Azi am creat o pagină personală pe facebook. Profil: artă. Muzică clasică din colecția proprie și fotografii cu creații artistice legate de muzică de pe internet.
https://www.facebook.com/musesmine/
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
duminică, 29 noiembrie 2015
sâmbătă, 21 noiembrie 2015
Schiță neterminată
eu desenez de mult timp, de mică desigur, dar nu am evoluat mai mult de nivelul la care eram la 13 ani, am desenat destul (și acuarele multe) în anii 2000-2003, apoi am mai desenat din când în când până azi...
azi am schițat un cap de femeie, dar mă dureau rău ochii (chinul ”creației”, ce să-i faci) și aveam și o poziție dificilă în pat între perne...las aici ca amintire această schiță de azi (acum ieri), 20 noiembrie 2015, pe care, eventual, o voi termina și retușa...
versiunea numărul 2, hackerii îmi intră mereu și mă împiedică să lucrez la ea, dar sper că o voi termina, mai e de lucru:
În sfârșit versiunea finală, nu e perfectă, dar m-am cam plictisit și oricum nu sunt pictor
irisul ochiului din stânga este puțin prea la stânga cred eu, dar mi-e lene să mai modific
acum ultima variantă, mqdona albastră cu ciucuri
ultima variantă -
azi am schițat un cap de femeie, dar mă dureau rău ochii (chinul ”creației”, ce să-i faci) și aveam și o poziție dificilă în pat între perne...las aici ca amintire această schiță de azi (acum ieri), 20 noiembrie 2015, pe care, eventual, o voi termina și retușa...
versiunea numărul 2, hackerii îmi intră mereu și mă împiedică să lucrez la ea, dar sper că o voi termina, mai e de lucru:
În sfârșit versiunea finală, nu e perfectă, dar m-am cam plictisit și oricum nu sunt pictor
irisul ochiului din stânga este puțin prea la stânga cred eu, dar mi-e lene să mai modific
acum ultima variantă, mqdona albastră cu ciucuri
ultima variantă -
duminică, 15 noiembrie 2015
Continuare misterele familiei (partea a III a - linkuri)
Am scris o continuare în limba engleză despre misterele familiei (aici partea a treia sau a patra), pentru cei care știu engleză pe blogul meu. In definitiv nu mai am mult de scris din trecut (poate o voi traduce dacă mă țin puterile, acum mai am de făcut și corecturi) și mai am din 2002 încoace.
https://cristinamonicamoldoveanu6.wordpress.com/2015/11/15/old-family-history-very-long-story/
Atașez aici din nou linkul spre povestirea mea în engleză despre istoria satului Colun, unde s-a născut mama:
https://cristinamonicamoldoveanu.wordpress.com/2015/07/19/village-history/
https://cristinamonicamoldoveanu6.wordpress.com/2015/11/15/old-family-history-very-long-story/
Atașez aici din nou linkul spre povestirea mea în engleză despre istoria satului Colun, unde s-a născut mama:
https://cristinamonicamoldoveanu.wordpress.com/2015/07/19/village-history/
marți, 10 noiembrie 2015
10 noiembrie 2015
Azi am primit rezultatul la analizele sangvine și de urină pe care le-am făcut săptămâna trecută, tot marți.
Au ieșit din nou bune!
Totuși, eu mereu am avut simptome grave, pe care le voi enumera din nou în viitor dacă mai apar sau când voi ajunge cu povestirea ISC a vieții în acel punct. Totul a început, cum spuneam, când aveam în jur de 30 de ani, dar mai ales la 32 de ani.
Repet, săptămânile din urmă am băut timp de mai mult de 2 săptămâni câte 6 litri de apă pe zi, după care mi-am mai revenit, după care am început iar să beau mult, cu un vârf de peste 13 litri de apă pe zi. Sunt amărâtă. Acum iar beau în mod normal și urinez normal. Simptomele vechi s-au remis, cu excepția faptului că am scaunul dificil și numai bucăți-bucățele. Mai e și amorțeala extremităților, mai ales degetele și mai mult degetele mâinii drepte. Abdomenul s-a mai retras puțin, dar acum este mai umflat decât era înainte de criza pe care am avut-o, intru mai greu în blugi. Am senzația că este și un pic mai elastic acum, fiindcă era destul de indurat, nu puteam palpa, simțeam ca un balon umplut la maximum. Am observat că și mama are același simptom de distensie a abdomenului, poate colonul. Și ea este acum mai umflată decât în urmă cu o lună. Deci pentru mine e mai bine, dar...de ce mint medicii?
Au ieșit din nou bune!
Totuși, eu mereu am avut simptome grave, pe care le voi enumera din nou în viitor dacă mai apar sau când voi ajunge cu povestirea ISC a vieții în acel punct. Totul a început, cum spuneam, când aveam în jur de 30 de ani, dar mai ales la 32 de ani.
Repet, săptămânile din urmă am băut timp de mai mult de 2 săptămâni câte 6 litri de apă pe zi, după care mi-am mai revenit, după care am început iar să beau mult, cu un vârf de peste 13 litri de apă pe zi. Sunt amărâtă. Acum iar beau în mod normal și urinez normal. Simptomele vechi s-au remis, cu excepția faptului că am scaunul dificil și numai bucăți-bucățele. Mai e și amorțeala extremităților, mai ales degetele și mai mult degetele mâinii drepte. Abdomenul s-a mai retras puțin, dar acum este mai umflat decât era înainte de criza pe care am avut-o, intru mai greu în blugi. Am senzația că este și un pic mai elastic acum, fiindcă era destul de indurat, nu puteam palpa, simțeam ca un balon umplut la maximum. Am observat că și mama are același simptom de distensie a abdomenului, poate colonul. Și ea este acum mai umflată decât în urmă cu o lună. Deci pentru mine e mai bine, dar...de ce mint medicii?
Misterele familiei, partea a II-a
Bun, să ne întoarcem la oile noastre. Spuneam de multe ori că mie îmi place definiția dată omului de un mare gânditor: ”Un om este suma actelor sale, a ceea ce a făcut, a ceea ce poate face. Nimic altceva. ” Prin urmare nu înțeleg ce vrea să spună un individ care a intrat peste gândurile mele cu ideea că oamenii din țara mea, România, nu m-au acceptat și mă omoară efectiv fiindcă ei știu ceeea ce sunt dar nu știu cine sunt, adică fac o confuzie în privința identității mele, ei spun că ”țara ta crede că tu ești altcineva decât ești”.
Punct și de la capăt. Vă rog citiți cu atenție ceea ce am explicat de sute de ori: eu sunt ceea ce sunt, și sunt așa cum sunt, am fost o persoană de valoare, calmă, inteligentă și bună și am devenit și mai bună prin educație în anii adolescenței și tinereții. Nu m-am schimbat efectiv din 1984. Asta sunt. Cât despre originea mea etnică sau strămoșii mei, atenție: nu toți sunt rude de sânge cu mine! Am explicat clar. Gândiți-vă la povestea micului Mowgli din Cartea Junglei sau la povestea micului orfan din Singur pe lume, sau la povestea lui Tarzan, etc. Am fost de fapt un copil fără părinți propriu zis, aruncată într-o junglă extrem de ostilă. Deci încă o dată este important că în astfel de condiții un om e în primul rând ceea ce este și cum este, nicidecum CINE este.
Încă un lucru demn de remarcat și pe care poate voi avea timp să îl detaliez mai încolo este că tatăl meu nu era tatăl meu biologic, fapt clar din multe fotografii cu mine sau cu el, înainte să își lase barbă după 1990 oricum. Iar tatăl meu, subliniez, fiindcă am studiat toate pozele familiei (nu știu câte mai sunt acum, mi-au luat din ele, dar acum vreo 3 luni erau încă destule ca dovadă), repet, tatăl meu nu era fiul tatălui său și probabil nici nașul meu. Tatăl meu era favoritul mamaiei, dar nu avea nicio trăsătură comună cu tatăl său. Poate voi posta pozele pe care le mai am, bătrânul fiind evident el în toate (tataia). Sigur așa apare la prima vedere, nu pot afirma cu certitudine, dar nici nașul meu, care îmi spunea că în copilărie era mereu persecutat de părinți în favoarea fratelui său cu 10 ani mai tânăr, nu avea trăsături comune cu tataia. Pozele lor din copilărie sunt ciudate fiindcă apar doi copii blonzi diferiți, care se zicea că ar fi fost nașul meu, sau oricum unul dintre ei. Încă mai am poze cu acei doi băieți blonzi și se pare că aveau legătură cu armata nu știu care din tipul celui de-al doilea război mondial, după uniformă și stema de pe umăr. Poate aveau legătură cu nemții, posibil fiindcă una dintre surorile mamaiei s-a căsătorit cu un neamț și nașul meu spunea că e posibil ca acela să fi fost SS, fiindcă după război a reușit să fugă prin Europa peste ocean, împreună cu fiica Elsa, în vârstă de 9 ani, care a preferat să plece cu tatăl ei (așa mi s-a spus), la divorțul părinților săi. Oricum nașul meu îmi arăta una din pozele cu copilul blond (erau și tablouri mari atârnate pe pereți, sub care dormeam eu în copilărie) și spunea citez cu precizie: ”Nu ai să crezi Cristina, dar copilul acela am fost eu”și zâmbea enigmatic. Este imposibil ca acei doi copii blonzi să fi devenit nașul și tatăl meu. Deci eu nu am avut nicio legătură cu ei. Apăreau cu mamaia și cu străbunica mea (mama mamaiei) în poze, chiar cu amândouă precis în aceeași poză, sau împreună cu vărul tatei nenea Mișu (al cărui fiu a fugit în Germania pe vremea lui Ceaușescu) și cu tanti Elsa, erau cam de aceeași vârstă. Dacă nu mă credeți, voi posta poze ulterior. Acei doi copii blonzi au dispărut, dar eu apar în mai multe poze pe o tricicletă veche, ruginită, foarte asemănătoare cu cea în care apare unul dintre cei doi copii blonzi cu mulți ani în urmă. Poate aceeași, oricum eu țin minte când pedalam pe trotuarul crăpat și vechi pe lângă casă.
Oricum, ceea ce mi s-a părut mie ciudat când eram mică, (fiindcă pe vremea aceea nu mă gândeam că e ciudat că nașul meu din blond a devenit negru la păr și cu tenul măsliniu), însă mi s-a părut ciudat că am găsit din pură întâmplare într-o debara cu mucegai, care era de fapt locul unde bunica ținea dulcețuri și pe unde se intra în casă cu ani în urmă, un Fibel (abecedar în germană) vechi. Fiindcă eram un copil inteligent am buchisit din el cu ajutorul lui mamaia, dar nu prea s-a prins nimic de mine, mamaia nu era o profesoară bună și nu știu nici maghiară. Oricum atunci știam câteva cuvinte în germană și rugăciunea ”Ich bin Klein, mein Herz ist rein” (eu sunt mic, inima mea e curată, nimeni să nu locuiască în ea în afară de Dumnezeu). Vă pot spune cu certitudine că atunci când vărul meu Cosmin, fiul fratelui mamei, a început să învețe germana, a învățat după același Fibel, sau unul doar puțin modificat, deși el era cu aproape 10 ani mai mic ca mine. Sora lui Irina a mers desigur tot la școli nemțești, un lucru foarte la modă în Sibiu în anii 90. Eu am avut grijă de amândoi când erau mici, mai ales de Cosmin, dar amândoi m-au părăsit și mă lasă să mor de foame.
Înainte de 1989, nașul meu mă sfătuia să fug în Germania. După 1989 el a vizitat odată Germania, unde avea niște prieteni legați de evreime, iar tata Parisul. Tot după 1989 a murit și nenea Mișu, iar fiul său Eugen a avut un accident pe șosea aproape mortal în Germania. L-au salvat in extremis, cum au făcut și cu mine după ce am sărit pe fereastră. El a avut un copil acolo. Tanti Verona, mama lui, a fost internată aici în țară într-un azil, fiind bolnavă de Alzheimer, se pare că fiul ei a plătit. Nu știu dacă mai trăiește, a fost la înmormântarea nașului, tatei și a lui tanti Piri. Ea era femeie simplă, fostă muncitoare în fabrică și se agăța de viitor, de pozele ei cu fiul său și cu nepoțica. Ținuse mult la nașii mei din câte spunea. Soțul ei nenea Mișu avea tenul măsliniu și glumea adesea că el e singurul ”mai țigănos” din toată familia. Oricum erau o adunătură, nu erau familia mea, dar cei mai mulți dintre ei (frații, surorile mamaiei, verii și verișoarele tatei) erau oameni buni, cu drag de copii și povești de viață mai frumoase decât această povestire tristă a mea. Și ale lor erau adevărate, poate voi mai pomeni în viitor. Și eu am ținut la ei poate mai mult ca oricine.
Acum e noapte, ora 3 AM, 10 noiembrie 2015 și încă mai scriu pe blog. Din păcate este prea cald în casă, caloriferele sunt calde și trebuie să stau cu două geamuri deschise. Măsurați temperatura afară și veți înțelege! Și nici nu bate vântul.
Nașul meu, când povestea istorie, era genul coleric, când extrem de calm și stăpânit, când exploziv. Odată spunea ”dar nici cu nemții aceia aici nu se putea”, referindu-se la Al Doilea Război Mondial. Spunea lucrurile aparent simple cu emfază, cum fac mulți bătrâni sau oameni maturi și parcă am început și eu să am tendința asta. Tata însă era genul glumeț față de mine și repeta mereu legat de tema aceasta refrenul ”Și-uite-așa cum ne vedeți/ îi băturăm și pe nemți? Și-uite-acuși acuși acuși/ O să-i batem și pe ruși”. Tata...așa era el.
Iată mai jos o poză cu tata școlar mic, el fiind cel din primul rând de bănci, singurul copil fără cravată. Desigur mi s-a spus că acela era tata, dar fiindcă am trăit cu el destui ani, pot afirma aproape cu precizie că era el -- aceeași țeastă, aceiași ochi, urechi, bărbie, nas, etc. Deci vă ofer să observați cum arăta o școală în anii 48-49 în București. Tata mi-a spus de câteva ori că el a fost persecutat de fostul regim din cauza a ceea ce era numit ”origine nesănătoasă”. Culmea, peste ani, deși clasele urmau să aibă 3 șiruri de bănci (poate atunci i-au înghesuit pentru poză), pe mine m-au așezat în clasele primare în același loc în care ședea tata, în prima bancă, rândul de la geam, locul spre culoar. Am descoperit întâmplător carnetul de note din studenție al tatei -- avea note la limită majoritatea, nu pot spune precis de ce. Poate nu avea vocație, etc. Celelalte poze cu străbunica, bunica și copiii blonzi mai încolo.
Dacă doriți ascultați acest vechi cântec...”un stigmat părintesc mă-mpresoară”, jumătate rai, jumătate iad.
Punct și de la capăt. Vă rog citiți cu atenție ceea ce am explicat de sute de ori: eu sunt ceea ce sunt, și sunt așa cum sunt, am fost o persoană de valoare, calmă, inteligentă și bună și am devenit și mai bună prin educație în anii adolescenței și tinereții. Nu m-am schimbat efectiv din 1984. Asta sunt. Cât despre originea mea etnică sau strămoșii mei, atenție: nu toți sunt rude de sânge cu mine! Am explicat clar. Gândiți-vă la povestea micului Mowgli din Cartea Junglei sau la povestea micului orfan din Singur pe lume, sau la povestea lui Tarzan, etc. Am fost de fapt un copil fără părinți propriu zis, aruncată într-o junglă extrem de ostilă. Deci încă o dată este important că în astfel de condiții un om e în primul rând ceea ce este și cum este, nicidecum CINE este.
Încă un lucru demn de remarcat și pe care poate voi avea timp să îl detaliez mai încolo este că tatăl meu nu era tatăl meu biologic, fapt clar din multe fotografii cu mine sau cu el, înainte să își lase barbă după 1990 oricum. Iar tatăl meu, subliniez, fiindcă am studiat toate pozele familiei (nu știu câte mai sunt acum, mi-au luat din ele, dar acum vreo 3 luni erau încă destule ca dovadă), repet, tatăl meu nu era fiul tatălui său și probabil nici nașul meu. Tatăl meu era favoritul mamaiei, dar nu avea nicio trăsătură comună cu tatăl său. Poate voi posta pozele pe care le mai am, bătrânul fiind evident el în toate (tataia). Sigur așa apare la prima vedere, nu pot afirma cu certitudine, dar nici nașul meu, care îmi spunea că în copilărie era mereu persecutat de părinți în favoarea fratelui său cu 10 ani mai tânăr, nu avea trăsături comune cu tataia. Pozele lor din copilărie sunt ciudate fiindcă apar doi copii blonzi diferiți, care se zicea că ar fi fost nașul meu, sau oricum unul dintre ei. Încă mai am poze cu acei doi băieți blonzi și se pare că aveau legătură cu armata nu știu care din tipul celui de-al doilea război mondial, după uniformă și stema de pe umăr. Poate aveau legătură cu nemții, posibil fiindcă una dintre surorile mamaiei s-a căsătorit cu un neamț și nașul meu spunea că e posibil ca acela să fi fost SS, fiindcă după război a reușit să fugă prin Europa peste ocean, împreună cu fiica Elsa, în vârstă de 9 ani, care a preferat să plece cu tatăl ei (așa mi s-a spus), la divorțul părinților săi. Oricum nașul meu îmi arăta una din pozele cu copilul blond (erau și tablouri mari atârnate pe pereți, sub care dormeam eu în copilărie) și spunea citez cu precizie: ”Nu ai să crezi Cristina, dar copilul acela am fost eu”și zâmbea enigmatic. Este imposibil ca acei doi copii blonzi să fi devenit nașul și tatăl meu. Deci eu nu am avut nicio legătură cu ei. Apăreau cu mamaia și cu străbunica mea (mama mamaiei) în poze, chiar cu amândouă precis în aceeași poză, sau împreună cu vărul tatei nenea Mișu (al cărui fiu a fugit în Germania pe vremea lui Ceaușescu) și cu tanti Elsa, erau cam de aceeași vârstă. Dacă nu mă credeți, voi posta poze ulterior. Acei doi copii blonzi au dispărut, dar eu apar în mai multe poze pe o tricicletă veche, ruginită, foarte asemănătoare cu cea în care apare unul dintre cei doi copii blonzi cu mulți ani în urmă. Poate aceeași, oricum eu țin minte când pedalam pe trotuarul crăpat și vechi pe lângă casă.
Oricum, ceea ce mi s-a părut mie ciudat când eram mică, (fiindcă pe vremea aceea nu mă gândeam că e ciudat că nașul meu din blond a devenit negru la păr și cu tenul măsliniu), însă mi s-a părut ciudat că am găsit din pură întâmplare într-o debara cu mucegai, care era de fapt locul unde bunica ținea dulcețuri și pe unde se intra în casă cu ani în urmă, un Fibel (abecedar în germană) vechi. Fiindcă eram un copil inteligent am buchisit din el cu ajutorul lui mamaia, dar nu prea s-a prins nimic de mine, mamaia nu era o profesoară bună și nu știu nici maghiară. Oricum atunci știam câteva cuvinte în germană și rugăciunea ”Ich bin Klein, mein Herz ist rein” (eu sunt mic, inima mea e curată, nimeni să nu locuiască în ea în afară de Dumnezeu). Vă pot spune cu certitudine că atunci când vărul meu Cosmin, fiul fratelui mamei, a început să învețe germana, a învățat după același Fibel, sau unul doar puțin modificat, deși el era cu aproape 10 ani mai mic ca mine. Sora lui Irina a mers desigur tot la școli nemțești, un lucru foarte la modă în Sibiu în anii 90. Eu am avut grijă de amândoi când erau mici, mai ales de Cosmin, dar amândoi m-au părăsit și mă lasă să mor de foame.
Înainte de 1989, nașul meu mă sfătuia să fug în Germania. După 1989 el a vizitat odată Germania, unde avea niște prieteni legați de evreime, iar tata Parisul. Tot după 1989 a murit și nenea Mișu, iar fiul său Eugen a avut un accident pe șosea aproape mortal în Germania. L-au salvat in extremis, cum au făcut și cu mine după ce am sărit pe fereastră. El a avut un copil acolo. Tanti Verona, mama lui, a fost internată aici în țară într-un azil, fiind bolnavă de Alzheimer, se pare că fiul ei a plătit. Nu știu dacă mai trăiește, a fost la înmormântarea nașului, tatei și a lui tanti Piri. Ea era femeie simplă, fostă muncitoare în fabrică și se agăța de viitor, de pozele ei cu fiul său și cu nepoțica. Ținuse mult la nașii mei din câte spunea. Soțul ei nenea Mișu avea tenul măsliniu și glumea adesea că el e singurul ”mai țigănos” din toată familia. Oricum erau o adunătură, nu erau familia mea, dar cei mai mulți dintre ei (frații, surorile mamaiei, verii și verișoarele tatei) erau oameni buni, cu drag de copii și povești de viață mai frumoase decât această povestire tristă a mea. Și ale lor erau adevărate, poate voi mai pomeni în viitor. Și eu am ținut la ei poate mai mult ca oricine.
Acum e noapte, ora 3 AM, 10 noiembrie 2015 și încă mai scriu pe blog. Din păcate este prea cald în casă, caloriferele sunt calde și trebuie să stau cu două geamuri deschise. Măsurați temperatura afară și veți înțelege! Și nici nu bate vântul.
Nașul meu, când povestea istorie, era genul coleric, când extrem de calm și stăpânit, când exploziv. Odată spunea ”dar nici cu nemții aceia aici nu se putea”, referindu-se la Al Doilea Război Mondial. Spunea lucrurile aparent simple cu emfază, cum fac mulți bătrâni sau oameni maturi și parcă am început și eu să am tendința asta. Tata însă era genul glumeț față de mine și repeta mereu legat de tema aceasta refrenul ”Și-uite-așa cum ne vedeți/ îi băturăm și pe nemți? Și-uite-acuși acuși acuși/ O să-i batem și pe ruși”. Tata...așa era el.
Iată mai jos o poză cu tata școlar mic, el fiind cel din primul rând de bănci, singurul copil fără cravată. Desigur mi s-a spus că acela era tata, dar fiindcă am trăit cu el destui ani, pot afirma aproape cu precizie că era el -- aceeași țeastă, aceiași ochi, urechi, bărbie, nas, etc. Deci vă ofer să observați cum arăta o școală în anii 48-49 în București. Tata mi-a spus de câteva ori că el a fost persecutat de fostul regim din cauza a ceea ce era numit ”origine nesănătoasă”. Culmea, peste ani, deși clasele urmau să aibă 3 șiruri de bănci (poate atunci i-au înghesuit pentru poză), pe mine m-au așezat în clasele primare în același loc în care ședea tata, în prima bancă, rândul de la geam, locul spre culoar. Am descoperit întâmplător carnetul de note din studenție al tatei -- avea note la limită majoritatea, nu pot spune precis de ce. Poate nu avea vocație, etc. Celelalte poze cu străbunica, bunica și copiii blonzi mai încolo.
Dacă doriți ascultați acest vechi cântec...”un stigmat părintesc mă-mpresoară”, jumătate rai, jumătate iad.
duminică, 8 noiembrie 2015
8 noiembrie 2015
Conținut în limba engleză (așa l-am scris acum pentru facebook și blogul meu) poate îl voi traduce, despre tânăra fată țigancă de la colțul străzii, despre care am mai scris cum m-a batjocorit și atacat în 2 dăți anterioare. Asta e a treia oară.
I never was the object of physical brutality like today...except for my parents who beat me in my teen and adult years with horrible violence and the psychiatric patients who beat me and stole my clothes in the hospital. Today I went out from my block of apartments passing through the corridor that inspired once a haiku to me. A young Gypsy girl about whom I already told what she did to me, came unexpectedly from my back, on the left side where there was little space between me and the wall. She could have make me fall and get really hurt and injured by a stronger blow. Then she screamed (almost) at me that I am fat like a pig or cow, and she repeated this, that I cover the whole corridor and she has no place to walk besides me and she repeated this...of course it was not true. Then she spoke even harsher words. I never sent someone to hell, but this time, while she continued to look with evil eyes at me, I said "go to hell" to her, with a less stronger word (naiba in Romanian) because I was tired and I don't understand her hatred. I remember once when I was young and I sang songs to Gypsy children and they seemed to like it, and I remember how I was a primary school teacher for them, and how I listened to their stories about deportation in WWII and their habits, and I recorded them on tape and photographed them with care and love...and I always helped the poor Gypsies in the countryside. It seems that these Gypsies from the city are really evil...once when I was in Cluj they gave me lice on the street (I was only 20 years old) and maybe it was them who gave me lice when I got infested in 2014, I don't really know who was guilty, but I had to sell one of the 2 gold rings of my mother in order to buy special shampoo :(((
On 11th is my father's patron saint day in Romania, he used to celebrate this day when he was still alive. His name was Victor. Today is holy Sunday in Romania.
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/noiembrie/noiembrie11.htm
On our official Romanian Orthodox site they make advertising with bare women legs for French stockings, that's what appears when I open it :((
http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfintii-mina-victor-vinchentie-stefanida-teodor-studitul-97598.html
I also remember Andersen's story about the Snow Queen and how I empathized with the heroine, the little girl who was abducted by a band of thieves (maybe Gypsyes or not) who did not kill her because a little robber girl protected her. Now it is the opposite. I always was the good and innocent one, yet they all destroyed me since 1984. Read the 5th story in this, if you did not know it:
http://www.online-literature.com/hans_christian_andersen/972/
I never was the object of physical brutality like today...except for my parents who beat me in my teen and adult years with horrible violence and the psychiatric patients who beat me and stole my clothes in the hospital. Today I went out from my block of apartments passing through the corridor that inspired once a haiku to me. A young Gypsy girl about whom I already told what she did to me, came unexpectedly from my back, on the left side where there was little space between me and the wall. She could have make me fall and get really hurt and injured by a stronger blow. Then she screamed (almost) at me that I am fat like a pig or cow, and she repeated this, that I cover the whole corridor and she has no place to walk besides me and she repeated this...of course it was not true. Then she spoke even harsher words. I never sent someone to hell, but this time, while she continued to look with evil eyes at me, I said "go to hell" to her, with a less stronger word (naiba in Romanian) because I was tired and I don't understand her hatred. I remember once when I was young and I sang songs to Gypsy children and they seemed to like it, and I remember how I was a primary school teacher for them, and how I listened to their stories about deportation in WWII and their habits, and I recorded them on tape and photographed them with care and love...and I always helped the poor Gypsies in the countryside. It seems that these Gypsies from the city are really evil...once when I was in Cluj they gave me lice on the street (I was only 20 years old) and maybe it was them who gave me lice when I got infested in 2014, I don't really know who was guilty, but I had to sell one of the 2 gold rings of my mother in order to buy special shampoo :(((
On 11th is my father's patron saint day in Romania, he used to celebrate this day when he was still alive. His name was Victor. Today is holy Sunday in Romania.
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/noiembrie/noiembrie11.htm
On our official Romanian Orthodox site they make advertising with bare women legs for French stockings, that's what appears when I open it :((
http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfintii-mina-victor-vinchentie-stefanida-teodor-studitul-97598.html
I also remember Andersen's story about the Snow Queen and how I empathized with the heroine, the little girl who was abducted by a band of thieves (maybe Gypsyes or not) who did not kill her because a little robber girl protected her. Now it is the opposite. I always was the good and innocent one, yet they all destroyed me since 1984. Read the 5th story in this, if you did not know it:
http://www.online-literature.com/hans_christian_andersen/972/
sâmbătă, 7 noiembrie 2015
Portretul unei călătoare
Am impresia că am omis să postez aici povestirea mea despre mătușa tanti Piri sau tanti P, pe numele ei de botez Borbalya, devenită Bucșan prin a treia căsătorie, născută în 1918 parcă, precis în 11 aprilie, fiind cea mai mică dintre surorile lui mamaia, după care urma cel mai mic dintre 9 copii, nenea Feri. Tanti Piri a murit în preajma Anului Nou, la 92 de ani, din păcate am uitat data exactă, o voi găsi poate printre notițe vechi. După moartea ei, verișoara mea Francisca mi-a dăruit din albumele cu poze vechi ale lui tanti pe acelea în care apăreau membri ai familiei mele (tata, nașii, mamaia) dar și vreo două cu tanti, care îmi plăceau mult, mai ales cele în care era îmbrăcată cu rochiță de balerină (fiindcă făcea turnee prin Europa într-un duet de estradă, împreună cu o altă unguroaică, tanti Pony). Tanti îmi promisese mie pozele acelea. Din nefericire și spre marea mea durere, cineva a intrat în apartamentul meu și mi-a furat punga cu tot cu poze. În ce privește oglinda veche a lui tanti, pe care ea mi-a dăruise mie, maică-mea a vândut-o și Francisca m-a certat...i-am explicat că nu o pot controla pe maică-mea, nu știu dacă a înțeles...e posibil ca mama să îmi fi cerut acordul, probabil că am spus da fiind sub presiune...dar în realitate nu voiam să o vândă, și chiar dacă aș fi refuzat, mama tot ar fi dat-o, așa cum a făcut cu locurile de veci legal moștenite de mine. Poza de mai jos e singura care mi-a rămas cu tanti în tinerețe, era printre pozele rămase de la nașu. Bineînțeles că și tanti Piri era foarte săracă, verișoara mea Francisca a stat cu fratele ei Paul cu ea în ultimii ei ani de viață și au ajutat-o, ea devenise oarbă. Bunicul dinspre tată al Francescăi era tot de origine rusă din câte țin minte, pe nume Sauka. Tanti Piri, cum am mai povestit demult, era una dintre figurile bune din viața mea, ca întreg. Nu știu ce s-a întâmplat cu verii mei, fiindcă de ani de zile nu mai vor să îmi răspundă pe mail sau la telefon, în ciuda implorărilor mele. Unii au intrat peste mintea mea cu ideea că s-au sinucis, dar de unde să știu eu care e adevărul? Poate vă mai amintiți de Infernul lui Dante și de osândiții Paolo și Francesca. Aceasta e doar o coincidență. Pe vremea când o vizitam, fiindcă tanti era în viață, Francesca, zisă Franci, încă visa, fiindcă mi-a măsturisit odată că speră să se poată interna la Parhon în viitor, pentru problemele ei legate de tiroidă.
Scrumiera mătuşii P era argintată ca şi oglinda veche aşezată pe raftul de sub fereastră; era o scrumieră cu o pescăriţă dezbrăcată care trăgea năvodul de chiştoace şi scrum cu braţele şi, cine ştie, poate vreun peştişor de aur urma să apară pentru trei dorinţe esenţiale în viaţa oricui.
Mătuşa P s-a lăsat de fumat la timp. Oricum fuma ţigări Cişmigiu şi altele mai fine. Dar a fost toată viaţa o femeie săracă, precum marea majoritate a rudelor mele. Apoi a trecut prin toate transformările tipice femeii singure la oraş: negii mari, de culoare brun închis, s-au decolorat, părul de pe picioare i-a căzut, cel din cap a devenit alb curat cu tentă albastru-violet de la violetul de genţiană de nelipsit în astfel de cazuri, unghiile i s-au curbat şi îngroşat, deşi ea încă mai folosea trusa de manichiură preţioasă cu dibăcie, fiindcă în definitiv mătuşa nu uitase modul de viaţă adoptat în salonul de coafură unde lucrase. Către deceniul zece al vieţii sale, mătuşa şi-a pierdut treptat simţul văzului, dar era capabilă să se spele sub duş singură, chiar şi după ce n-a mai ieşit din camera ei construită cu 6 pereţi în loc de 4, în ultimii ei ani de viaţă.
Lumea care se învârtea în jurul casei mătuşii precum se învârte un glob pământesc de jucărie s-a schimbat şi ea meridian după meridian. În anii 60 i-a murit al treilea soţ, lăsând-o cu grija pentru trei bătrâni. Soţul fusese din spiţa ruşilor albi, sărăciţi şi refugiaţi cu mijloace financiare modeste în România. Printr-o coincidenţă oarecare, fratele mătuşii era un alt fel de aventurier, fost lucrător în construcţii şi călător prin ţări arabe, care petrecuse mai mulţi ani într-un lagăr rusesc, fost prizonier în al doilea Război Mondial. Mătuşa P călătorise şi ea în tinereţe prin lumea largă, în calitate de obscură dansatoare de estradă, împreună cu o prietenă. În afară de salonul de coafură, mai lucrase ca funcţionară. În anii 70 firul de troleibuz era tras chiar pe sub dormitorul mătuşii, apoi l-au desfiinţat. În anii 80 mătuşa mergea des prin oraş pe la toate rudele, ba chiar şi în zona suburbană, ca să ia aer şi să îşi întindă picioarele încă frumoase pe un şezlong, la soare. Îi plăceau mult verdeţurile de tot felul, ca să îşi împrospăteze sângele, dar era o amfitrioană perfectă pentru rudele mai tinere care se adunau în jurul mesei ei rotunde şi mici pentru celebrul joc de as de pică sau pentru vreun poker, mizând pe monede vechi de 5, 15 şi 25 de bani. Începuse să brodeze şi să decoreze perne, cu măiestrie incredibilă pentru o mână de novice.
În anii 90, mătuşa, în vârstă de aproape 80 de ani, a luat cu oarecare teamă avionul pentru un sejur peste ocean la nunta unei nepoate de la o soră. Era mereu aceeaşi doamnă cu ţinută impecabilă şi capul mic cu părul permanent şi buzele rujate roz peste un trup subţire, din ce în ce mai fragil. În acei ani casa mătuşii era învecinată cu clădirea Guvernului, iar la parter se înfiinţaseră chioşcuri de mărunţişuri. Numai pozele în ramă ale mătuşii erau aceleaşi: soţul, surorile şi fraţii, rudele de departe.
O vizitam şi eu din când în când şi ea glumea că este decana de vârstă a familiei. Mai am şi acum câteva cărţi vechi primite de la ea. În tinereţe îi plăceau bârfele despre celebrităţi, la bătrâneţe asculta mereu radioul aşezat pe noptieră. De la ea am împrumutat odată autobiografia unei femei căsătorite cu un nobil al secolului 20, al cărei nume l-am uitat. Când eram fată tânără spunea despre mine că eram ca vodă Lăpuşneanu „dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau” şi eu nu eram de acord cu ea. Înainte să moară sintetiza înţelepciunea vieţii în câteva cuvinte :”Mai bine este la parter decât la subsol, eu aşa cred, şi cât ţi-a dat domnul viaţă, trebuie să o trăieşti”. Această femeie învăluită într-un parfum de mister era în realitate simplă ca un borcan cu murături. Păstra aroma vremurilor trecute, dar era condimentată cu ierburi rezistente şi deschisă în faţa schimbărilor. Mi-a dăruit cîteva obiecte înainte să moară, dar mai păstrez doar serviciul ei simplu, românesc şi ieftin, de cafea. Da, îi plăcea cafeaua şi a murit de Anul Nou, probabil în urma agravării unui anevrism de aortă şi altor metehne ale bătrâneţii. Fiindcă scara către apartamentul ei, pe care ea nu mai putea coborî de mult timp, era răsucită la maximum, au coborât mai întâi sicriul şi apoi pe ea într-o pătură. M-am gândit că exact aşa i-a fost viaţa: răsucită ca iedera în jurul unor bărbaţi, răsucită, dar fragilă, pe cărările întortocheate şi misterioase ale vieţii, unde nu toţi dorm între patru pereţi. Iar la finalul călătoriei mătuşa oferea încă o dată dovada proverbialei sale capacităţi de adaptare.
Cele povestite de mine în rândurile de mai sus sunt doar parţial adevărate (dar foarte aproape de adevăr), fiindcă nu mi-am notat în jurnal datele şi faptele exacte despre mătuşa P. Rămân poveştile ei despre aventuri cu bărbaţi necunoscuţi ale căror avansuri le-a respins şi amintirea pozelor ei din tinereţe cu rochiţă albă, imitând costumul adevăratelor balerine.
Acesta e linkul spre traducerea mea în engleză a acestui text scris de mine mai demult:
http://www.abctales.com/story/costmary/portrait-traveler
Din păcate, pe acest site în limba engleză, ca întotdeauna, mi-a mers bine doar la început, apoi m-au obligat să mă retrag deși eu nu am greșit nimic, ca întotdeauna, nu m-au acceptat. Unul dintre lucrurile mai neplăcute e că au micșorat încontinuu numărul vizitatorilor pe care îi aveam (este un lucru absolut cert că am văzut cu ochii mei peste 100 sau 200 lecturi la diverse poezii sau povestiri). M-au rănit mult, fiindcă oricum nimeni nu stă de vorbă cu mine din 1984, nu am greșit nimic toată viața și am scris cu gând curat totul, inclusiv poeziile, și numărul de vizitatori pentru fiecare era singura mea legătură cu lumea și singura bucurie, fiindcă nu am cu cine schimba 2 vorbe. Mi-au luat și acest lucru...mi-au luat și poza cu nenea Feri costumat în beduin, pe o cămilă în fața piramidelor din Egipt...etc. Se numește hoție abjectă acest lucru....în definitiv nu am avut nimic al meu toată viața, mi-au luat până și amintirile dragi. Tanti Piri nu avea pată pe gât, e un defect al pozei în ceea ce vedeți. Cât despre siteul în limba engleză cu poeziile și povestirile mele traduse tot de mine, în curând voi șterge absolut tot ce am scris acolo. Voi schimba linkurile spre acel site cu linkuri pentru blogul meu de pe wordpress in engleză, unde vor fi poeziile și textele, dacă nu sunt deja acolo. Eu niciodată nu mi-am bătut joc de nimeni și am fost mereu un om bun și serios, nu pot accepta modul înc are mă tratează...este de fapt un fel de caolmnie fiindcă e misitificare a vieții mele și indirect dăunează imaginii mele publice, fiindcă nu mă lasă să apar așa cum sunt în realitate, cu numărul real de vizitatori. Erau sute înainte să pun linkuri pe flickr, au dispărut și acele sute și poate au mai fost și alți vizitatori dintre sutele care mi-au văzut pozele pe flickr. Deci mă voi retrage de pe acel site, oricum scrierile mele literare nu fac doi bani și nu plac nimănui. Chiar acum iar a intrat un porc peste gândurile mele cu ideea des repetată ”eu mai bine mor decât așa ceva”. Mi se sugerează că așa i-au păcălit pe proști să creadă că eu gândesc așa, când în realitate eu am iubit viața și mai bine mor decât să nu fie libertate și dreptate și adevărul tot despre mine și drepturi depline, inclusiv de a avea și crește copil. Am fost mereu la fel, un om perfect bun și normal. Am spus și dovedit adevărul din 1984. Am spus din 84 că fără copil voi muri, căci mama mă amenința cu moartea și tortura toată viața încă de atunci. A mai intrat unul cu ideea că ”a avut o voce de înger, un chip de înger și un suflet de diavol”. Nu știu la cine se referă, sufletul meu a fost mult mai frumos și limpede și de valoare decât intelectul meu, chiar dacă am fost un om inteligent, în primul rând am fost un om bun, cu suflet foarte frumos și caracter perfect, toate virtuțile din cărți și religie.
Mai jos poza pe care am făcut-o eu în 2007 a lui tanti Piri, puteți observa mobila veche și pozele ei cu foștii ei soți (ultimul, nenea Alec, e în dreapta) și cu mamaia în 1990 înainte să moară după ce am plecat eu la Cluj și cu rudele ei din America. Iar și mai jos o poză în care se vede oglinda aceea, poate de alpaca, sau nu, eu nu știu, acolo sunt eu în anii 90, nașii mei și tanti Piri, prinsă într-un moment prost, cu ochii clipind. Mâna cu verighetă era a tatei, mai era și mama desigur, toți în jurul micuței mese, ca întodeauna. Cele 2 camere ale lui tanti erau mici, baia și bucătăria la fel.
Scrumiera mătuşii P era argintată ca şi oglinda veche aşezată pe raftul de sub fereastră; era o scrumieră cu o pescăriţă dezbrăcată care trăgea năvodul de chiştoace şi scrum cu braţele şi, cine ştie, poate vreun peştişor de aur urma să apară pentru trei dorinţe esenţiale în viaţa oricui.
Mătuşa P s-a lăsat de fumat la timp. Oricum fuma ţigări Cişmigiu şi altele mai fine. Dar a fost toată viaţa o femeie săracă, precum marea majoritate a rudelor mele. Apoi a trecut prin toate transformările tipice femeii singure la oraş: negii mari, de culoare brun închis, s-au decolorat, părul de pe picioare i-a căzut, cel din cap a devenit alb curat cu tentă albastru-violet de la violetul de genţiană de nelipsit în astfel de cazuri, unghiile i s-au curbat şi îngroşat, deşi ea încă mai folosea trusa de manichiură preţioasă cu dibăcie, fiindcă în definitiv mătuşa nu uitase modul de viaţă adoptat în salonul de coafură unde lucrase. Către deceniul zece al vieţii sale, mătuşa şi-a pierdut treptat simţul văzului, dar era capabilă să se spele sub duş singură, chiar şi după ce n-a mai ieşit din camera ei construită cu 6 pereţi în loc de 4, în ultimii ei ani de viaţă.
Lumea care se învârtea în jurul casei mătuşii precum se învârte un glob pământesc de jucărie s-a schimbat şi ea meridian după meridian. În anii 60 i-a murit al treilea soţ, lăsând-o cu grija pentru trei bătrâni. Soţul fusese din spiţa ruşilor albi, sărăciţi şi refugiaţi cu mijloace financiare modeste în România. Printr-o coincidenţă oarecare, fratele mătuşii era un alt fel de aventurier, fost lucrător în construcţii şi călător prin ţări arabe, care petrecuse mai mulţi ani într-un lagăr rusesc, fost prizonier în al doilea Război Mondial. Mătuşa P călătorise şi ea în tinereţe prin lumea largă, în calitate de obscură dansatoare de estradă, împreună cu o prietenă. În afară de salonul de coafură, mai lucrase ca funcţionară. În anii 70 firul de troleibuz era tras chiar pe sub dormitorul mătuşii, apoi l-au desfiinţat. În anii 80 mătuşa mergea des prin oraş pe la toate rudele, ba chiar şi în zona suburbană, ca să ia aer şi să îşi întindă picioarele încă frumoase pe un şezlong, la soare. Îi plăceau mult verdeţurile de tot felul, ca să îşi împrospăteze sângele, dar era o amfitrioană perfectă pentru rudele mai tinere care se adunau în jurul mesei ei rotunde şi mici pentru celebrul joc de as de pică sau pentru vreun poker, mizând pe monede vechi de 5, 15 şi 25 de bani. Începuse să brodeze şi să decoreze perne, cu măiestrie incredibilă pentru o mână de novice.
În anii 90, mătuşa, în vârstă de aproape 80 de ani, a luat cu oarecare teamă avionul pentru un sejur peste ocean la nunta unei nepoate de la o soră. Era mereu aceeaşi doamnă cu ţinută impecabilă şi capul mic cu părul permanent şi buzele rujate roz peste un trup subţire, din ce în ce mai fragil. În acei ani casa mătuşii era învecinată cu clădirea Guvernului, iar la parter se înfiinţaseră chioşcuri de mărunţişuri. Numai pozele în ramă ale mătuşii erau aceleaşi: soţul, surorile şi fraţii, rudele de departe.
O vizitam şi eu din când în când şi ea glumea că este decana de vârstă a familiei. Mai am şi acum câteva cărţi vechi primite de la ea. În tinereţe îi plăceau bârfele despre celebrităţi, la bătrâneţe asculta mereu radioul aşezat pe noptieră. De la ea am împrumutat odată autobiografia unei femei căsătorite cu un nobil al secolului 20, al cărei nume l-am uitat. Când eram fată tânără spunea despre mine că eram ca vodă Lăpuşneanu „dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau” şi eu nu eram de acord cu ea. Înainte să moară sintetiza înţelepciunea vieţii în câteva cuvinte :”Mai bine este la parter decât la subsol, eu aşa cred, şi cât ţi-a dat domnul viaţă, trebuie să o trăieşti”. Această femeie învăluită într-un parfum de mister era în realitate simplă ca un borcan cu murături. Păstra aroma vremurilor trecute, dar era condimentată cu ierburi rezistente şi deschisă în faţa schimbărilor. Mi-a dăruit cîteva obiecte înainte să moară, dar mai păstrez doar serviciul ei simplu, românesc şi ieftin, de cafea. Da, îi plăcea cafeaua şi a murit de Anul Nou, probabil în urma agravării unui anevrism de aortă şi altor metehne ale bătrâneţii. Fiindcă scara către apartamentul ei, pe care ea nu mai putea coborî de mult timp, era răsucită la maximum, au coborât mai întâi sicriul şi apoi pe ea într-o pătură. M-am gândit că exact aşa i-a fost viaţa: răsucită ca iedera în jurul unor bărbaţi, răsucită, dar fragilă, pe cărările întortocheate şi misterioase ale vieţii, unde nu toţi dorm între patru pereţi. Iar la finalul călătoriei mătuşa oferea încă o dată dovada proverbialei sale capacităţi de adaptare.
Cele povestite de mine în rândurile de mai sus sunt doar parţial adevărate (dar foarte aproape de adevăr), fiindcă nu mi-am notat în jurnal datele şi faptele exacte despre mătuşa P. Rămân poveştile ei despre aventuri cu bărbaţi necunoscuţi ale căror avansuri le-a respins şi amintirea pozelor ei din tinereţe cu rochiţă albă, imitând costumul adevăratelor balerine.
Acesta e linkul spre traducerea mea în engleză a acestui text scris de mine mai demult:
http://www.abctales.com/story/costmary/portrait-traveler
Din păcate, pe acest site în limba engleză, ca întotdeauna, mi-a mers bine doar la început, apoi m-au obligat să mă retrag deși eu nu am greșit nimic, ca întotdeauna, nu m-au acceptat. Unul dintre lucrurile mai neplăcute e că au micșorat încontinuu numărul vizitatorilor pe care îi aveam (este un lucru absolut cert că am văzut cu ochii mei peste 100 sau 200 lecturi la diverse poezii sau povestiri). M-au rănit mult, fiindcă oricum nimeni nu stă de vorbă cu mine din 1984, nu am greșit nimic toată viața și am scris cu gând curat totul, inclusiv poeziile, și numărul de vizitatori pentru fiecare era singura mea legătură cu lumea și singura bucurie, fiindcă nu am cu cine schimba 2 vorbe. Mi-au luat și acest lucru...mi-au luat și poza cu nenea Feri costumat în beduin, pe o cămilă în fața piramidelor din Egipt...etc. Se numește hoție abjectă acest lucru....în definitiv nu am avut nimic al meu toată viața, mi-au luat până și amintirile dragi. Tanti Piri nu avea pată pe gât, e un defect al pozei în ceea ce vedeți. Cât despre siteul în limba engleză cu poeziile și povestirile mele traduse tot de mine, în curând voi șterge absolut tot ce am scris acolo. Voi schimba linkurile spre acel site cu linkuri pentru blogul meu de pe wordpress in engleză, unde vor fi poeziile și textele, dacă nu sunt deja acolo. Eu niciodată nu mi-am bătut joc de nimeni și am fost mereu un om bun și serios, nu pot accepta modul înc are mă tratează...este de fapt un fel de caolmnie fiindcă e misitificare a vieții mele și indirect dăunează imaginii mele publice, fiindcă nu mă lasă să apar așa cum sunt în realitate, cu numărul real de vizitatori. Erau sute înainte să pun linkuri pe flickr, au dispărut și acele sute și poate au mai fost și alți vizitatori dintre sutele care mi-au văzut pozele pe flickr. Deci mă voi retrage de pe acel site, oricum scrierile mele literare nu fac doi bani și nu plac nimănui. Chiar acum iar a intrat un porc peste gândurile mele cu ideea des repetată ”eu mai bine mor decât așa ceva”. Mi se sugerează că așa i-au păcălit pe proști să creadă că eu gândesc așa, când în realitate eu am iubit viața și mai bine mor decât să nu fie libertate și dreptate și adevărul tot despre mine și drepturi depline, inclusiv de a avea și crește copil. Am fost mereu la fel, un om perfect bun și normal. Am spus și dovedit adevărul din 1984. Am spus din 84 că fără copil voi muri, căci mama mă amenința cu moartea și tortura toată viața încă de atunci. A mai intrat unul cu ideea că ”a avut o voce de înger, un chip de înger și un suflet de diavol”. Nu știu la cine se referă, sufletul meu a fost mult mai frumos și limpede și de valoare decât intelectul meu, chiar dacă am fost un om inteligent, în primul rând am fost un om bun, cu suflet foarte frumos și caracter perfect, toate virtuțile din cărți și religie.
Mai jos poza pe care am făcut-o eu în 2007 a lui tanti Piri, puteți observa mobila veche și pozele ei cu foștii ei soți (ultimul, nenea Alec, e în dreapta) și cu mamaia în 1990 înainte să moară după ce am plecat eu la Cluj și cu rudele ei din America. Iar și mai jos o poză în care se vede oglinda aceea, poate de alpaca, sau nu, eu nu știu, acolo sunt eu în anii 90, nașii mei și tanti Piri, prinsă într-un moment prost, cu ochii clipind. Mâna cu verighetă era a tatei, mai era și mama desigur, toți în jurul micuței mese, ca întodeauna. Cele 2 camere ale lui tanti erau mici, baia și bucătăria la fel.
7 noiembrie 2015
Mă simt ceva mai bine azi față de ieri. Sunt doar amețită și parcă bătută în cap și mă dor mâinile și musculatura în general, mă țin greu pe picioare, dar, slavă domnului, e puțin mai bine. Am scris ieri că poate mă voi sinucide azi dacă nu îmi revin. Parțial e mai bine azi...nu mă voi omorî azi. A fost înfiorător ieri și alaltăieri, dar se pare că răul mare a durat doar 2 zile. Deoarece mâine e duminică, poate că mă voi simți un pic mai bine și mâine....dar Doamne vine luni, ziua cea mai înfiorătoare pentru mine. Încă sper să reușesc să mă spăl pe cap...sunt luni de zile de când nu am mai putut și părul mi-a devenit ca pâsla...vă îmbrățișez cu drag, numai bine vă doresc.
vineri, 6 noiembrie 2015
vechituri
Fiindcă încă sunt în viață, mai adaug aici o povestire despre vechiturile cu iz vienez sau nu care au existat în viața mea în copilărie. Erau într-adevăr lucruri vechi, obiecte de uz casnic sau bijuterii și bibelouir foarte vechi, autentice și prețioase cred eu, chiar dacă aveau patina vremurilor apuse peste ele. În primul rând erau amintiri de suflet pentru mine, am crescut cu ele. Mamaia, Dzeu să o ierte, îmi spunea că după moartea ei, toate îmi vor reveni mie. Nu a fost așa, s-au împrăștiat, naiba știe cine le-a luat sau le-a vândut. Cele care mi-au rămas nu le-am putut vinde, fiindcă, dacă veți face cercetări, veți vedea că pentru ”end-consumer” este greu să obțină un preț bun sau corect, există rețele care le achiziționează și omul de jos, cum am fost eu mereu, se alege cu puțin, în timp ce alții le cumpără ieftin și le vând apoi scump. În realitate, repet, ar fi trebuit să îmi revină mie fiindcă eu eram sufletul care le prețuise și îndurase calvarul mai apoi. Când am întrebat-o pe mamaia de unde le are, mi-a spus că le-a cumpărat ieftin în anii războiului de la evreii scăpătați. Eu nu știu care este adevărul exact. Dintre bijuterii mi-a rămas doar o broșă veche cu ceas, dar îmi amintesc și de celelalte care au fost în caseta bunicii, care o deschidea din an în Paște și îmi arăta și mie. Am fost cu această broșă la Muzeul Național de Istorie a României, fiindcă mi-era greu să rabd de foame. Expertul mi-a oferit numai 12 milioane de lei (1200 lei) și mi-a spus că e probabil din secolul 18, nu 17, cum găsisem eu pe internet modele similare, în funcție de caracteristici. Am renunțat să o dau, fiindcă banii mi-ar fi ajuns doar vreo 3-4 luni pentru a avea ce mânca, pe lângă suma de care dispun lunar. Și era vorba de sufletul copilăriei mele atât de luminoase și frumoase...Înainte să se prăpădească, tata a spart măscriciul de la curte, un bibelou vechi și prețios de care eu mă speriasem odată când eram foarte mică și țipasem. Mama m-a întrebat dacă vreau să îl lipesc la loc și eu am spus nu (acum parcă îmi pare rău) și astfel capodopera aceea mică a ajuns la toboganul de gunoi. Mașina de cusut Singer a lui mamaia ruginește de mult în garajul mamei, unde ami e o singură vechitură interesantă: un platou cu poarta Brandenburg în basorelief.
Poate voi detaila această povestire mai târziu, dacă îmi voi reveni. Dacă nu, înainte să mă sinucid voi sparge toate vechiturile pe care le pot sparge. Aici vă ofer să vizionați colecția mea de vechituri (fotografiile mele) pe flickr, va trebui să citiți descrierea la fiecare în parte, dacă doriți să înțelegeți, apăsați pe ... în partea de jos și pe săgeată în dreapta pozelor. Probabil că m-am înșelat că nu era zgâriată, poate nu am văzut bine prima oară. Dar nu pot fi sigură, fiindcă într-adevăr mi-au furat lucruri dragi din casă, fotografii, vase ceramice și diverse amintiri de suflet, chiar dacă nu au valoare în lei:
Iar textul pe care îl veți citi mai jos e scris mai demult de mine, este o scriere cu accente poetice, dar adevărată:
Au trecut anii ca într-o clepsidră de jucărie cu nisip roz. Încă mai am ceasul bijuterie de secol 17-18 de la bunica, dar cine ar fi avut bani să cumpere o clepsidră adevărată? Ceasul acela nu mai ţine timpul în el. După ce am crescut, familia a aruncat aproape toate vechiturile, inclusiv maşinăria cu manivelă de măcinat piperul sau mojarul mare de bronz cu sunet de clopot, în care pisam scorţişoara. Câteodată îmi pare că au trecut secolele peste mine. Mai ales după ce am pierdut colecţia mea de monede vechi în toate culorile. S-au dus banii vechi şi banii noi nu au venit pe nicio fereastră. Mai ascult uneori sunetul paharelor de cristal care au ieşit triumfătoare din multe cutremure. Mai privesc bibelourile, ce e drept cârpite, cel Capodimonte sau cel vienez de secolul 19 şi serviciul de masă Kahla cu supieră şi luciu de platină. Crescusem printre vechituri, cu viaţa ritmată de o pendulă veche, şi ea pierdută azi. Eram doar un şoarece alb de bibliotecă şi mestecam aproape orice fel de carte cu aceeaşi poftă. Mai am şi azi cartea mea cu poveşti vechi de Andersen, în care păstoriţa şi hornarul de porţelan se întorc înapoi acasă din fuga lor în lumea largă.
Într-o zi ploua şi am luat un taxi din mers. Era o limuzină albă, dar cu tarif normal. Mă simţeam ca un câine ud pe o pernă de catifea. Nu-i nimic, îmi întind picioarele, respir adânc. E ca atunci când am ieşit o singură dată cu colegii de facultate la o bere. Nu consumam, am comandat martini cu lămâie, era ieftin în anii 90. Un coleg mă şicanează, nu-i nimic. Îmi întind picioarele sub masă, respir adânc, se va duce şi asta. E la fel ca atunci când duceam lumânarea la singura nuntă din copilăria mea. Nu-i nimic că este înaltă, trebuie doar să am grijă cum cobor treptele bisericii, pas cu pas. Purtam rochie roz ca nisipul din clepsidra de jucărie. De atunci şoarecele meu alb din cutia de pantofi şi-a întins de multe ori lăbuţele. Acum a amorţit, are ochii roşii umezi, poate că e o zână vrăjită de vreun duh rău.
Iată mai jos un alt fragment poetic scris de mine, despre disperarea și tristețea mea, perfect normale, de om absolut nevinovat:
Tare aş vrea câteodată să-mi trag tot trecutul în ţeapă, adică tot ce am înghiţit: să linşez tăiţei cu varză, cozonaci cu mac sau vinete cu caşcaval, ciorba de miel cu leuştean, iepurele cu măsline şi lămâie, grătarul de peşte cu mujdei. Să scurg tot zerul din viaţa asta cu caşul la gură şi să dospesc bine tot ce rămâne. Dar dacă sufletul s-ar trage şi el din mine cum trage maseurul puternic osânza pe spinare, aş merge zilnic la baia turcească să îmi înmoi oasele şi nodul de la ceafă. Să eliberez odată sufletul ăsta înlănţuit de şiraguri de fluturi dansând ca la nuntă. Să rup lanţurile de libelule albastre, rozariile de rouă şi perlele din vitrina cu manechine de abanos. Să culeg merele cu hoţoaica şi să le coc pe cărbuni încinşi aşa cum se ardeau cărţile, vrăjitoarele, martirii şi morţii prea înţelepţi fiindcă numai înţelepciunea incinerată miroase frumos şi te lasă liber ca fumul să mişti unu-doi-trei, să nu adormi în picioare.
Pentru cine nu știe, ”hoțoaica” era/este o prăjină lungă cu o capcană specială la vârf, cu care bunicii mei culegeau în sat merele de toamnă pentru a le păstra în chimniță pentru iarnă. Dacă le-ar fi scuturat, s-ar fi stricat.
Poate voi detaila această povestire mai târziu, dacă îmi voi reveni. Dacă nu, înainte să mă sinucid voi sparge toate vechiturile pe care le pot sparge. Aici vă ofer să vizionați colecția mea de vechituri (fotografiile mele) pe flickr, va trebui să citiți descrierea la fiecare în parte, dacă doriți să înțelegeți, apăsați pe ... în partea de jos și pe săgeată în dreapta pozelor. Probabil că m-am înșelat că nu era zgâriată, poate nu am văzut bine prima oară. Dar nu pot fi sigură, fiindcă într-adevăr mi-au furat lucruri dragi din casă, fotografii, vase ceramice și diverse amintiri de suflet, chiar dacă nu au valoare în lei:
Iar textul pe care îl veți citi mai jos e scris mai demult de mine, este o scriere cu accente poetice, dar adevărată:
Au trecut anii ca într-o clepsidră de jucărie cu nisip roz. Încă mai am ceasul bijuterie de secol 17-18 de la bunica, dar cine ar fi avut bani să cumpere o clepsidră adevărată? Ceasul acela nu mai ţine timpul în el. După ce am crescut, familia a aruncat aproape toate vechiturile, inclusiv maşinăria cu manivelă de măcinat piperul sau mojarul mare de bronz cu sunet de clopot, în care pisam scorţişoara. Câteodată îmi pare că au trecut secolele peste mine. Mai ales după ce am pierdut colecţia mea de monede vechi în toate culorile. S-au dus banii vechi şi banii noi nu au venit pe nicio fereastră. Mai ascult uneori sunetul paharelor de cristal care au ieşit triumfătoare din multe cutremure. Mai privesc bibelourile, ce e drept cârpite, cel Capodimonte sau cel vienez de secolul 19 şi serviciul de masă Kahla cu supieră şi luciu de platină. Crescusem printre vechituri, cu viaţa ritmată de o pendulă veche, şi ea pierdută azi. Eram doar un şoarece alb de bibliotecă şi mestecam aproape orice fel de carte cu aceeaşi poftă. Mai am şi azi cartea mea cu poveşti vechi de Andersen, în care păstoriţa şi hornarul de porţelan se întorc înapoi acasă din fuga lor în lumea largă.
Într-o zi ploua şi am luat un taxi din mers. Era o limuzină albă, dar cu tarif normal. Mă simţeam ca un câine ud pe o pernă de catifea. Nu-i nimic, îmi întind picioarele, respir adânc. E ca atunci când am ieşit o singură dată cu colegii de facultate la o bere. Nu consumam, am comandat martini cu lămâie, era ieftin în anii 90. Un coleg mă şicanează, nu-i nimic. Îmi întind picioarele sub masă, respir adânc, se va duce şi asta. E la fel ca atunci când duceam lumânarea la singura nuntă din copilăria mea. Nu-i nimic că este înaltă, trebuie doar să am grijă cum cobor treptele bisericii, pas cu pas. Purtam rochie roz ca nisipul din clepsidra de jucărie. De atunci şoarecele meu alb din cutia de pantofi şi-a întins de multe ori lăbuţele. Acum a amorţit, are ochii roşii umezi, poate că e o zână vrăjită de vreun duh rău.
Iată mai jos un alt fragment poetic scris de mine, despre disperarea și tristețea mea, perfect normale, de om absolut nevinovat:
Tare aş vrea câteodată să-mi trag tot trecutul în ţeapă, adică tot ce am înghiţit: să linşez tăiţei cu varză, cozonaci cu mac sau vinete cu caşcaval, ciorba de miel cu leuştean, iepurele cu măsline şi lămâie, grătarul de peşte cu mujdei. Să scurg tot zerul din viaţa asta cu caşul la gură şi să dospesc bine tot ce rămâne. Dar dacă sufletul s-ar trage şi el din mine cum trage maseurul puternic osânza pe spinare, aş merge zilnic la baia turcească să îmi înmoi oasele şi nodul de la ceafă. Să eliberez odată sufletul ăsta înlănţuit de şiraguri de fluturi dansând ca la nuntă. Să rup lanţurile de libelule albastre, rozariile de rouă şi perlele din vitrina cu manechine de abanos. Să culeg merele cu hoţoaica şi să le coc pe cărbuni încinşi aşa cum se ardeau cărţile, vrăjitoarele, martirii şi morţii prea înţelepţi fiindcă numai înţelepciunea incinerată miroase frumos şi te lasă liber ca fumul să mişti unu-doi-trei, să nu adormi în picioare.
Pentru cine nu știe, ”hoțoaica” era/este o prăjină lungă cu o capcană specială la vârf, cu care bunicii mei culegeau în sat merele de toamnă pentru a le păstra în chimniță pentru iarnă. Dacă le-ar fi scuturat, s-ar fi stricat.
posibilă sinucidere zilele acestea
Sinuciderea mea e posibil să se întâmple zilele acestea.
Nu știu de ce, ei m-au torturat din ce în ce, începând cu acum vreo 2 săptămâni.
Acum mă doare din nou capul, la fel cum mă durea la sfârșitul lui 1998, când am sărit pe fereastră. Mărturisesc în fața dvs și în fața lui Dumnezu că nu am avut nici cea mai mică greșeală sau păcat întreaga viață. Și acum câteva zile, la fel ca întotdeauna în trecut, ei sunt cei care au început să mă tortureze, eu nici măcar nu am scris adevărul pe blog. Ei spun că eu sunt singura dintre toate care nu a greșit nimic și prin urmare trebuie să mă omoare. Eu nu înțeleg așa ceva și nu sunt de acord.
Am luat pastilele psihiatric eși seara și dimineața și acum nu mai prea au efect, capul mă presează. Tot ce am scris e adevărul curat, nimic nu este delir sau minciună. A trebuit să iau câte 2 pastile psihiatrice seara, că altfel nu puteam supraviețui...deci nu am făcut abuz și mătem că se vor termina și dna doctor psihiatru nu va voi să îmi dea altele, cu toate că mi-a fost foarte rău cerebral și am nevoie. Deci mă voi omorî, înainte ca ei să mă chinuiască mai tare.
Oameni buni, îmi iau la revedere de la voi..îmi pare rău de viață, mai ales că nu am tărit deloc de fapt și că nu am copil să las pe lumea asta. Vă îmbrățișez cu drag pe toți și vă doresc să nu mai acceptați ca oamenii nevinovați să fie omorâți monstruos. Îmi pare rău dacă mor și pentru faptul că nu voi putea termina povestirea vieții mele fără păcat, ceea ce aș fi putut face în vreo 2 luni. În felul acesta oameni răi vor putea inventa minciuni. Eu nu am avut absolut nicio greșeală, ei mint că eu m-aș fi frecat și de aceea m-au masacrat peste 31 de ani, dar vă spun sigur că mint, poate nu voi mai avea timp să scriu totul. Ei spun că eu am fost crescută ca să fiu omorâtă sau ”sacrificată” și că eu nu am dreptul să îmi cer dreptul la viață. Eu am spus și dovedit adevărul încontinuu din 1984 până azi. Și tot ce am scris despre copilăria mea de copil cuminte și bun înainte de 1984, chiar dacă am fost un om foarte sărac, este adevărul. Dacă cumva îmi voi reveni, nu mă voi sinucide. Cineva îmi spune acum ”ai cancer proasto și de aia te doare capul așa și ești umflată, etc.” Chiar dacă ar fi cancer, eu tot mă omor, e tot crimă de fapt, și vina e numai a lor, deloc a mea. Zilele acestea au fost foarte zi de zi mulți oameni la intersecția unde stau și umblă ca bezmeticii cu mașini multe și pietoni mulți...asta mă omoară. O femeie spunea lângă mine pe stradă cu voce tare că ”și uite așa am aflat și noi că a făcut și revoluția”. Despre revoluție am scris demult pe blog, dar absolut cert nu din cauza aceasta mă omoară, au început în 1984 și m-au torturat absolut zi de zi în închisoare și mi-au făcut capul ciulama de durere cu mult timp înainte să scriu adevărul despre revoluție, lucru pe care l-am făcut fiindcă ei m-au obligat. Vă las aici din nou linkul către scrisoarea mea de sinucidere în limba engleză:
https://cristinamonicamoldoveanu6.wordpress.com/
Mi-am iubit țara mult și cu adevărat și nu am greșit absolut nimic, nu înțeleg de ce îmi vor moartea, ceea ce pare clar acum. M-au chinuit mult și din cauza aceasta plus alte cauze a fost foarte cald în noiembrie, când în mod normal trebuia să fie rece.....
Nu știu de ce, ei m-au torturat din ce în ce, începând cu acum vreo 2 săptămâni.
Acum mă doare din nou capul, la fel cum mă durea la sfârșitul lui 1998, când am sărit pe fereastră. Mărturisesc în fața dvs și în fața lui Dumnezu că nu am avut nici cea mai mică greșeală sau păcat întreaga viață. Și acum câteva zile, la fel ca întotdeauna în trecut, ei sunt cei care au început să mă tortureze, eu nici măcar nu am scris adevărul pe blog. Ei spun că eu sunt singura dintre toate care nu a greșit nimic și prin urmare trebuie să mă omoare. Eu nu înțeleg așa ceva și nu sunt de acord.
Am luat pastilele psihiatric eși seara și dimineața și acum nu mai prea au efect, capul mă presează. Tot ce am scris e adevărul curat, nimic nu este delir sau minciună. A trebuit să iau câte 2 pastile psihiatrice seara, că altfel nu puteam supraviețui...deci nu am făcut abuz și mătem că se vor termina și dna doctor psihiatru nu va voi să îmi dea altele, cu toate că mi-a fost foarte rău cerebral și am nevoie. Deci mă voi omorî, înainte ca ei să mă chinuiască mai tare.
Oameni buni, îmi iau la revedere de la voi..îmi pare rău de viață, mai ales că nu am tărit deloc de fapt și că nu am copil să las pe lumea asta. Vă îmbrățișez cu drag pe toți și vă doresc să nu mai acceptați ca oamenii nevinovați să fie omorâți monstruos. Îmi pare rău dacă mor și pentru faptul că nu voi putea termina povestirea vieții mele fără păcat, ceea ce aș fi putut face în vreo 2 luni. În felul acesta oameni răi vor putea inventa minciuni. Eu nu am avut absolut nicio greșeală, ei mint că eu m-aș fi frecat și de aceea m-au masacrat peste 31 de ani, dar vă spun sigur că mint, poate nu voi mai avea timp să scriu totul. Ei spun că eu am fost crescută ca să fiu omorâtă sau ”sacrificată” și că eu nu am dreptul să îmi cer dreptul la viață. Eu am spus și dovedit adevărul încontinuu din 1984 până azi. Și tot ce am scris despre copilăria mea de copil cuminte și bun înainte de 1984, chiar dacă am fost un om foarte sărac, este adevărul. Dacă cumva îmi voi reveni, nu mă voi sinucide. Cineva îmi spune acum ”ai cancer proasto și de aia te doare capul așa și ești umflată, etc.” Chiar dacă ar fi cancer, eu tot mă omor, e tot crimă de fapt, și vina e numai a lor, deloc a mea. Zilele acestea au fost foarte zi de zi mulți oameni la intersecția unde stau și umblă ca bezmeticii cu mașini multe și pietoni mulți...asta mă omoară. O femeie spunea lângă mine pe stradă cu voce tare că ”și uite așa am aflat și noi că a făcut și revoluția”. Despre revoluție am scris demult pe blog, dar absolut cert nu din cauza aceasta mă omoară, au început în 1984 și m-au torturat absolut zi de zi în închisoare și mi-au făcut capul ciulama de durere cu mult timp înainte să scriu adevărul despre revoluție, lucru pe care l-am făcut fiindcă ei m-au obligat. Vă las aici din nou linkul către scrisoarea mea de sinucidere în limba engleză:
https://cristinamonicamoldoveanu6.wordpress.com/
Mi-am iubit țara mult și cu adevărat și nu am greșit absolut nimic, nu înțeleg de ce îmi vor moartea, ceea ce pare clar acum. M-au chinuit mult și din cauza aceasta plus alte cauze a fost foarte cald în noiembrie, când în mod normal trebuia să fie rece.....
joi, 5 noiembrie 2015
Misterele familiei partea I, tataia și alții (desenul meu și 6 poze de la nunta părinților, sper că sunt toate și exact cele pe care le-am pus plus încă o poză cu nașii mei la altă nuntă)
Cineva mi-a sugerat că familia mea era familie de mafioți și că asta explică totul, fiindcă mafia își bagă din diverse motive femeile sau fetele la nebuni...dar eu nu cred că așa e...de ce să mă fi distrus societatea mai ales, din moment ce eu nu am avut aproape nicio legătură cu ei, cum puteți vedea din tot ce am scris. De asemenea, repet, am fost un om de valoare și nu am greșit nimic toată viața. Citiți povestirea de mai jos și trageți dvs. concluziile. În mod ciudat mi-a apărut în editor o dungă dedesubt cu săgeți și nu pot scăpa de ea, sper că nu vor modifica alții ce am scris eu aici.
Azi, 5 noiembrie 2015, mă voi strădui să încep să scriu ce mai este de spus despre viața mea pe acest blog. Am scos din dulap notițele mele vechi din anul 2009 și mă apuc de lucru, de citit și compilat. Mă și doare capul ca o presiune rea, mă simt groaznic, am multe dureri și burta umflată, dar vreau să termin povestirea. Printre notițe am găsit o veche schiță de-a mea, foarte slabă, pe care nu am aruncat-o dar am barat-o cu un x. Am șters x-ul cu guma și am modificat-o pe calculator să arate ceva mai bine. Acum aș desena mai frumos, dar asta a fost creionată în grabă și o postez aici ca o amintire. Ochii sunt prea depărtați (greșeală pe care de obicei nu o fac, fiindcă nașul meu m-a învățat proporțiile), etc, are mai multe erori.
În timp ce voi continua seria ISC până în ziua de azi, voi mai scrie mici povestioare adevărate despre anii din copilărie până azi, sau lucruri pe care am omis să le povestesc.
Familia mea, ca orice familie, avea unele secrete, pe care eu de fapt nu le cunosc. Unul dintre ele este misterul faptului că tataia a paralizat exact în noaptea nunții părinților mei. Spuneau toți că așa a fost, poate fiindcă băuse prea mult. Dar am o nedumerire mare: dacă priviți pozele mele pe flickr veți vedea că acei miri sunt precis părinții mei (am alte poze drept punct de reper). În mod ciudat, ei au făcut nunta civilă după cununia religioasă, nu știu de ce. Tataia era precis el în pozele de la cununia civilă și probabil și cea religioasă (nu mai am poză cu el la biserică). Oricum ceea ce este cert e că mama s-a îmbrăcat apoi cu rochia de mireasă acasă la tata în Voluntari (am poze care dovedesc acest lucru). Poate că au făcut petrecerea în aceeași zi dar după cununia civilă și mama și-a pus din nou rochia de mireasă, altfel nu se explică. Oricum e ciudat, ar fi fost mai simplu să meargă întâi la starea civilă. Cineva îmi sugerează: ”proasto au făcut cununia religioasă de 2 ori”. ?? Acesta e unul din puținele foarte puține mistere din viața mea, pe care eu nu l-am putut dezlega.
Tataia din poza de la cununia civilă este precis tataia, acela care apare în tienerețe cu mamaia, apare ca pedichiurist în prăvălia lui imediat după război sau în timpul războiului, apare și în poze dinainte de nunta părinților mei nu cu mult, pe care le mai am dar nu le-am scanat. Iar mamaia e mamaia în toate pozele cu ea, vă spun sigur că e ea, am dovezi. Oricum, e puțin ciudat.
Postez aici pozele cu tataia și alți nuntași (părinții mamei, mama, tata, mamaia, nașu) la nunta mamei, acasă la tata. Priviți cu atenție și veți vedea că era aparent cineva în spatele bătrânului care îl ținea în picioare, nu știu sigur de ce. Oare deja avusese atacul cerebral? Mai am o a treia poză din această serie dacă nu au luat-o deja. Oricum, deja stiți că nimeni nu l-a omorât atunci, și precis este tot el în multe poze cu mine copil și cu mamaia (și precis eram eu, purtam același tip de pâslari, papuci de casă la modă atunci). La botezul meu tataia zâmbește către mine fericit, poate voi posta și acea poză. Cineva mi-a furat unele poze de la cununia religioasă, în care apăreau și alte rude și părinții mei și mama precis cu aceeași rochie, fără verighete, cu verighete, sărutând cununiile și cu cununiile pe cap și dacă nu mi le-ar fi luat poate aș fi dezlegat misterul, fiindcă tataia apare sănătos la cununia civilă, după cea religioasă, și era precis el. Ciudat. Veți vedea că în poze tata, parcă dinadins, ține mâna stângă cu sau fără verighetă pe deasupra, să se vadă, în timp ce mama invers.
Aveam destule amintiri despre tataia, care a murit când eu aveam 4 ani, eram un copil inteligent, cu memorie bună.
Cineva îmi sugerează acum că la cununia civilă, când mirii aveau verighete deja, toți erau aceiași cu excepția mamei și ca aceasta este cheia misterului. Nu știu. Iată mai jos o poză cu părinții mei la cununia civilă, mie parcă mi se pare că e tot ea:
Am făcut-o alb-negru, să fie mai clar, dar a ieșit mai rău. Mama a slăbit foarte mult după nuntă. Am această poză, poate o voi scana din nou, se vedea mai bine că și ”mama”, dacă era ea, avea verighetă sub mănușa de dantelă. Dacă ați privi pozele cu lupa, ați vedea clar că e aceiași pereche de mănuși în mâinile miresei și la cununia civilă și la cea religioasă, probabil primită de la mamaia, care avea și mănuși de modă veche și făcea chiar ea cu iglița mănuși. Iată aici cununia civilă, mamaia și tataia:
Și mai jos, încă una de la cununia religioasă, înainte de verighete, în spatele nașului meu este un colț din mami, preoteasa, mătușa mamei și soția preotului care i-a cununcat:
Cineva îmi sugerează: ”proasto au făcut cununia religioasă de 2 ori”. ?? Acesta e unul din puținele foarte puține mistere din viața mea, pe care eu nu l-am putut dezlega.
Și fiindcă tot vorbeam de ”nași” și de mafie, postez aici o poză foarte frumoasă din anii 70, cu nașii mei nași la altă nuntă. Ei au ”nășit” mai multe cupluri și mereu vorbeau frumos despre fiecare. Odihnească-se în pace bieții oameni, că au fost buni cu mine, în timp ce părinții mă abandonaseră și nici nu mă vizitau. Nașii mi-au dat o educație bună, mi-au făcut unele cadouri spre deosebire de părinți care nu aveau bani (nici nașii nu aveau mulți), dar rudele mamei dinpre preoteasă (verii ei cu soții și copii) erau bogați, nu ca noi, și mă tratau pe mine cu oarecare dispreț, cum voi mai povesti. Am fost mereu ruda săracă și bonă pentru copii altora. Când eram mică, mamaia mi se plângea uneori că ei au trebuit să îmi dea și numele Monica, pe lângă Cristina, fiindcă a insistat preoteasa, mătușa mamei. Nu știu dacă e adevărat, nu știu care este adevărul, știu doar că peste ani vărul mamei Ovidiu și-a botezat fiica tot Monica. În viața mea mereu apărea vreo Monica -- colega de bancă în clasele primare (Monica Pelin, cu rude basarabene și tată care lucra în China), Monica după terminarea liceului, recomandată mie de Irina de la Constanța, Monica colega mea de suflet și de bancă în anul I de facultate la Cluj, Monica Pană medicul meu de familie de azi, și multe, multe altele. Străbunica mea, mama preotesei și bunicului meu, m-a prezentat copiilor din sat drept Monica, dar cu încetul i-am devățat de obiceiul acesta. Altcineva nu îmi mai spunea Monica. Din diverse motive numele Monica nu îmi plăcea, cred că e un nume de origine germanică. Mamaia spunea că Monica e nume de țigancă....La Andronache, la nașii mei, am avut liniște și viață liniștită. Deși nașa poartă în public în această poză o rochie frumoasă, în realitate nu aveau bani.
PS : Acum vreo oră-două mi-au blocat jocul farmville 2 pe facebook, oricum nu mă deranjează foarte mult, fiindcă am jucat gratuit și de acum înainte voi încerca să mă concentrez mai mult pe continuarea povestirii pe blogul meu.
Azi, 6 noiembrie 2015 scriu din nou aici...jocul acela s-a reparat, cel puțin temporar...sunt chinuită groaznic încontinuu de oameni răim trupul meu doare, capul mă presează, etc. Dar pot scrie în continuare numai adevărul. Există unii care au intrat peste gândurile mele cu ideea ”sunt curios ce o să mai scornească” Alții spun ”tot ce spune ea e adevărul și toți ceilalți mint”, alții spun mereu ”I-au păcălit pe toți idioato”, alții că ”poporul tău a inventat că tu ești altcineva decât ești”. Nu sunt idioată și nu înțeleg ce are lumea cu mine. Nu știu de ce mă lovesc ei mereu. Nu am scornit niciodată nimic, nu aveam niciun interes să mint fiindcă nu am greșit nimic și țin minte totul din copilărie. Bineînțeles că nu am fost niciodată nebună și că nu am mințit sau greșit nimic. Nici nu puteam scorni ceva în condiții de tortură și închisoare. Am avut numai sentimente bune față de oameni și respect și tot ce am scris e adevărul obiectiv. Ei îmi tot reeptă că poporul meu a inventat minciuni despre mine. Nu înțeleg de ce să mă urască de moarte, fiindcă am fost o viață întreagă un om inteligent și bun. Toată lumea știe că bârfele mincinoase și calomnia ucid oamenii nevinovați, și eu nu înțeleg ce interes au avut ei să mă omoare. Ei îmi tot spun că oamenii sunt proști și ei cred că dacă mă omoară pentru ei va fi mai bine. Sunt convinsă că acest lucru nu e adevărat.
Cât despre misterul fotografiilor de mai sus, voi spune din nou concluzia mea. Singura explicație plauzibilă, care ar putea explica totul, e că părinții mei și-au pus verighetele la cununia civilă în joacă după care le-au scos la cununia religioasă, care nu se știe dacă a fost în aceeași zi. Sunt 3 aparate foto diferite pentru cele trei locații (cununia civilă, cea religioasă și petrecerea de nuntă în Voluntari), am privit pozele cu atenție. Mai adaug o ultimă poză cu părinții mei după cununia religioasă, care e interesantă fiindcă se observă acel radio vechi, cred eu interbelic, la care am ascultat și eu în copilărie Cenaclul Flacăra și la care mamaia asculta mereu radio Europa liberă în maghiară, spre disperarea mea. În asemenea condiții am făcut eu școala și luam numai note de 10, meritate desigur, fiindcă eram un copil cuminte și memoram totul perfect și gândeam corect mereu. Îmi plăcea mult școala. Acest radiou vechi apare și într-un film făcut în 1990 la Colun în satul bunicilor dinspre mamă, fiindcă tata l-a dus acolo. Tata a insistat să apară în film radioul. Nu știu dacă au lăsat-o pe mamaia complet fără radio și nu știu de ce. Eu eram prea tânără și îndrăgostită atunci în 1989-1990 ca să observ aceste detalii.
Azi, 5 noiembrie 2015, mă voi strădui să încep să scriu ce mai este de spus despre viața mea pe acest blog. Am scos din dulap notițele mele vechi din anul 2009 și mă apuc de lucru, de citit și compilat. Mă și doare capul ca o presiune rea, mă simt groaznic, am multe dureri și burta umflată, dar vreau să termin povestirea. Printre notițe am găsit o veche schiță de-a mea, foarte slabă, pe care nu am aruncat-o dar am barat-o cu un x. Am șters x-ul cu guma și am modificat-o pe calculator să arate ceva mai bine. Acum aș desena mai frumos, dar asta a fost creionată în grabă și o postez aici ca o amintire. Ochii sunt prea depărtați (greșeală pe care de obicei nu o fac, fiindcă nașul meu m-a învățat proporțiile), etc, are mai multe erori.
În timp ce voi continua seria ISC până în ziua de azi, voi mai scrie mici povestioare adevărate despre anii din copilărie până azi, sau lucruri pe care am omis să le povestesc.
Familia mea, ca orice familie, avea unele secrete, pe care eu de fapt nu le cunosc. Unul dintre ele este misterul faptului că tataia a paralizat exact în noaptea nunții părinților mei. Spuneau toți că așa a fost, poate fiindcă băuse prea mult. Dar am o nedumerire mare: dacă priviți pozele mele pe flickr veți vedea că acei miri sunt precis părinții mei (am alte poze drept punct de reper). În mod ciudat, ei au făcut nunta civilă după cununia religioasă, nu știu de ce. Tataia era precis el în pozele de la cununia civilă și probabil și cea religioasă (nu mai am poză cu el la biserică). Oricum ceea ce este cert e că mama s-a îmbrăcat apoi cu rochia de mireasă acasă la tata în Voluntari (am poze care dovedesc acest lucru). Poate că au făcut petrecerea în aceeași zi dar după cununia civilă și mama și-a pus din nou rochia de mireasă, altfel nu se explică. Oricum e ciudat, ar fi fost mai simplu să meargă întâi la starea civilă. Cineva îmi sugerează: ”proasto au făcut cununia religioasă de 2 ori”. ?? Acesta e unul din puținele foarte puține mistere din viața mea, pe care eu nu l-am putut dezlega.
Tataia din poza de la cununia civilă este precis tataia, acela care apare în tienerețe cu mamaia, apare ca pedichiurist în prăvălia lui imediat după război sau în timpul războiului, apare și în poze dinainte de nunta părinților mei nu cu mult, pe care le mai am dar nu le-am scanat. Iar mamaia e mamaia în toate pozele cu ea, vă spun sigur că e ea, am dovezi. Oricum, e puțin ciudat.
Postez aici pozele cu tataia și alți nuntași (părinții mamei, mama, tata, mamaia, nașu) la nunta mamei, acasă la tata. Priviți cu atenție și veți vedea că era aparent cineva în spatele bătrânului care îl ținea în picioare, nu știu sigur de ce. Oare deja avusese atacul cerebral? Mai am o a treia poză din această serie dacă nu au luat-o deja. Oricum, deja stiți că nimeni nu l-a omorât atunci, și precis este tot el în multe poze cu mine copil și cu mamaia (și precis eram eu, purtam același tip de pâslari, papuci de casă la modă atunci). La botezul meu tataia zâmbește către mine fericit, poate voi posta și acea poză. Cineva mi-a furat unele poze de la cununia religioasă, în care apăreau și alte rude și părinții mei și mama precis cu aceeași rochie, fără verighete, cu verighete, sărutând cununiile și cu cununiile pe cap și dacă nu mi le-ar fi luat poate aș fi dezlegat misterul, fiindcă tataia apare sănătos la cununia civilă, după cea religioasă, și era precis el. Ciudat. Veți vedea că în poze tata, parcă dinadins, ține mâna stângă cu sau fără verighetă pe deasupra, să se vadă, în timp ce mama invers.
Aveam destule amintiri despre tataia, care a murit când eu aveam 4 ani, eram un copil inteligent, cu memorie bună.
Cineva îmi sugerează acum că la cununia civilă, când mirii aveau verighete deja, toți erau aceiași cu excepția mamei și ca aceasta este cheia misterului. Nu știu. Iată mai jos o poză cu părinții mei la cununia civilă, mie parcă mi se pare că e tot ea:
Am făcut-o alb-negru, să fie mai clar, dar a ieșit mai rău. Mama a slăbit foarte mult după nuntă. Am această poză, poate o voi scana din nou, se vedea mai bine că și ”mama”, dacă era ea, avea verighetă sub mănușa de dantelă. Dacă ați privi pozele cu lupa, ați vedea clar că e aceiași pereche de mănuși în mâinile miresei și la cununia civilă și la cea religioasă, probabil primită de la mamaia, care avea și mănuși de modă veche și făcea chiar ea cu iglița mănuși. Iată aici cununia civilă, mamaia și tataia:
Și mai jos, încă una de la cununia religioasă, înainte de verighete, în spatele nașului meu este un colț din mami, preoteasa, mătușa mamei și soția preotului care i-a cununcat:
Și fiindcă tot vorbeam de ”nași” și de mafie, postez aici o poză foarte frumoasă din anii 70, cu nașii mei nași la altă nuntă. Ei au ”nășit” mai multe cupluri și mereu vorbeau frumos despre fiecare. Odihnească-se în pace bieții oameni, că au fost buni cu mine, în timp ce părinții mă abandonaseră și nici nu mă vizitau. Nașii mi-au dat o educație bună, mi-au făcut unele cadouri spre deosebire de părinți care nu aveau bani (nici nașii nu aveau mulți), dar rudele mamei dinpre preoteasă (verii ei cu soții și copii) erau bogați, nu ca noi, și mă tratau pe mine cu oarecare dispreț, cum voi mai povesti. Am fost mereu ruda săracă și bonă pentru copii altora. Când eram mică, mamaia mi se plângea uneori că ei au trebuit să îmi dea și numele Monica, pe lângă Cristina, fiindcă a insistat preoteasa, mătușa mamei. Nu știu dacă e adevărat, nu știu care este adevărul, știu doar că peste ani vărul mamei Ovidiu și-a botezat fiica tot Monica. În viața mea mereu apărea vreo Monica -- colega de bancă în clasele primare (Monica Pelin, cu rude basarabene și tată care lucra în China), Monica după terminarea liceului, recomandată mie de Irina de la Constanța, Monica colega mea de suflet și de bancă în anul I de facultate la Cluj, Monica Pană medicul meu de familie de azi, și multe, multe altele. Străbunica mea, mama preotesei și bunicului meu, m-a prezentat copiilor din sat drept Monica, dar cu încetul i-am devățat de obiceiul acesta. Altcineva nu îmi mai spunea Monica. Din diverse motive numele Monica nu îmi plăcea, cred că e un nume de origine germanică. Mamaia spunea că Monica e nume de țigancă....La Andronache, la nașii mei, am avut liniște și viață liniștită. Deși nașa poartă în public în această poză o rochie frumoasă, în realitate nu aveau bani.
Azi, 6 noiembrie 2015 scriu din nou aici...jocul acela s-a reparat, cel puțin temporar...sunt chinuită groaznic încontinuu de oameni răim trupul meu doare, capul mă presează, etc. Dar pot scrie în continuare numai adevărul. Există unii care au intrat peste gândurile mele cu ideea ”sunt curios ce o să mai scornească” Alții spun ”tot ce spune ea e adevărul și toți ceilalți mint”, alții spun mereu ”I-au păcălit pe toți idioato”, alții că ”poporul tău a inventat că tu ești altcineva decât ești”. Nu sunt idioată și nu înțeleg ce are lumea cu mine. Nu știu de ce mă lovesc ei mereu. Nu am scornit niciodată nimic, nu aveam niciun interes să mint fiindcă nu am greșit nimic și țin minte totul din copilărie. Bineînțeles că nu am fost niciodată nebună și că nu am mințit sau greșit nimic. Nici nu puteam scorni ceva în condiții de tortură și închisoare. Am avut numai sentimente bune față de oameni și respect și tot ce am scris e adevărul obiectiv. Ei îmi tot reeptă că poporul meu a inventat minciuni despre mine. Nu înțeleg de ce să mă urască de moarte, fiindcă am fost o viață întreagă un om inteligent și bun. Toată lumea știe că bârfele mincinoase și calomnia ucid oamenii nevinovați, și eu nu înțeleg ce interes au avut ei să mă omoare. Ei îmi tot spun că oamenii sunt proști și ei cred că dacă mă omoară pentru ei va fi mai bine. Sunt convinsă că acest lucru nu e adevărat.
Cât despre misterul fotografiilor de mai sus, voi spune din nou concluzia mea. Singura explicație plauzibilă, care ar putea explica totul, e că părinții mei și-au pus verighetele la cununia civilă în joacă după care le-au scos la cununia religioasă, care nu se știe dacă a fost în aceeași zi. Sunt 3 aparate foto diferite pentru cele trei locații (cununia civilă, cea religioasă și petrecerea de nuntă în Voluntari), am privit pozele cu atenție. Mai adaug o ultimă poză cu părinții mei după cununia religioasă, care e interesantă fiindcă se observă acel radio vechi, cred eu interbelic, la care am ascultat și eu în copilărie Cenaclul Flacăra și la care mamaia asculta mereu radio Europa liberă în maghiară, spre disperarea mea. În asemenea condiții am făcut eu școala și luam numai note de 10, meritate desigur, fiindcă eram un copil cuminte și memoram totul perfect și gândeam corect mereu. Îmi plăcea mult școala. Acest radiou vechi apare și într-un film făcut în 1990 la Colun în satul bunicilor dinspre mamă, fiindcă tata l-a dus acolo. Tata a insistat să apară în film radioul. Nu știu dacă au lăsat-o pe mamaia complet fără radio și nu știu de ce. Eu eram prea tânără și îndrăgostită atunci în 1989-1990 ca să observ aceste detalii.
marți, 3 noiembrie 2015
ieri 2 noiembrie 2015
Nu scriu mai mult, sunt obosită și am grețuri.
După ce mi-a crescut burta m-a apucat setea, nu înainte.
Ieri am băut 13 litri de apă și ceva în 24 de ore. Aș fi putut muri. Știu, poate nu mă credeți, dar e adevărat, medicul a spus că nu mă poate ajuta fără analize și analizele nu am putut să le fac fiindcă mai întâi nu erau fonduri bănești la policlinică, mai apoi nu aveam bani pentru hrană deloc, deci analizele ar fi fost neconcludente, apoi m-am hrănit ca de obicei cu pâine înmuiată în apă cu zahăr presărat pe deasupra ( nu aveam niciun ban, citiți postările anterioare), apoi iar nu au fost fonduri, iar azi nu am putut merge fiindcă am dormit până pe la 1-2 după masa, iar ieri nu am putut merge fiindcă mi-a fost tare rău.
Sunt tristă, nu am greșit absolut nimic toată viața și am fost un om de valoare și inteligentă și am muncit mult în zadar. Am iubit și am respectat oamenii și viața în zadar.
Intră unii porci (oameni abjecți) peste mine și îmi transmit gânduri aberante, de exemplu că ”oamenilor li s-a spus că tu Cristina ai burta umflată din cauză că ești nebună, că ai probleme psihice”. DOAMNEEE...!
După ce mi-a crescut burta m-a apucat setea, nu înainte.
Ieri am băut 13 litri de apă și ceva în 24 de ore. Aș fi putut muri. Știu, poate nu mă credeți, dar e adevărat, medicul a spus că nu mă poate ajuta fără analize și analizele nu am putut să le fac fiindcă mai întâi nu erau fonduri bănești la policlinică, mai apoi nu aveam bani pentru hrană deloc, deci analizele ar fi fost neconcludente, apoi m-am hrănit ca de obicei cu pâine înmuiată în apă cu zahăr presărat pe deasupra ( nu aveam niciun ban, citiți postările anterioare), apoi iar nu au fost fonduri, iar azi nu am putut merge fiindcă am dormit până pe la 1-2 după masa, iar ieri nu am putut merge fiindcă mi-a fost tare rău.
Sunt tristă, nu am greșit absolut nimic toată viața și am fost un om de valoare și inteligentă și am muncit mult în zadar. Am iubit și am respectat oamenii și viața în zadar.
Intră unii porci (oameni abjecți) peste mine și îmi transmit gânduri aberante, de exemplu că ”oamenilor li s-a spus că tu Cristina ai burta umflată din cauză că ești nebună, că ai probleme psihice”. DOAMNEEE...!
luni, 2 noiembrie 2015
Burta mea mare și îngrijorarea mea
Eu și burta mea mare, plus tristețea mea, mai mult ca oricând în trecut. Port aceeași fustă lungă din anii 2002-2003. Am doar două fuste și două perechi de blugi, dar numai fusta asta e mai bună, și acum e și ea plină de pipi. Aceste umflări ale burții mele au început înainte de 2002, sau precis între 2001-2003, când eram încă studentă la medicină și era și vărul meu primar, Cosmin, la noi în vizită. Îmi amintesc cu precizie. Odată s-a umflat așa de tare și mi-era și așa de rău încât am mers cu tata probabil cu mașina la urgență (m-am rugat mult de ei), unde mi-au făcut radiografie abdominală și mi-au spus că nu e altceva decât gaze în colon. Mi-au dat Debridat ca tratament. Am fost la mai mulți doctori până în prezent cu aceeași problemă dar nu au putut sau nu au vrut să mă ajute. Mi-au dat medicament numai din când în când. Da, a început acum 15 ani, dar atunci eram mult mai slabă (aveam vreo 80 de kilograme iar acum 120 pentru 1 metru 67). Atunci umflarea apărea și dispărea, nu dura mult. În 2005 am slăbit și am fost suplă și cu abdomenul plat vreo doi ani și, nu știu de ce, acest simptom nu a mai apărut deloc, mă întreb dacă boala mea nu dispăruse, poate că eram vindecată sau aproape vindecată. Oricum nu știu, dar am dovezi poze destule din vremea când eram suplă în 2005-2007. În ultimii 2 ani mi-am menținut greutatea sau poate chiar am slăbit puțin, dar nu mai încap în nicio haină, fiindcă grăsimea s-a redistribuit, nu mai am fundul mare sau șolduri sau coapse și în schimb mi-a crescut burta.
Dar medicii nu mi-au dat niciun diagnostic sau medicație pe termen mai lung și aveam doar 30-31 de ani când a început, oare mă înțelegeți? La început mi-au prescris DEBRIDAT momentan (maleat de trimetibutină).
Acea gropiță/semn pe care îl puteți vedea la începutul videoclipului este o cicatrice din vremea când am fost internată la urgență după tentativa mea de sinucidere da la sfârșitul lui 1998. Mi s-a spus că atunci medicii chirurgi au făcut o incizie abdominală pentru a verifica dacă nu am hemoragie internă și că nu aveam deloc. Urmele suturii (cusăturii) chirurgicale sunt încă vizibile, poate voi face încă un videoclip la lumina zilei.
Bineînțeles că oricine poate vedea că sunt obeză, dar pentru cei inteligenți este evident că, pe lângă obezitate, există și o umflare adițională pe care eu nu pot să o diagnostichez. S-a agravat acum două zile. În videoclipul de mai jos vorbesc în limba română, mai am două pe youtube în engleză.
Și în limba engleză, a doua zi:
Dar medicii nu mi-au dat niciun diagnostic sau medicație pe termen mai lung și aveam doar 30-31 de ani când a început, oare mă înțelegeți? La început mi-au prescris DEBRIDAT momentan (maleat de trimetibutină).
Acea gropiță/semn pe care îl puteți vedea la începutul videoclipului este o cicatrice din vremea când am fost internată la urgență după tentativa mea de sinucidere da la sfârșitul lui 1998. Mi s-a spus că atunci medicii chirurgi au făcut o incizie abdominală pentru a verifica dacă nu am hemoragie internă și că nu aveam deloc. Urmele suturii (cusăturii) chirurgicale sunt încă vizibile, poate voi face încă un videoclip la lumina zilei.
Bineînțeles că oricine poate vedea că sunt obeză, dar pentru cei inteligenți este evident că, pe lângă obezitate, există și o umflare adițională pe care eu nu pot să o diagnostichez. S-a agravat acum două zile. În videoclipul de mai jos vorbesc în limba română, mai am două pe youtube în engleză.
Și în limba engleză, a doua zi:
Abonați-vă la:
Postări (Atom)