Infernul sunt ceilalţi, partea a XXIV-a

Aşadar, continui să scriu povestea adevărată a vieţii mele din punctul în care rămăsesem, respectiv 2002-2003. Sper încă să o pot termina, în ciuda dificultăţilor.

Datorită oribilelor chinuri din 2007 încoace, aproape că am uitat când am început săn merg cu cererea mea de eliberare peste tot, în 2002 sau în 2003…Oricum nu mai pot căuta printre hârtiile mele păstrate prin dulapuri unde există copii şi data primelor mele cereri. Sunt aproape convinsă că a fost în 2002 (chiar acum mi-au întrerupt iar curentul electric, cum fac ei mereu şi un om rău a intrat pe mintea mea cu ideea că ei mă ameninţă aşa ca să nu scriu adevărul. Ei bine, cum am scris absolut tot adevărul până în 2002 voi scrie tot absolut tot adevărul în continuare, dacă sănătatea fizică îmin permite. Nu mă impresionează ameninţările lor fiindcă de fapt nu am avut parte de viaţă deloc din 1984 şi nici acum nu am niciun drept şi sunt complet singură şi fără bani. Ceea ce voi scrie eu e adevărul curat, nicidecum invenţiile lor. Nu am niciun interes să mint şi doar moartea, dacă mă vor omorî, poate opri cursul acestei povestiri…sau dacă îmi vor lua calculatorul de tot. Ei oricum m-au chinuit încontinuu, chiar dacă nu spuneam despre cum m-au torturat nimic.). Spuneam că sunt convinsă aproape că a fost în 2002, ceea ce ar explica modul în care m-au chinuit în ultimii doi ani petrecuţi în facultatea de medicină, respectiv anul 4 şi anul 5. Dar e posibil să fi fost în iarna 2002-2003. Oricum, stăteam la biroul vechi al tatei şi îmi scriam prima cerere de viaţă şi drepturi omeneşti normale. Am scris atunci toată povestea vieţii mele pe scurt şi problemele din prezentul de atunci pe scurt. Am explicat de ce încă vreau să trăiesc şi că am fost mereu un om de valoare şi nu am greşit nimic şi că credeam că merit viaţa şi că viitorul meu de om abuzat nedrept pare foarte sumbru.

Cu această plângere-cerere am fost în vreo 20 de locuri în total (oameni, insitituţii, organizaţii diverse), ea nu a fost identică în toate locurile, o scriam din nou şi din nou şi era uneori mai scurtă, alteori mai lungă. Prima oară am înotat prin nămeţi mergând la U.N.H.C.R., care avea sediul aproape de Calea Moşilor atunci. Înotam prin nămeţi cu proteză pe un picior amputat, dar pe vremea aceea mă deplasam mai uşor. Am lăsat scrisoarea la poartă şi apoi am mers din nou peste un timp. Scrisoarea mi s-a returnat şi o doamnă de acolo mi-a spus că “vă înţeleg foarte bine, mai bine decât credeţi dvs.”, ceea ce eu nu am înţeles. Am început cu acea organizaţie aşa zis pentru refugiaţi, fiindcă nu înţelegeam de ce eu fusesem persecutată atâţia ani în ţara mea, pe care o iubeam nespus, din copilărie.

Acum nu mai pot nota aici în ordine locurile în care am fost, le voi enumera de-a valma. Am mai lăsat câte o scrisoare la două organizaţii cu sediul pe Bulevardul Dacia (una era O.I.M – organizaţie pentru migraţii, cealaltă nu mai ştiu exact ce, parcă ceva legat de forţa de muncă). Am mai fost la două parcă organizaţii legate de drepturile omului. Una era aproape de cheiul Dâmboviţei şi doamna de acolo m-a întrebat dacă eu consider că drepturile mi-au fost încălcate şi eu am răspuns pozitiv. Însă când i-am spus că am fost pacientă cu diagnostic psihiatric mi-a spus că nu ţine de competenţa lor. La cealaltă organizaţie nu mai ştiu ce am păţit, am uitat.

Am mai lăsat scrisorica mea la decanatul şi la rectoratul facultăţii de medicină. Am fost şi acolo datorită modului în care m-au tratat anumiţi profesori, dintre care unii îmi spuneau că oamenii cu probleme psihice nu au ce căuta la medicină. Deci mă obligau indirect să mă sinucid, fiindcă nu puteam avea niciun venit (nu am dreptul la pensie) şi toţi ceilalţi mă respingeau peste tot. Tata se pare că a mirosit că eu încep aceste demers şi m-a avertizat că fac o foarte mare prostie şi voi ajunge mai rău. Eu am continuat. Am căutat Crucea Roşie Internaţională (asta îmi amintea de naşul meu care îmi sugerase odată, când îi ceream ajutorul, să încerc să intru în Armata Salvării sau nu ştiu ce organizaţie care acceptă şi femei). De la Crucea Roşie Internaţională am fost direcţionată la Crucea Roşie, poate Română, cu sediul atunci pe strada care dădea din bulevard în fosta Piaţa Amzei, stradă de care unii îmi spuseseră că e legată de francmasonerie şi alţii ulterior mi-au spus (după 2005) că francmasonii au vrut să mă distrugă. Acolo am fost de mai multe ori, fiindcă mi s-a spus că trebuie să se consulte între ei legat de cazul meu. M-au obligat să aştept. În final o doamnă de acolo a venit la parter în întâmpinarea mea cu memoriul meu în mână, ştampilat cu roşu, şi mi-a spus că răspunsul e nu. Cu imensă durere am întrebat atunci dacă nu ştie cum aş putea intra la vreo mânăstire şi mi-a sugerat mânăstirea Pasărea, dar numai peste câteva luni din acel moment.

Am mai fost la biserica ortodoxă la Patriarhie, la biroul pentru probleme sociale, unde mi s-a spus că nu pot fi primită în nicio mânăstire cu acest diagnostic psihiatric. Am fost şi la biserica catolică, unde am primit cam acelaşi răspuns. Am discutat ce e drept frumos cu o asistentă socială, dar nimeni, nici ea, nu şi-a ţinut promisiunile faţă de mine. Cum poate am povestit deja , la un moment dat am încercat să fiu adoptată de biserica catolică, din cauză că suferisem anumite prejudicii din partea ortodocşilor (de pildă povestea cu preotul unchi), dar nu am mers până la capăt sau nu am reuşit. Ceea ce mă miră în zuia de azi e că unii mi-au sugerat că oamenii credeau că eu aş fi fost păcătoasă. Odată, la o slujbă la biserica catolică am găsit pe uşă un bilet pe care scria “ne rugăm pentru sufletele aflate în purgatoriu: Cristina şi Charles”. M-a mirat coincidenţa legat de numele meu încă de atunci. Precis eu nu am avut vreun păcat.

Am mai fost la centrul de terapie experienţială al fostei mele profesoare Mitrofan, unde am descoperit mai târziu că au lucrat şi foşti colegi de ai mei. Avea sediul lângă Facultatea de Drept. V-am povestit cum doamna profesoară mă admonestase că nu am voie să spun nimic cu voce tare despre viaţa mea, fiindcă pacienţii dumneaei sunt sensibili şi cum mi-a dat-o pe Cezara Daşu drept sprijin, căreia i-am povestit viaţa mea în detaliu până în vara lui 89, după care ea mi-a spus că nu mai poate să mă vadă. Când am fost din nou la dna Mitrofan, ea m-a trimis la dna psihiatru Vişoiu care activa la Centrul pentru diagnoza şi recuperarea forţei de muncă. I-am lăsat scrisoarea mea, curat şi decent scrisă, fără omisiuni, fără erori. M-am dus din nou şi spre oroarea mea nu a mai fost amabilă defel, ci a început să urle la mine efectiv (ţipa tare) că eu sunt foarte bolnavă şi ea trebuie să mă interneze acolo fiindcă nici nu realizez că povestirea vieţii mele înseamnă DELIR. Şi tot urla că e delir, delir…şi că directorul care m-a angajat ca profesoară (fusesem suplinitoare în facultate) ar putea face puşcărie fiindcă eu am acest diagnostic şi că eu trebuie să înţeleg că nu am dreptul să am relaţii în societate cu nimeni şi nicidecum cu copiii. Eu mi-am luat coada între picioare şi am fugit de acolo. Ceea ce m-a uimit peste măsură a fost faptul că tata a început să pomenească numele doamnei Vişoiu, deşi nu îi povestisem nimic. Pe vremea aceea nu ştiam că poate că există telepatie pe lume. Tata râdea de mine şi spunea adesea – ce ai căutat tu la doamna Pişoiu?!

Am fost la Oficiul pentru Emigrări în Canada de pe Bulevardul Dacia şi am lăsat şi acolo tot adevărul. Doamna de acolo m-a sfătuit să las o scrisoare şi în engleză amabasasorului Canadei, ceea ce am făcut, cu rugămintea de a fi transmisă cererea mea oricărei alte organizaţii competente sau altor ambasade.

La un moment dat m-am internat eu însămi intenţionat la spitalul cel mare de psihiatrie, doar în scopul de a lăsa şi acolo cererea mea de eleiberare şi drepturi. Culmea e că m-au primit, dar şi acolo mi-au refuzat orice rugăminte. La cererea medicului psihiatru am fost la organizaţia Trepte unde pacienţii de acolo mi-au sugerat că trebuie să ţin complet ascuns faptul că am diagnostic psihiatric (dar asta efectiv nu se putea şi oricum vecinii mei ştiau şi foştii colegi la fel), dar, în ansamblu, cei din programul Trepte m-au respins şi mi s-a spus că de fapt nu pot avea drepturi de muncă şi deci de bani. Apoi am fost la fundaţia Estuar, unde mi s-a spus cam la fel. Apoi am fost din nou (sau mai înainte) la psihologi, de data aceasta la facultatea de psihologie, care încă avea vechiul sediu. Am vrut să las scrisoarea mea şi domnului Mitrofan şi doamnei. Dlui, profesor cu care făcusem practică pedagogică, a refuzat să primească scrisoarea mea, dar m-a sfătuit să încerc să dau examen pentru un post în învăţământ în 2003, ceea ce am şi făcut. Dar cu condiţia să ţin mereu ascuns trecutul meu psihiatric. Pe drumul de ieşire din facultate m-am întâlnit cu fostul meu coleg Ovidiu Pop, care m-a întrebat ce caut acolo, eu i-am spus adevărul şi el a replicat : “dar de ce nu-ţi iei libertatea singură”, ceea ce m-a nedumirit complet.

Când încă eram profesoară la liceul Caragiale am avut diverse probleme. Nu suportam să trăiesc în ilegalitate şi erau şi alte chestiuni dureroase. Atunci am fost cu cererea mea la Ministerul Sănătăţii şi în aceeaşi zi m-am întâlnit chiar lângă blocul în care stăteam cu fosta colegă Cerasela Prodan, cea de care mi se spunea că lucrează la SRI. Apoi am fost la Insitutul Medico Legal, unde am văzut că exista o comisie de expertiză pentru psihiatrie, în speranţa că îmi va fi reconsiderat cel puţin diagnosticul abuziv din tinereţe. Acolo mi s-a spus că formalităţile cer ca solicitantul să aibă o recipisă de la Tribunalul de cartier pentru a fi eventual examinat. După moartea tatei mai aveam doar 600 de euro în bancă şi Francisca Sauka, verisoara mea, care a aflat de planurile mele, m-a sfătuit să nu merg la tribnunal, fiindcă îmi voi pierde toţi banii degeaba. Şi ea şi tanti Lili, mătuşa prin alianţă, îmi spuneau că diagnosticul nu poate fi schimbat, fiindcă odată ce omul e declarat nebun, aşa rămâne până la moarte şi că trebuie să mă resemnez. Este adevărat, la tribunal am mers degeaba, mi-am pierdut banii şi nu am primit nicio ţidulă, ba mai mult decât atât, m-au batjocorit public că m-am dust acolo degeaba şi că procedura e alta…au cheamt acolo pe cineva de la oficiul pentru handicapaţi şi au vorbit aiurea despre mine, fără legătură cu adeverinţa pe care încercam să o obţin.

Când încă stăteam cu chirie am mai dus scrisoarea mea şi pe preşul doamnei Micaela Slăvescu, poate acum nu ami e în viaţă, nu ştiu, fosta mea meditatoare din 1988, când încă mai mă luptam cu părinţii să mă lase să dau examen la filologie. Ea mi-a dat ulterior telefon şi mi-a explicat că şi ea suferă mult din lipsă de bani şi că banii sunt problema principală.

Am mai fost în locuri legate de handicapuri fizice sau psihice. Am lucrat ca “bibliotecară” un an (2007) la biblioteca centrală A.S.E., dar m-au obligat să îmi dau demisia, deşi nu greşisem nimic, absolut nimic, iar ei erau porci, cum voi povesti din nou mai clar.

După ce am rămas din nou fără serviciu am fost la fundaţia Motivation, acum mai mulţi ani şi am explicat că eram aptă de muncă şi tare dornică (aşa şi era atunci). Ei aveau un program special pentru astfel de persoane. M-au întrebat dacă sunt de acord să muncesc ca femeie de serviciu. Eu am răspuns pozitiv, fiindcă e mai bine ceva decât nimic, plus singurătatea atroce. M-au rugat să scriu CV în română şi în enlgeză, şi am aşteptat şi am tot trimis mailuri şi întrebări vreo 3 ani până când programul acela a fost desfiinţat. Responsabila Alina Iovănel îmi tot răspundea dureros pentru mine că oamenii singuri cum sunt eu se “schimbă” prea mult în timp…ca şi cum datorită singurătăţii urma să îmi pierd minţile cu adevărat.

Am mai încercat să mă angajez de la Oficiul pentru forţele de muncă de sector, dar nu am reuşit. Deşi au mai fost locuri de muncă de bibliotecari, mi se cereau la telefon lucruri de nivel de master, imposibile, ca şi cum îşi băteau joc de mine. Am mai trimis mai multe mailuri la diverse organizaţii legaet de handicapuri sau drepturile omului, din ţară sau din străinătate. Am mai trimis, fără să primesc răspuns, la foşti colegi din facultate sau foşti profesori. Am fost din nou la fundaţia Estuar…

Continuarea în partea a XXIV-a

Clonă de blog

Acest blog va continua să funcţioneze, în afară de cazul în care va fi şters de responsabilii de la blogger. Acum câteva zile mi s-a interzis accesul şi pe google şi pe yahoo. Atunci m-am gândit să transfer toate blogurile mele de pe blogger pe wordpress. Azi am primit o înştiinţare cel puţin ciudată de la Blogger prin care mi se aduce la cunoştinţă să noua lor politică...etc. etc. implică să nu existe niciun fel de poze cu nuduri pe bloguri. Ei spun că rapoartele lor indică faptul că eu aş fi folosit poze nud pe blogul acesta al meu. Nu e adevărat, nu ştiu la ce rapoarte se referă. Nu am utilizat niciodată poze nud pe blog, nu am nici în casă nici în calculator şi nici nu am privit niciodată, fiindcă am avut o educaţie austeră. În acelaşi timp acest blog al meu, cât şi cel în limba engleză despre viaţa mea chinuită au fost mereu cu restricţie pentru cei care nu sunt adulţi, fiindcă eu consider că vorbe precum "futut" sau altele pe care eu nici nu le-am pronunţat vreodată şi nici nu le-am gândit eu însămi dar le-am auzit verde în faţă sau în gândul meu, nu sunt pentru urechi tinere, aşa era corect, să pun blogul cu restricţie de vizionare, cum am şi făcut de la început. Totodată mai sunt pe blog şi povestiri despre violenţa îndurată de mine o viaţă întreagă, care de asemenea consider că nu sunt fapte pentru minţile fragede.

Ceea ce voi posta în continuare va exista pe ambele mele bloguri cu acelaşi conţinut, respectiv pe Blogger şi pe Wordpress. Găsiţi acest blog (clona lui) la adresa:

http://cristinamonicamoldoveanu5.wordpress.com

azi, 4 octombrie 2021, recitesc blogul meu - e adevărat, am copiat acest blog pe wordpress, dar tot aici am continuat până azi.