeam că el nu are microfoane acolo, cum avea la mine acasă în Bucureşti. Aşa mă convinsese el şi îi rămăsesem fidelă.

Continuare în curând....

Violonistul

O povestire despre viaţa mea la Cluj pe care uitasem să o postez aici:

În 1990, când aveam 19 ani, săteam în gazdă la Cluj la rude mai îndepărtate de origine maghiară. Eu nu ştiu din păcate limba maghiară. Şi mătuşa mea, verişoara tatei Maria, fusese în urmă cu doi ani la noi în vizită la Bucureşti, împreună cu fata ei Ana-Maria. Mă pregăteam pentru admiterea la facultatea de psihologie în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Drumul spre facultate era scurt, trebuia să trec doar pe lângă biserica reformată cu statuia Sfântului Gheorghe omorând balaurul în faţă. Acea statuie este o replică a unei statui existente la Praga.

http://travel-to-cluj.blogspot.ro/2010/07/statue-of-saint-george-slaying-dragon.html

Soţul mătuşii mele era tenor la opera din Cluj, secţia maghiară. Poate există mai multe probabilităţi să găseşti în aceeaşi curte artişti de un anumit tip sau oameni cu preocupări sau ocupaţii similare. Pot spune că eu am văzut în acea curte comună a rudelor mele o altă casă din care ziua pleca uneori în oraş un violonist.

Într-una din acele zile bătrânul din casa de alături, tată al acelui violonist, m-a invitat la el în casă şi eu nu am refuzat. Simţeam că am cum să am încredere. Credeam că bătrânul e mai ataşat de fiul lui, dar mă înşelasem. El trăia într-o lume a propriilor lui amintiri. Vorbea cu mine în româneşte, arătându-mi impresionanta lui colecţie de diplome, decoraţii, trofee, fotografii şi alte amintiri din îndepărata sa carieră de violonist, lungă şi plină de succes. Poate el nu era chiar mândru de fiul său, aşa cum eu crezusem, chiar dacă fiul nu era aşa faimos. Ori poate invers – îl judec prea aspru – fiindcă tot ce îi rămăsese lui mai aproape pe lume erau propriile amintiri, pentru care merita să fie respectat. O doză normală de egoism este mai respectabilă decât vidul din propria viaţă. Acel bărbat bătrân încă avea o viaţă a lui, personală în acele amintiri, nu cedase propriul să sine pentru altcineva. Cât despre relaţia sa cu fiul lui, care stătea şi el în casa cu meritele bătrânului pe pereţi, cine sunt eu să judec? Evident bătrânul nu putea trăi numai pentru fiul său, şi cred că avea dreptate. Amintirile lui nu însemnau un orgoliu prea mare sau o obsesie. Însemnau doar că era bătrân.

Dacă existenţa noastră e o sferă care aleargă printre alte sfere, atunci putem observa că de multe ori sferele vieţii devin tangente cu altele sau chiar se întrepătrund. În popor există numeroase expresii care enunţă diferite coincidenţe care par să sfideze legea hazardului. Cum ar fi „vorbeşti de lup şi lupul la uşă”, „ a mai murit un drac” (când două persoane exprimă simultan aceeaşi idee), „se întâlneşte munte cu munte, darmite om cu om”, „ce mică e lumea”, „pământul e rotund”, „pune-ţi o dorinţă dacă guşti prima oară (un anume aliment)”, etc.

Ar fi de adăugat teoriile asupra necesităţii şi hazardului sau teoria probabilităţilor, legea entropiei în sisteme complexe şi legile de autoorganizare ale creierului omenesc. Nu aţi simţit cumva că parcă propriul cap se învârte ca un zar în lumea tangibilă, un zar aruncat de Dumnezeu?

După câteva luni am avut o altă surpriză. Eram deja studentă la Universitate. Rătăceam uneori pe străzuile Clujului, în special pe străzile curate şi liniştite aproape de strada principală în centrul oraşului. Astfel puteam să îmi reaşez gândurile şi emoţiile simţindu-mă binecuvântată cu ceea ce nimeni nu îmi putea lua: bucuria de a admira frumuseţea anotimpurilor prin toate simţurile (tinere atunci), să îmi înec emoţiile în reverie calmă şi inofensivă, ca un fel de relaxare prin care mă uneam cu restul universului vizibil. Astfel căpătam mai multă enrgie pentru a face faţă problemelor vieţii. Într-una din acele zile am auzit o melodie, blândă şi pură, care m-a atras spre una din vilele acelor străzi. Pereţii erau albi şi parcă un fel de iederă îi îmbrăţişa. Am intrat în curte fiindcă poarta era deschisă şi după aceea am îndrăznit să intru în casă. Accesul la concert era liber. M-am aşezat pe un scaun printre oaspeţi. Astfel am avut surpriza să îl întâlnesc acolo pe violonistul tânăr din curtea unde şezusem odinioară în gazdă. Nu am rămas până la sfârşitul concertului fiindcă pe vremea aceea aveam problemele mele sufleteşti care mă împiedicau să mă bucur deplin de liniştea pe care ţi-o poate aduce muzica.

Desigur astfel de evenimente mai speciale în viaţă mi s-au mai întâmplat. Coincidenţe inexplicabile pe care a trebuit să le accept în final ca parte firească din viaţă. Cum se spune „viaţa e o scenă” şi toţi suntem actori, vrând-nevrând. Am înţeles, ca şi Ungaretti, că sunt o fibră sensibilă a universului. Un univers armonios în care nu îl putem judeca pe Dumnezeu sau triada materie-energie-informaţie sau orice fel de legi ale organizării sistemului, dincolo de percepţiile noastre. La urma urmei de ce să îmi pese? Viaţa e aşa de frumoasă...cum spunea şi poetul „Tatăl nostru carele eşti în ceruri/ rămâi acolo/ iar noi vom rămâne pe pământ/ care este câteodată aşa de frumos”...

4 august 2014

luni, 27 octombrie 2014

Infernul sunt ceilalţi, partea a IVa

După ce a trebuit să îi sacrific lui Zăgrean totul şi m-am trezit din nou singură şi chinuită zilnic de părinţi în vara lui 89, la fel cum era înainte de Zăgrean, am încetat să îi mai vorbesc lui Zăgrean despre iubirea mea sau necazurile mele, adică nu îi mai vorbeam în casă în singurătate, adică la pereţi de fapt. Încercasem în zadar să îi vorbesc direct şi deschis, pe faţă, despre povestea noastră, el refuzase orice dialog de acest gen. Atunci eram departe de a bănui că Zăgrean, la fel cu părinţii şi restul societăţii, îmi voia moartea, lucru a cărui cauză nu o înţeleg nici azi. Poate faptul că eram doar un om bun şi virtuos, în timp ce el era plin de vicii şi păcate, explică totul.

Un detaliu interesant din toamna lui 89 este că Cristi, băiatul doamnei Gogolan, fosta mea profesoară de română, m-a invitat să merg cu el la balul bobocilor la facultatea de construcţii unde intrase. Acolo am stat stingheră într-un colţ, în timp ce el, dându-şi aere oarecum, încerca să discute cu diverşi colegi. După câţiva ani el s-a ataşat de o biserică (un lucru la modă în anii 90, prin care oamenii erau acceptaţi în societate, am avut şi alt ecunoştinţe care au făcut la fel), a călătorit în străinătate datorită bisericii şi s-a căsătorit datorită bisericii şi apoi a avut un copil. Un alt detaliu interesant din vara lui 90 a fost întâlnirea mea cu un englez călare (fotograf de meserie) care a poposit chiar în satul micuţ la bunicilor, spre marea mea mirare. Timp de câteva minute, dar nu ami mult, acel bărbat mi-a trezit o oarecare atracţie, el fiind singurul faţă de care am avut astfel de emoţii, în afară de Zăgrean. Ulterior mi-a trimis câteva scrisori din ţara lui.

După ce am început să nu îi mai vorbesc lui Zăgrean, în vara lui 89 vecinii de deasupra (familia de medici Arion)au început să mă tortureze cu zgomote încontinuu, ceea ce a fost cea mai oribilă dintre toate torturile la care am fost supusă o viaţă întreagă. Aceste oribile violenţe au fost principalul "motiv" al închiderii mele la psihiatrie în 1992, fiindcă eram extenuată de nesomn şi nu aveam unde să mă refugiez. Mai mult decât atât, aceste tehnici de tortură au durat aproape douăzeci de ani, adică vecinii m-au chinuit mereu timp de douăzeci de ani în toate trei blocurile unde am locuit. În ultima mea locuinţă m-au chinuit mult din 2006 până în 2008-2009, după care s-au liniştit şi nu am mai avut astfel de probleme în ultimii ani deloc. Ei mă chinuiau cu bormaşine, scârţâieli şi urmărirea paşilor mei cu zgomote puternice în orice cameră mergeam. Mai mult decât atât, acest gen de tortură e considerat a fi simptom psihiatric, deşi victima nu are nicio greşeală şi nicio tulburare psihică propriu zisă. Primul meu psihiatru, dr. Giurgiucă, m-a înţepat când mergeam la "control" la spital, întrebându-mă dacă vecinii m-au lăsat în pace. Eu nu înţeleg de ce îşi bătea joc de mine, de ce lovea atât de urât. E ca şi cum insinua că eu deliram sau aveam halucinaţii legat de faptul că vecinii mă torturau. Dar e imposibil. Nu cred că era idiot. Şi cum ar fi explicat el faptul că eu înregistrasem noaptea pe casetofonul meu zgomotele acelor porci? Oricum pe psihiatrii nu îi interesează dovezile (şi eu aveam destule încă din 84. Ei pur şi simplu te codamnă la moarte fără nicio greşeală fără nicio tulburare psihică. Dl Giurgiucă a venit acasă la mine în vizită odată. În timp ce stăteam de vorbă la masă împreună cu tata şi naşu parcă, vecinii de deasupra au început să scârţâie încontinuu scaunele prelung şi foarte puternic, aşa cum făcuseară de multe ori mai înainte. Cceea ce este de asemenea ciudat legat de porcii aceia de medici e faptul că, în vara lui 89, la scurt timp după examenul meu ratat, vecinii au avut o ceartă cu o persoană care avea exact aceeaşi voce cu Zăgrean, şi care spunea "nu e adevărat! La valoarea ei!", ca şi cum voiau să mă facă să cred că Zăgrean se certa cu ei legat de viaţa mea. Tata spusese atunci că îi dăduse mită lui Arion ca să intru eu la examen. După 89 Arion s-a reprofilat, devenind oncolog în loc de pediatru cum era înainte. Dacă citiţi scrisorile mele veţi găsi şi alte aspecte legate de Arioni, de pildă cum vorbeau despre Zăgrean. După câţiva ani am găsit la o expoziţie din biblioteca centrală universitară anumite date despre o familie de medici pe nume Arion şi am tras concluzia că erau ei, nu mai ţin minte de ce, precis era ceva clar. De asemenea, cu puţin înainte de a fi închisă la psihiatrie, Arionii au avut o altă vizită a unui bărbat cu vocea lui Zăgrean, care spunea "Îi dăm şi schizofrenie şi paranoia şi depresie şi de toate" şi râdea. Precis nu auzeam voci, cum se zice în psihiatrie, aceste lucruri au fost întrutotul reale. Numai dacă sunteţi lipsiţi de intelect nu mă credeţi. Normal că în acelaşi timp eram lucidă şi conştientă de toate celelalte zgomote şi fapte reale!

De-a lungul anului şcolar 89-90 am mai fost de mai multe ori la Zăgrean şi el încă se purta normal şi îmi făcea promisiuni dulci pe care nu le-a ţinut niciodată (de pildă că mă va duce în parc, la cofetărie, etc). Vreme de câteva luni nu am mai fost posedată sexual de la distanţă, dar foarte multe necazuri, durerea acelei mari iubiri şi chinurile din partea vecinior m-au determinat să îi vorbesc din nou lui Zăgrean în camera mea. Tatăl meu se schimbase brusc: devenise foarte violent, mă tortura mult şi mă bătea des până la sânge şi vânătăi, pe care încercam să le ascund cu machiaj. În acelaşi timp mă chinuiau vecinii. În acelaşi timp tata începuse să înjure urât de tot şi să folosească numai cuvinte vulgare în preajma mea (atât legate de sex cât şi de genul că îmi scoate borşul pe nas). Îmi arunca totodată foarte multe aberaţii "paranoice", de pildă "La sfârşit o să fii cu el" sau "Nimeni nu o să te accepte, că eşti şi femeie şi de aia". Eu am întrebat "de aia ce?" şi nu mi-a răspuns. Sau "ce preferi Cristina? Rusia sau America?" la care eu am răspuns "România" şi el s-a încruntat spunând: "Tu iubeşti un căcat. O să vezi ce o să-ţi facă poporul ăsta." Au fost mii de astfel de idei absurde din partea tatei, mult mai mult decât am povestit, dar eu nu am fost niciodată nebună. Mai recent el spunea că i-am îmbâcsit mintea cu "kilometri de căcat" şi că eu nu am ce discuta cu el şi că trebuie să vorbesc doar cu maică-mea.

În decembrie 89 am fost la Revoluţia aceea şi am suferit mult şi inutil, oricum nimeni nu mă respectă de zeci de ani. E normal că m-am dus, fiindcă eram chinuită monstruos de părinţi şi de Zăgrean şi trăiam într-un stres groaznic din 84, accentuat atunci. În Bucureşti a existat chiar o asociaţie "22 Decembrie" în centrul oraşului, dar în ultimii ani a fost mutată sau desfiinţată. În wikipedia la articolul revoluţie 89 sunt nişte greşeli, vă pot spun ecu precizie, fiindcă am fost acolo. Dar un citat celebru (Napoleon) spune că "istoria e o sumă de minciuni cu care toţi sunt de acord". Se pare că acea dată de 22 Decembrie a fost temporar sau parţial dată deoparte, ca şi cum numai 21 ar fi fost revoluţie şi am găsit discordanţe şi în raporturile asupra a ceea ce s-a întâmplat în 22. Ceea ce am povestit eu a fost adevărul curat, dar eu eram doar o fată săracă şi chinuită de toţi şi nu aveam cum să fac parte din clasa socială dominantă care este la putere după 89 (şi mai mult ca sigur că era şi înainte), cum ar fi cei care priveau confortabil televizorul în interiorul fostului CC, în timp ce aceia mărunţi ca mine îngheţau şi se "luptau" în stradă, în acel imens teatru cu terorişti (un singur cadavru negru, ca acelea din facultatea de medicină), gloanţe oarbe (niciun rănit) şi multe mainfeste anticeauşiste. Odată cu mine mai intrase în CC încă o femeie sau poate două din cele de afară şi erau absolut cert mână în mână cu cei care stăteau înăuntru. Eu am ieşit din nou. (pentru detalii citiţi postările mele precendente, inclusiv despre rolul lui Z). Pentru alte detalii, citiţi şi povestirea puiul afumat, care descrie ce era în Bucureşti în anii 84-89, legat de diverse minciuni politice.

La începutul lui 1990 au început să mă tortureze sexual din nou. De data asta erau torturi cutremurătoare, orori sexuale imense şi eu aveam numai 19 ani şi credeam desigur că era Zăgrean şi eram sfâşiată. Nici nu vă puteţi imagina violenţa şi murdăria acelor torturi. Şi eu eram complet nevinovată. Având în vedere tot adevărul, cred că acei oameni (dacă nu era Zăgrean), ar merita să fie omorâţi. În ciuda acestor violenţe şi violenţei tatei şi vecinilor eu am reuşit să fug de acasă după o bătaie urâtă şi am intrat la facultatea de psihologie din Cluj, din câte ţin eu minte a 12-a pe listă. Am avut şansa să intru la facultate fiindcă verişoara tatei Maria, de origine maghiară, m-a găzduit la ea acasă. Şi ea stătuse la noi în Bucureşti împreună cu fiica ei Ana Maria, care mă punea să citesc fragmente din cartea Omul de aur (de Jokai Mor), despre iubirea unui bărbat bigam. Am şi acum vocea ei pe casetă. Dar vă spun drept că şi acolo, în miezul ţării, am fost violată sexual de la distanţă, (spre marea mea dezamăgire şi tristeţe) atunci când m-au dus în vizită la preotul maghiar reformat, tatăl verişoarei tatei. Atunci mi-au dat cel mai bun pat, mare şi moale, şi eram singură într-o cameră imensă, cum sunt în astfel de case parohiale. Menţionez că acel preot a fost un om "deosebit" cum se spune, şi că a fost dintre cei câţiva oameni care au vorbit frumos cu mine şi m-au făcut să mă simt respectată. Stăteam cu el în grădină şi discutam probleme folozofice şi vorbeam despre scolastică şi altele. Ana Maria şi mama ei au emigrat în SUA, fata a avut succes la facultate şi burse.

În anul 89-90 Luiza mă părăsise fiindcă intrase la medicină şi avea diverse activităţi şi aventuri. În anul II mi-a scris o scrisoare la Cluj, pe care o mai am, în care îmi povestea viaţa ei şi faptul mai ciudat că Zăgrean o sărutase pe obraz în trecere şi ei i se păruse un gest drăguţ. După ani, îmi aminteam acel lucru şi mi se părea ca un simbol al trădării lui Cristos, aşa cum mi-au făcut şi mie unii, mai târziu. Eu o avem încă în preajma mea pe Irina Ioniţă, cu care fusesem şi pe străzi după revoluţie (am donat sânge, etc.). De asemenea am mers împreună cu ea la gimnastică aerobică în aer liber, în parcul fost 23 august, unde a fost cam neplăcut (adică prea multe mişcări din umeri şi braţe care dureau). Irina mi-a mărturisit cu tristeţe că ea mă părăseşte fiindcă trebuie să plece la Constanţa, unde se înfiinţa o nouă facultate de medicină pentru cei care picaseră la examenul din Bucureşti în 89. După revoluţie aceia au făcut greva foamei în în incinta facultăţii o vreme (Irina spunea că studenţii îşi băteau joc de ei mâncând ostentativ în faţa lor. ea nu a făcut greva foamei atunci). În perioada aceea erau mai mulţi care îşi cereau aşa zis drepturile, şi în alte instituţii sau alte segmente ale societăţii. Era ceva normal. La facultatea de acolo a ajuns şi meditatorul meu de fizică, dl. Iacobaş, care îmi urase la telefon să nu intru la medicină, din moment ce renunţam la meditaţiile cu el, din cauză că încă mai speram să recuperez materia. Zăgrean zicea că ar fi prietenul lui. Iacobaş îşi bătuse joc de mine că sunt matură sexual, dar nu şi intelectual, lucru pe care nu l-am înţeles, dar m-a rănit fiindcă Zăgrean mă poseda sexual şi îmi făcuse multe avansuri. De fapt Iacobaş nu avea dreptate, era exact invers, eram mai matură intelectual. Am suferit mult când Irina a plecat, fiindcă rămâneam singură. Când a plecat la Constanţa, Irina mi-a făcut cunoştinţă cu o prietenă a ei pe care o chmea Monica. M-am plimbat cu ea prin oraş şi am fost mirată când mi-a propus să merg la un concurs de fotomodele. Ea spunea că fusese şi ea. Era o fată mai simplă, dar a fost foarte drăguţă cu mine şi mi-a scris după ce am ajuns la Cluj. Cu Irina şi familia ei am fost la filmul "Stare de fapt" cu Oana Pellea, despre închiderea unei doctoriţe la închisoare şi abuzarea ei sexuală, doar pentru simplul fapt că fusese martoră la revoluţie, deşi ea nu spunea nimic nimănui. Filmul a rulat la fostul cinema Mioriţa de lângă mine, devenit apoi Europa. Tot cu Irina am mers şi la cinematecă atunci şi am văzut filme vechi mai triste sau tragice chiar, cum ar fi "Şi caii se împuşcă" sau "Ciociara", acesta din urmă despre două femei, mamă şi fiică, violate groaznic într-o biserică imediat după terminarea războiului, din cauza efectului de suprastimulare nervoasă şi eliberare a instinctelor barbare în astfel de situaţii (vezi şi filmul din 2006 Black Book). Tatăl Irinei era istoric şi a avut necazuri diverse din câte îmi dau seama şi în ultimii ani a fost călcat de hoţi, deşi nu avea nicio comoară evident.

În toamna lui 90 am fost la Zăgrean la facultate din nou. Îi ceream adevărul şi libertatea, cum am mai povestit. M-am plâns de acele probleme sexuale şi el a spus că sunt o fată matură sexual şi că ar trebui să am relaţii sexuale cu un bărbat. Acelaşi lucru mi l-au spus de-a lungul vieţii şi naşul meu şi profesoara psiholog Holdevici. I-am spus că nu am cum să găsesc bărbaţi, l-am întrebat cum. El a răspuns în mod şocant că sunt destui bărbaţi pe stradă dornici să facă acest lucru. Atunci, amărâtă şi dezorientată, l-am întrebat pe Z dacă nu ar vrea să facă el dragoste cu mine. Apoi le mi-a promis că va veni la locul unde ne întâlneam pentru meditaţii şi se pare că nu a venit: eu am aşteptat ore în şir, în timp ce am avut impresia că nişte femei răutăcioase mă fixează cu atenţie. După câteva zile am plecat la Cluj şi m-am cazat acolo la un cămin pentru fete. (În Bucureşti erau mixte).

Gura lumii 2

Am omis să postez pe acest blog continuarea povestirii Gura lumii din August 2014. Este un exemplu perfect legat de modul în care m-au tratat vecinii după moartea tatălui meu.

Încă o dată acea vecină de bloc a apărut în calea mea şi a început să mă agreseze verbal. A sugerat cu rea voinţă că eu aş fi împrumutat din nou bani de la fiica ei. Bineînţeles că nu e adevărat, nu ştiu ce are cu mine. Mi-a spus că e supărată pe mine fiindcă nu sunt o persoană serioasă şi a repetat acest lucru de două sau trei ori. M-a acuzat în mod inexplicabil pentru mine că că am un cont în bancă şi de aceea am putut să îi dau înapoi datoria aşa repede când mi-a făcut scandal rândul trecut aşa urât. I-am explicat că nu aş fi putut ajunge la bancă şi scoate banii în două minute (şi nici la bacomat) şi că a trebuit să împrumut bani de la o vânzătoare (acei 20 de lei) ca să îi dau înapoi. I-am explicat că niciodată nu am avut bani, ceea ce este adevărat. Doar o singură dată nu mi-am putut plăti datoria faţă de ea, de fapt chiar din cauza ei, nu din cauza mea, şi după ce mi-am cerut iertare în genunchi cu sufletul curat, deşi e vina ei, eu nu înţeleg de ce tot face scandal. Mi-am cerut iertare cu sinceritate şi iată ce primesc în schimb. Am fost mereu o persoană serioasă şi în ultimii 7 ani abia am avut ce mânca şi am răbdat foarte mult, ceea ce mi-a distrus sănătatea, după o viaţă întreagă de suferinţă şi bine faţă de oameni, fără nicio greşeală din partea mea. Nu înţeleg de ce această vecină, pe care am primit-o acum câţiva ani cu atâta drag în casa mea, mă urmăreşte cu rea voinţă, cu un fel de ură, în timp ce eu am fost mereu un om bun şi nevinovat şi mereu i-am iertat pe alţii.

Ceea ce este ciudat, repet, e că eu am fost mereu un om blând şi bun şi m-am bucurat mult de puţinele ocazii din viaţă când am fost între oameni, am fost doar izolată cu forţa de lume, nu din cauză că aş fi schizofrenă deci incapabilă de relaţii cu alţii, ci doar aşa cum ei izolează bătrânii să moară singuri şi în sărăcie şi acei bătrâni nu sunt consideraţi schizofreni. Eu eram tânără dar aşa a fost pentru mine toată viaţa. Nu se pune problema de atâţia ani să am bani de haine sau altele necesare, nici de mâncare nu îmi ajung. Oricum profesorii şi părinţii mi-au spus mereu că eu voi muri de foame fiindcă nu sunt destul de înţepată, fiindcă sunt prea « moale ». Eu de multe ori i-am ajutat pe alţii, de fiecare dată când am avut ocazia, inclusiv financiar. Din puţinul şi lipsurile mele am dat altora cât am putut. Mă doare şi acum sufletul să îmi amintesc o femeie bătrână care mi-a cerut pe stradă bani de hrană acum câteva săptămâni şi eu mai aveam doar 50 de lei pentru două săptămâni. Femeia aceea era prototipul cerşetorilor din ziua de azi şi semăna cu mine, cu chipul blând şi trist, cu bunătate în ochi şi câteva cărţi vechi în mână pe care le-ar fi dat contra cost. Şi eu am încercat în zadar să îmi vând albumul Van Gogh, puzzle-ul nedesfăcut, discurile de vinil şi altele pe internet sau altfel. Dar când am avut bani să ajut astfel de cerşetori pe stradă, după aceea alţii m-au lovit inevitabil mai rău şi am avut mult de suferit. Între timp într-o seară l-am ochit pe ginerele vecinei mele rea de gură că intră la cazinoul de la parterul blocului...cine ştie ce treabă o fi avut, poate nu juca, şi poate în definitiv, poate că nu era el...nu mai pot spune cu certitudine.

Cu vreo 7 ani în urmă am găsit-o pe scara blocului pe această vecină, aşteptând pe ciment în faţa uşii apartamentului ei. Nu am răbdat să o văd aşa şi am invitat-o în apartamentul meu. Fiindcă am fost un om sărac nu mi-am putut permite mobilă nouă sau amenajări scumpe. Am stat cu ea în bucătărie, ea a văzut eventual că am cel mai ieftin aragaz, cel mai ieftin frigider Arctic mic şi fără decongelare automată, cea mai ieftină faianţă de pe piaţă atunci. Mi-am dat ultimii bani moşteniţi pe acele amenajări ieftine, fiindcă aşa cum era apartamentul înainte nu se putea locui în el. Vecina m-a întrebat despre viaţa mea şi i-am povestit numai adevărul, că nu am dreptul să am pensie şi nici să muncesc de atâţia ani, că m-au chinuit părinţii mult de tot şi am fugit degeaba la Cluj la facultate să scap de ei…Cu toate acestea acum ea mă acuză că eu aş avea bani şi chiar a inventat că aş lua pensia odată cu ea, exact aşa s-a exprimat.

Doamne Dumnezeule, ce s-a întâmplat cu toată iubirea pe care am dat-o din tot sufletul celorlalţi, cu tot respectul şi gândul meu curat? Acum mă arde stomacul ore în şir, mă doare ficatul sau vezica biliară de nu pot dormi nopţi întregi…mi se umflă picioarele zi de zi urât de tot şi toate s-au agravat de sărăcie şi lipsuri în ultimii ani de completă izolare. De ce Doamne? De ce nu mai sunt oamenii cu drag de dreptate şi de Dumnezeu?

Bucureşti, 3 septembrie 2014

Postare prezentată

Ultima parte – CONCLUZII - enumerare

Concluzii, partea 1 Azi, 12.12.2020, încep să scriu ultima parte a acestui blog despre viața mea. Iar au intrat în mintea mea cineva în li...