desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge

sâmbătă, 27 februarie 2016

Totul despre vecinii mei -- blocul 1

Mai am puțin și mor adică mă sinucid, dar nu înainte de a termina povestirea despre tot adevărul. Înainte de a continua ISC de acolo unde am rămas, voi sintetiza aici din nou tot adevărul despre vecinii mei de bloc (în cele trei blocuri în care am stat în anii de calvar și închisoare din 1984 încoace). Acum voi muri într-un bloc lângă intersecția Eminescu de pe Moșilor, brutalizată o viață întreagă fără păcat și fiind mereu aceeași, un om inteligent și fără nicio tulburare psihică o viață întreagă. De fapt închisoarea începând cu 1984 este acest cartier Moșilor cu pereții subțiri între apartamentele oamenilor porci, care m-au masacrat încontinuu, deși am fost un om perfect și foarte bun. În noaptea asta 27 spre 28 februarie 2016, sper să stau să termin pe scurt această povestire despre vecini.

Când am fost ultima oară să plătesc întreținerea și o mare parte din vecinii pe care îi cunoșteam au ieșit în calea mea și m-au tratat urât, cu lipsă de respect și batjocură, dar nu voi mai povesti aceste detalii, fiindcă ei mereu se poartă așa, a intrat cineva peste mintea mea și a spus: ”Cristina, tu ai fost un om normal într-un gulag de nebuni”. Acum este 11 seara, voi face o pauză și nu sunt chiar sigură că voi continua în noaptea asta, fiindcă mă simt tare balonată și mă apasă și mă deranjează burta mare. Oricum mâine e duminică și voi continua poate mâine, oricum fac o pauză și poate voi reveni.

28 februarie 2016, duminica, ora 6 și jumătate seara. Azi noapte am luat două pastile de Seroquel, destul de devreme, dar din nou porcii nu m-au lăsat să dorm. În ultimiii 4 ani așa au făcut. Înainte era de ajuns să iau o singură pastilă, că adormeam în 10 minute, dar de acum 4 ani totul este exact pe dos și s-a schimbat brusc -- efectiv când le iau (una, două sau mai multe, ei nu mă lasă să dorm, știu sigur că e vorba de oameni răi și abjecți). Dacă nu le iau e mai rău, vin ei peste mine și mă torturează mai rău. Astfel am adormit către dimineață și azi m-am trezit la ora 5 după masa cu chiu cu vai. Altfel povestirea despre vecini era gata și treceam mai departe.

Am ieșit afară să îmi iau țigări. A trecut iar pe lângă mine un vecin, porcul de Marius C. Nica, poetul militar din bloc, care locuiește la etajul 8. M-a salutat în trecere dar nu i-am mai răspuns. Oricum vreau să scriu totul și despre el și despre modul în care m-a batjocorit mereu încă de când m-am mutat aici. Eu nu am avut nicio greșeală, și îmi ajunge cât am îndurat și cât am iertat o viață întreagă, până după 40 de ani. Acum nu mai pot ierta și e normal să nu îi răspund la salut (cum nici alții nu mi-au răspuns mie) după tot ce mi-a făcut. Foarte puțini oameni mă înțeleg, fiindcă eu am fost animată toată viața de o foarte mare și frumoasă iubire față de oameni -- am ținut mult la ceilalți, am fost mereu altruistă fără să mă prefac niciodată, am dăruit dragoste luminoasă și blândă și respect și i-am iertat mereu pe cei care mă batjocoreau fără motiv. Foarte puțini oameni înțeleg aceste lucruri și acea luminoasă și blândă iubire de oameni, ei cred că astfel de oameni cum am fost eu mereu sunt nebuni.

2 și jumătate noaptea, 29 februarie -- continui povestirea, deja spusă până acum, dar sistematizez, oricum mai am puțin și mor
Eu, față de vecinii mei am fost un om excepțional de bun. Știu că oamenii răi pot spune că am avut megalomanie, dar portretul meu e adevărul curat: am fost o persoană gingașă, timidă, cu mult bun simț și politețe mereu, un om cu un suflet de aur, cu sentimente extrarodinar de frumoase, dar și cu un caracter pe măsură, cu gândul mereu curat și comportamentul ireproșabil. La fel cum m-au respins colegii mei m-au respins și vecinii, care au fost ai dracu, lipsiți de judecată și plini de răutate, lipsiți de politețe și bădărani și răi, numai fiindcă eu am fost o femeie săracă, încă din copilărie fără bani. Așa am fost absolut întotdeauna.

1. Blocul numărul 1.

La 13 ani, copilă fără niciun păcat, cum am rămas toată viața, m-au adus în oraș să stau cu părinții. Povestea o știți deja, eu speram că voi îndura numai 5 ani după care voi pleca să dau examen la o facultate în alt oraș, unde urma să stau într-un cămin de studenți și să mănânc hrana din bursă sau să mă descurc cumva și să scap de monstruoșii mei părinți. Tata mi-a arătat de la început camera mea mică și a spus că aici e închisoarea mea(aici pe Moșilor, în apartamentele de 4 camere, 2 camere sunt extrem de mici) și mie părinții mi-au dat drept dormitor camera cea mai mică, iar ei dormeau în dormitorul cel mai îndepărtat de camera mea. Camera mea se învecina cu bucătăria unui avocat bătrân și holtei, al cărui nume l-am uitat. Părinții au început să mă brutalizeze monstruos din 1984 și urlau foarte mult în timp ce mă băteau, dar vecinii nu au intervenit niciodată, parcă erau surzi. Precis se auzea perfect tot ce urlau deasupra, fiindcă am constatat că sunetul se propaga mai ușor de jos în sus, dar în mod sigur și avocatul auzea și vecinii de jos și de palier chiar.

După ce m-am mutat, până în 1989, legătura mea cu vecinii a fost aproape inexistentă. În general, când intram într-un nou grup (la școlaă, liceu sau facultate) memoram extrem de repede toate numele colegilor mei și de familie și prenume și țineam minte timp îndelungat. Și acum țin minte mare parte din numele colegilor din școala generală unde am făcut clasele 1-7, dar am uitat numele colegilor din alte colective, fiindcă am fost monstruos torturată și amintirile dispar în mod firesc dinspre prezent către trecut (amnezia retrogradă e un fapt normal, invers ar fi mai puțin normal). Aici, în imobilul de la numărul 268-270 (numere care mereu se schimbau, ba unul, ba altul, ba amândouă) am fost desigur respinsă de părinți. Părinții și fmailia mea niciodată nu au vorbit cu mine ca și cum aș fi o persoană normală, deși eu i-am respectat și i-am iubit cu adevărat. Verii mei au fost acceptați, eu am fost tratată drept copil mic și prost toată viața, inclusiv la vârsta adultă. Părinții nu vorbeau nimic cu mine. Astfel, nu aveam cum să ghicesc numele vecinilor, fiindcă părinții nu vorbeau cu mine sau față de mine aproape nimic despre ei. Mi s-a părut foarte ciudat că vecinii de bloc nici nu apăreau în calea mea aproape deloc înainte de 89, după aceea parcă dinadins apăreau mereu când ieșeam eu pe stradă.

Avocatul vecin cu mine a ieșit în calea mea după ce Zăgrean m-a făcut să mă îndrăgostesc de el. Mi-a vorbit în mod ciudat. Se parfuma abundent. Era cioudat și cu pălărie de modă veche. După aceea avea obiceiul să ciocănească ușor în perete aproape în fiecare seară, când eu în mod firesc mă gândeam la Zăgrean. Repet, a fost o iubire absolut fără păcat din partea mea. M-a iritat ciocănitul lui, era ca și cum mă urmărea. El era bolnav de astm din câte mi s-a spus. În blocul 3, în care stau acum, există o astfel de persoană, probabil tot holtei, care de asemenea se parfumează abundent. Avocatul mi-a ciocănit în perete și în noaptea 21 spre 22 decembrie 1989, înainte să merg la revoluție. Am aflat de la mama că el a murit singur în casă exact după ce eu m-am aruncat pe fereastră. Tot exact atunci a murit și tanti Ana din SUA.

Vecinul de palier de lângă lift, tot la 4 camere, era domnul Djendov, colonel în rezervă. tata vorbea despre el, de aia îi știu numele. Era în vârstă, înalt și slăbănog și avea nevastă și un copil mic de statură și cu chipul urât, parcă foarte tânăr pe lângă el. Este posibil să fi fost un copil de bătrânețe. Acel fiu se spunea că făcuse liceul Creangă, un liceu considerat slab pe vremea aceea. La un moment dat mi-era rușine să mai dau ochii cu el (pe el îl întâlneam în lift), fiindcă tata îmi spunea că el îi mărturisise că era îndrăgostit de mine și tata râdea de ”cucerirea mea”. Domnul Djendov a intrat la noi în casă după 89, fiindcă era priceput la iale și clanțe și i-a ajutat pe părinții mei și odată chiar m-a scos pe mine din dormitorul părinților când s-a blocat ușa. Ceea ce a fost neplăcut pentru mine a fost faptul că, la un moment dat, când firesc credeam că Zăgrean vine sexual peste mine de la distanță ( nu cunoșteam alt bărbat) el s-a apropiat de canapeaua pe care ședeam și a început să plescăie și în același timp am simțit senzații sexuale ușoare, deși nu mă așteptam și nici nu mă gândeam la așa ceva, ca întotdeauna. Erau și părinții mei de față. În sinea mea mă luptam cu ideea că Zăgrean era un monstru pervers, care venea peste mine exact când bătrânul plescăia lângă mine, fiindcă acesta era singurul lucru logic la care mă puteam gândi. Zăgrean îmi arătase că el putea să vină peste mine, când eram la meditații. Apoi avea obiceiul să repete cuvintele pronunțate cu voce tare în jurul meu de părinții mei sau de nașii mei când veneau în vizită, și totodată spusese de mai multe ori (cel puțin de 3 ori îmi dovedise aceste spuse) că el are microfoane mici implantate, că lumea crede că este securist, etc. Era logic să îl cred, toată lumea vorbea atunci numai de microfoane și ascultatul celor luați la ochi de securitate, cum era familia mea, care avea rude în străinătate, inclusiv emigrați ilegal. Era absolut singurul lucru logic, nu aveam cum să îmi imaginez că el citește gândurile telepatic, fiindcă niciodată nu am avut vreo experiență sau dovadă de genul acesta (era firesc, fiindcă eu nu gândeam desigur nimic în cuvinte în mintea mea). Din cauza presiunilor mari sexuale din partea lui Zăgrean asupra mea și datorită insistențelor lui că mă ascultă, am fost obligată să îi vorbesc singură în camera mea și el efectiv repeta unele lucruri la meditații din ceea ce spuneam eu în singurătate, astfel încât se crease un fel de dialog. Zăgrean a insistat la meditații asupra coincidenței dintre numele străzilor Scaune aproape de unde făceam meditații și strada Zece Mese colț cu Moșilor unde locuiam eu și a spus că el vine des acolo să își aducă la Nufărul hainele. Era un Nufărul în apropiere, dar m-a mirat această remarcă, fiindcă el locuia în Militari, un cartier îndepărat. Chiar atunci Zăgrean a venit pe strada Zece Mese dimineața, ieșind în calea mea când mă duceam la liceu. Mergea ca și cum era beat, pe mijlocul străzii. Eu am refuzat să îl salut, datorită caracterului ciudat al acelei întâlniri. Prea era de tot, prea era mare coincidența. Nici el nu m-a salutat (că i-aș fi răspuns), deși s-a uitat clar la mine. Când m-am dus la meditații, el puțea ca și cum dormise în stradă și era complet beat și a zis că eu eram parșivă și s-a uitat cu aluzii sexuale și poftă, cum nici un bărbat nu s-a uitat vreodată, la șoldurile mele.

După mulți ani, până acum câțiva ani, respectiv după ce m-am mutat în blocul 3 tot pe Moșilor în 2006, domnul și doamna Djendov erau încă în viață. El a trăit viață lungă și a apărut în mod obsesiv în baston în calea mea când ieșeam la cumpărături în împrejurimi. M-a enervat acest lucru, fiindcă mulți ieșeau în mod ciudat exact când eu ieșeam afară, de parcă voiau să mă lovească dinadins. Voi mai povesti mai încolo. A ieșit și doamna Djendov și ea chiar a stat de vorbă cu mine în supermarket despre familia ei. Cel mai urât a fost că a ieșit și fiul lor adesea în calea mea și se uita urât ca și cum avea ceva cu mine și niciodată nu m-a salutat, deși nu am greșit nimic față de el niciodată. Poate era nebun și visa cai verzi pe pereți. Nu mai știu dacă eu l-am salutat, dar este posibil, și în mod sigur el nu mi-a răspuns, ca și cum eu nu eram om, sau avea ceva cu mine, nu pot ghici ce.

Înainte de 89 îl mai știam vag pe vecinul din colțul opus de palier, dar nu am nici o altă amintire acum despre el. A apărut și el de câteva ori în calea mea , tot după 89. În ultimii ani (de fapt demult, dar eu nu am avut activitate, astfel încât 10 ani înseamnă câțiva ani pentru mine) mama a fost chemată ca martor la un proces, în care era vorba de faptul că acel om era nevinovat într-un proces de omucidere, dar am uitat detaliile, poate o voi întreba. Oricum nu înțelegeam de ce au chemat-o pe mama, care precis îmi spunea că ea doar auzise, nu era martor ocular.

Dedesubt la etajul 2 locuia familia Kiss sau Kis - se citește Kiș (cărora tata urma să le spună Piș). Doamna Kiss se spune că e cea care m-a găsit pe asfalt după ce am sărit pe fereastră în zorii zilei de 31 decembrie 1998 și ea cică l-a chemat pe tata și apoi au chemat salvarea. Ea avea o fiică botezată Taina (un nume ciudat), pe care o întâlneam dinainte de 89 în lift. Aveam o senzație ciudată în prezența ei, fiindcă era ciudată -- repezită, avea reacții stranii, ieșiri intempestive și o voce ușor baritonală, ciudată pentru o fată tânără, mai mică decât mine. Fata aceasta m-a chinuit mult după 89, la începutul anilor 90, fiindcă avea obiceiul să vorbească foarte mult și cu voce tare nopțile la telefon, nu știu dacă vorbea în străinătate, dar ulterior a emigrat în Italia. Vorbea enorm, credeți-mă, ore în șir, nu exagerez, nu știu de unde avea atâția bani de telefon și nu mă lăsa să adorm uneori, aveam niște senzații stranii când ea vorbea (nu de natură sexuală, ci amețeli). În ultimii ani, până anul trecut chiar, în mod periodic doamna Kiss iese pe stradă în calea mea și vorbește tot ca și cum eu aș fi nebună sau știu eu ce. De fiecare dată mă întreabă de mama și uneori îi transmite complimente, spre marea mea tristețe, fiindcă asta fac toți când vorbesc cu mine de zeci de ani și aproape nimic altceva nu spun. Și tot ce am spus de mama e adevărul, deci vă dați seama ce simt.

Mai erau doar vecinii de deasupra de care mai știam înainte de 89, restul stăteau ascunși față de mine și desigur familia Gârju de la etajul 6. Deasupra locuia medicul Arion, care era pediatru înainte de 89, după aceea am aflat că devenise oncolog. El îmi dădea impresia unui șarpe rece și dezgustător. Avea mimică redusă, zâmbea parcă ironic tot timpul. Avusesem odată febră mare înainte de 89 și tata la chemat la noi. El m-a consultat, cerându-mi să-mi dau jos bluza cu anumite scuze (eram deja destul de mare). Am simțit un sentiment de rejecție, parcă în mod visceral simțeam dezgust față de el. El și soția, tot medic, aveau patru copii, două fete -- Cristina și Simona și doi gemeni băieți dizigoți. La etajul unu sub noi locuia o fată tot grasă ca și mine, ceva mai tânără, pe care printr-o coincidență care nu îmi plăcea o chema tot Simona. La un moment dat am avut bănuiala că ei aveau prieteni ardeleni, fiindcă auzisem la ei la o petrecere (aveau petreceri ca și ai mei înainte de 89) un invitat probabil cântând o doină, parcă ardelenească. După ani, Zăgrean îmi spunea că și el îi colindă pe ai lui în decembrie 1988. Am făcut o conexiune cu acel invitat din motive pe care le voi expune, dar nu cred că era chiar Zăgrean.

În 1988-89, când Zăgrean îmi făcea deja avansuri puternice, a fost o inundație pe casa scării și m-au chemat vecinii de sus afară să dau apa în jos pe scări. Apoi a venit tata acasă și a stat cu Arion, medicul de deasupra, de vorbă de față cu mine, în fața ușii noastre. Tata l-a întrebat dacă îl cunoaște pe Zăgrean, meditatorul meu, și Arion a confirmat. L-a mai întrebat probabil dacă Zăgrean e de încredere și acela a confirmat parcă cu juma de gură. După ce eu nu m-am putut duce la examenul de admitere din cauza lui de fapt, tata mi-a spus că oricum aș fi intrat, fiindcă el îi plătise lui Arion bani să iau examenul și țipa la mine desigur. Exact tot zilele acelea a venit în vizită la Arioni un bărbat care avea exact aceeași voce cu a lui Zăgrean, nu știu dacă era chiar el. Au început să se certe și bărbatul acela țipa că ”Nu e adevărat! La valoarea ei!”: Tot atunci Zăgrean a ieșit în calea mea pe Moșilor cum am povestit de multe ori, exact la intersecția Eminescu unde locuiesc, în timp ce eu așteptam în mașina tatei și l-a privit pe tata ca și cum îl cunoștea, cu mult venin în ochi. Tata nu părea să îl cunoască. Apoi Zăgrean a ieșit în calea mea la medicină pe o alee, când a trebuit să îmi retrag doasrul (când m-am înscris fusese tata cu mine la secretariat, când mi-am scos actele m-au trimis doar pe mine). Atunci Zăgrean s-a uitat lung și dureros la mine și m-a întrebat ”Unde te duci după aceea?” Eu i-am spus că acasă și el a zis parcă cu subînțeles ”Ei, dacă ți-ai găsit tu un drum...”. Tot un bărbat cu o voce aproape identică cu a lui Zăgrean a venit la mine în bloc cu puțin înainte să fiu închisă prima oară la psihiatrie. De data aceasta râdea împreună cu vecinii mei și spunea ”Îi dăm și schizofrenie și paranoia și depresie și... de toate” mai înainte ca eu să știu ceva despre acele diagnostice psihiatrice.

Tot în vremea când eram îndrăgostită de Zăgrean (cum am aflat la psihiatrie că sunt și alte paciente așa zis schizofrene, adică și ele aveau ”fixații” legate de medici, deci erau probabil sacrificate, în ultimii ani mi s-a spus că pacientele de genul acesta sunt necesare medicilor pentru a își rezolva ei treburile lor murdare) - tot atunci m-am intersectat cu o altă familie de la etajul 4, vecini cu Arionii, pe care nu știam cum îi cheamă. Femeia aceea îl cunoștea pe tânărul Sergiu de la cealaltă scară de bloc și i-a pronunțat numele în prezența mea. Eu l-am mai văzut pe Sergiu cum filmează sau fotografiază trandafirii din curtea blocului în acea vară. Altădată Sergiu a urcat cu mine în lift împreună cu Irina Ioniță și când am ieșit din lift, Irina a spus - dar ce bărbați miștio sau nu mai știu cum ai la tine în bloc. Era un individ arătos și efectiv nuai pentru câteva momente mi-a fugit atunci pe moment gândul la el, dar tocmai din cauza faptului că eram prea tare îndrăgostită de Zăgrean. Altfel nu am avut fantasme legate de el. Ceea ce s-a întâmplat ulterior a fost oribil fiindcă mulți ani, și după internarea mea psihiatrică, Sergiu apărea în curtea blocului exact când eu ieșeam, mereu și mereu, sau stătea la soare sau la umbră în curte ore în șir. Eu nu am greșit nimic, nu înțeleg ce s-a întâmplat, m-a supărat destul. Familia aceea de la patru a început apoi să aibă certuri puternice și dese și în final apartamentul lor a fost cumpărat de Arioni pentru fiica lor cea mare, Cristina. Și familia de la 5 deasupra era tot de medici și ei la rândul lor aveau o fată pe care o chema Ana și care a devenit medic, nu știu cum îi chema. Și ei (sau cu ajutorul ginerelui, care era neplăcut pentru mine de întâlnit, parcă mă respingea) au cumpărat mai apoi un apartament tot în blocul acela pentru fata lor. Ana aceea a fost rea cu mine în anii care au urmat. Mai întâi ea îmi spunea că fusese colegă cu Roxana Moraru, o fată foarte blândă și cuminte care iradia bunătate și poate naivitate, care desigur îmi plăcea. Mai apoi îmi spunea acru și cu subînțeles că ea nu înțelege cum noi absolvenții de psihologie, nu ne găsim de lucru, și eu și Roxana adică. Mai apoi tot ea îmi vorbea de tratamentul meu psihiatric cu ipocrizie și m-a rănit mult. Era o femeie rea cred eu și cu aere de superioritate. Oricum oamenii de pe stradă vorbeau cu ea. A avut cel puțin trei băieți și a ieșit cu copiii în cărucior singură sau împreună cu mama ei care era la fel, de mai multe ori pe Moșilor în calea mea, exact când ieșeam eu afară în stradă, în ultimii ani după ce m-am mutat în blocul 3 și toți aveau obiceiul să iasă în mod obsedant în calea mea. Erau toți oameni cu bani, în timp ce eu abia aveam cu ce mă îmbrăca.

Cât despre familia Gârju de la etajul 6 deaupra mea, ei aveau tot două fete - Marina, care fusese colegă de bancă cu mine în clasa a 8-a și premiantă cu aceeași medie cu mine pe locul III, și Roxana, cu un an mai mică. Marina era oarecum opusul meu, dar a fost bună cu mine. Ea și sora ei au mai jucat badminton cu mine în curtea blocului și am fost cu ele în parc fiindcă mergeau la tenis, dar eu doar priveam, nu știam să joc. Marina era cam rece și arogantă și nu mi-a plăcut că își dădea aere de superioritate că eu am intrat la mate-fizică și ea la mecanică, secția inferioară din liceu și spunea că acolo la ei se face carte ca lumea nu ca la noi. Oricum, chiar dacă era adevărat, nu era frumos să îmi spună cu aroganță. Eu știu că nu am greșit nimic față de ele. Altfel s-au prutat foarte frumos, mi-au povestit viața lor, inclusiv că au copilărit în parte în Siria, unde lucra tatăl lor (Luiza Dona, colegă și ea cu mine în clasa a 8-a, premianta clasei, avea un tată care fusese detașat în Iran). Mi-au arătat poze, am serbat zile de naștere împreună. Spre deosebire de Marina, sora ei era un înger, dar avea performanțe intelectuale mai mici. În anul 1989 mergeam uneori la ele să împrumut casete cumpărate de ei în Siria, fiindcă aveau și ele o colecție bogată ( nu chair ca tata) cam cu acealși gen de muzică ce ascultam eu atunci, fiindcă eram sub presiunea lui Zăgrean și aveam nevoie să fac gimnastică sau să ascult muzică, sau să dansez pe muzică pentru a descărca o parte din chinul zilnic sexual și fiziologic în general și pentru a uita de dorul de acel bărbat care îmi acaparase sufletul atunci. După ani, Marina a făcut trei facultăți (printre care și ASE-ul dacă nu mă înșel) și apoi a emigrat în SUA. A avut o fetiță și, după ce m-am mutat în blocul 3 în 2006, și eram odată singură pe o bancă la intrare în parcul Circului, a apărut tatăl Marinei împreună cu nepoțica lui la plimbare acolo. Ceea ce era șocant era asemănarea perfectă a fetiței cu Marina. Domnul Gârju m-a întrebat în mod ciudat, parcă accentuând cuvintele -- ”Tot acolo?!”, când eu i-am spus că am cumpărat apartament pe Moșilor după moartea tatei, ca și cum aici pe Moșilor ar fi ceva ciudat, ca și cum trebuia să fiu de fapt în altă parte ...da, era de fapt închisoare, cum spunea tata la început în 84.

În vremurile tulburi ale Revoluției din decembrie 1989, eu am ieșit cum am povestit pe balcon în noqpteq de 21 decembrie când treceau tinerii care scandau ”Șobolanii!” și ”Au tras în noi!”, venind din Piața Universității. Mi-am mușcat mâna de ciudă că ăia credeau că noi suntem șobolani, eu nu eram, îmi spuneam în gândul meu. Puțini oameni din blocul de vizavi au ieșit atunci pe balcon sau în geam. După ce am fost eu la Revoluție, doamna Arion ne-a spus că fata ei cea mică, Simona, fusese foarte curajoasă și toți vecinii se coalizau atunci să creeze pichete de pază în bloc împotriva așa numiților teroriști. Ulterior, la începutul anilor 90, am fost odată cu mama și familia Arion pe jos la Universitate, fiindcă multă lume ieșise atunci să serbeze acolo în ”agora” victoria echipei Steaua sau națională, nu mai știu acum, asupra unei echipe spaniole. A fost și Simona. Doamna Arion era amuzată când au început să scandeze ”Batistuta - să ne sugă puța!”, ceea ce pe mine m-a dezgustat. Din 1992 am avut-o pe Rita și au avut și ei o corcitură. Nu mi-a plăcut când câinele lor, împreună cu câinele de sub mine, săreau să o doboare pe biata mea Rita și posesoarele au spus că câinii lor sunt în coaliție împotriva câinelui meu.

În afară de vecinii mai sus-menționați nu i-am mai cunoscut pe ceilalți. Abia după 89 au mai apărut fugar prin viața mea vecina de la etajul 4 din colțul opus, al cărei nume nu îl (mai știu). Ea era după cum spunea tata ”Psiholoagă” și mă cam înțepa când ne întâlneam în lift uneori. După un timp a devenit profesor atașat o vreme (nu știu ce mai e acum) la catedra de psihologie din București, unde am învățat eu. După ani (poate mai înainte de a fi ea profesor acolo) am văzut că ea așezase un capac de sicriu la ușă și mi s-a spus că îi murise tatăl. Tot după 89 am avut o întâlnire neplăcută cu alt vecin, care avea copil mic. S-a întâmplat că o singură dată în viața mea am avut o petrecere zgomotoasă de ziua mea acolo și chiar atunci a venit acel vecin și m-a luat la rost că nu poate să adoarmă copilul lui. Acest din urmă vecin a ieșit și el de multe ori în calea mea pe Moșilor, cași ceilalți, și probabil l-am salutat degeaba și el se făcea că nu mă mai cunoaște.

Și mai era Luiza Dona, colega mea de bancă din liceu de care am amintit mai sus, vecină de stradă cu mine, la câteva blocuri mai încolo. Luiza a fost una din puținele persoane care au vorbit cu mine și au fost la mine acasă în anii 84-89. Ea spunea că mă invidiază că eu am mai multe lucruri de mâncare decât ea și mă tem că credea că eu aș fi mai bogată, ceea ce nu era adevărat, deși ea mai avea o soră și un frate. După 89 fratele ei Alexandru spunea că a fost la o petrecere împreună cu o celebră pe atunci prezentatoare de la televiziunea Protv. Bogdana, sora Luizei, a devenit baptistă și apoi s-am căsătorit, așa cum în anii 90 se făceau multe căsătorii prin diferite biserici, eu am cunoscut trei cupluri. După povestea aceea cu Zăgrean, eu, în mod firesc, am încetat să îi mai vorbesc lui Zăgrean singură în camera mea. Fiindcă nu îl mai vedeam. Drept consecință, el a începtat să mai vină sexual peste mine la un moment dat în iulie sau august 1989. Dar, în același blestemat august 1989, vecinii de deasupra mea au început brusc să îmi facă zgomote ciudate în casă, care au devenit sistematice și monstruoase -- în timp ce eu aveam o sumedenie de alte probleme. Nu i-am spus Luizei nimic, fiindcă speram că astfel o voi proteja. Arionii fuseseră foarte liniștiți până în acel moment. Apoi îmi tropăiau mult de tot zi de zi, mă urmăreau din cameră în cameră de parcă știau unde sunt, unde mă duc, inclusiv când mergeam la baie. Scârțâiau mult de tot scaunele, evident ostentativ, făceau gălăgie și în cuvinte vorbite tare, și păcăneau, etc. Încontinuu. Ca să pot învăța pentru examneul de admitere, a trebuit să stau în camera mare, unde ecoul lor era mai slab, cu ușa de la balcon deschisă, pentru ca zgomotul străzii să atenueze zgomotele lor diabolice. Era înfiorător și taică-meu mi-a spus că ei trebuie să mă bage la nebuni să mă trateze și eu încercam să evit așa ceva fiindcă însemna să devin sclava părinților pe veci, fără dreptul de a da examen la facultate, de a munci, etc. Tata mă bătea mult până la sânge și înjura încontinuu, dar eu îmi urmam planul din 1984, deși din cauza lui Zăgrean nu putusem intra la facultate în primul an. Oricum vecinii erau mai monstruoși. Mereu inventau alte zgomote, inclusiv nopțile, în timp ce eu am început să fiu efectiv masacrată sexual din ianuarie 1990, de zeci și sute de ori mai oribil decât în 1989. Scârțâiau patul, loveau puternic, etc. Am și înregistrat odată noaptea zgomotele lor pe o casetă. Când m-am întors de la Cluj în 1991 au continuat aceeeași tactică, împreună cu părinții mei monstruoși. Apoi m-au închis la psihiatrie în 1992 fiindcă mă aduseseră la epuizare nervoasă prin mai multe nopți nedormite la rând, din cauza ororilor sexuale și zgomotelor lor continui. Atunci, de oboseală, am țipat adevărul, după tentative eșuate de a găsi un loc liniștit să dorm câteva nopți. Ei spun că din cauză că țipam m-au închis la agitați, deși eu eram mereu calmă, cum mi-e felul. După aceea Arionii au pus la WC-ul de lângă camera mea un aparat care țiuia oribil încontinuu și la baia părinților mei la fel. Însă au încetat celelalte zgomote. Numai odată au scârțâit mult și tare când a venit psihiatrul meu Giurgiucă (primul) la noi în vizită și stăteam în bucătărie. Tata a spus la un moment dat că s-a dus la Arion și el i-a zis că nu scoate aparatul, că e un ventilator de care are nevoie. Și maică-mea îi păstrează amintire neplăcută.

La Luiza în anii 90 era tot harababură ca și la mine. Odată țin minte că a ieșit la geamul vecin cu camera ei o vecină mahalagioaică care ne întreba dacă nu ne place Eros (Ramazzotti), ce asculta ea tare. Apoi Luiza a fost și ea închisă la psihiatrie în ciuda intenției mele de a o proteja, și mi-a povestit că vecinii au chinuit-o și pe ea și că o enerva cel mai tare faptul că fetița de deasupra făcea tot timpul pipi în oliță în cameră peste ea. Și pe mine m-au chinuit mult vecinii de sus cu zgomote de urinare și de obicei când se întâmpla asta aveam niște senzații ascuțite prin creier. Zgomotele erau precis reale, uneori senzațiile ascuțite nu erau, dar făceau pipi atât de mult acolo lângă mine, încât am tras concluzia că vărsau în mod diabolic apă să facă zgomot cu ecou, deci de la înălțime.

După ce m-am mutat în blocul 3, tatăl Luizei a ieșit de mai multe ori pe stradă în calea mea și mereu îmin vorbea zâmbind de Luiza și mă întreba de pildă câți bani am eu pe lună disponibili. Cu mama Luizei m-am întâlnit odată în supermarket, dar nu a vrut să îmi răspundă la salut și a plecat în goană. Cu Luiza m-am întâlnit de multe ori, încă de la început, din 2006 sau 2007. Ea a refuzat mereu să îmi răspundă la salut, era mereu ocupată și avea și bani și cu cine să vorbească la telefon. Odată m-am întâlnit cu ea la chioșcul de vizavi, unde sunt două vânzătoare ale dracu (una mai ales se poartă oribil cu mine) care ascultă BBCul sau alt post în engleză. Cea de-a treia e o persoană mai cumsecade. Acolo i-am spus Luizei să mă ierte dacă crede că i-am greșit (ceea ce nu e adevărat, adică nu i-am greșit) și Luiza a refuzat să îmi răspundă la salut. Parcă de atunci nu am mai văzut-o pe Moșilor.

În afară de acești puțini vecini și aceste puține interacțiuni cu ei, nu au mai fost altele în viața mea, am fost izolată și singură de fapt din 1984, torturată monstruos de părinți în același timp, iar colegii și profesorii au început să își bată joc de mine încă din 84. Ar mai fi de adăugat doar familia X (am uitat numele), care cuprindea pe fata profesoarei mele de sport din liceu și care s-a mutat în blocul meu. Acea profesoară de sport mi-a spus pe șleau la ora de sport că eu voi muri de foame fiindcă nu sunt destul de îndrăzneață și înfiptă. Avea dreptate.

Pentru a încheia mai am de adăugat relația mea cu împrejurimile blocului unde locuiam, căruia colegul meu de liceu Lucian Micu spunea că i-ar pune o bombă, dar nu a vrut să îmi spună de ce. O cunoșteam pe Despina cosmeticiana de la coaforul din apropiere, unde mergeam eu să mă epilez (aveam păr foarte mult pe picioare, acum nu mai am aproape deloc, poate din cauza vârstei, schimbărilor hormonale și poate mai ales datorită circulației periferice proaste și umflării periodice a picioarelor). Despina a devenit un fel de patroană sau șefă pe tot salonul de coafură după 89. O mai știam pe bătrâna acră de la atelierul de remaiat ciorapi, căreia i-am dus cadou vederi cu pisici frumoase, de la nașul meu și din colecția tatei, fiindcă am văzut că avea multe peste tot, și nici nu mi-a mulțumit. Atelierul desigur s-a desființat și tot așa, dar numai în ultimii ani, s-a desființat atelierul de reparat ceasuri unde îl știam pe bătrân. Mai știam atelierul de croitorie bărbătească unde mi-am mai scurtat sau aranjat pantaloni chiar și în anii 2000 și acolo ei ascultau nu porcării FM, ci postul național, care la mine în bloc a fost ecranat cupă 89. Și mai știam și librăria de unde mi-am mai cumpărat cărți și înainte de 89 (acolo am găsit un album de Vermeer odată) -- această librărie nu s-a desființat până în prezent din câte știu eu, dar am fost demult, când am mai avut câțiva lei.

Oricum eu, din 1984 până în prezent, nu am avut decât câteva ieșiri din această enclavă-închisoare, în timp ce alții au călătorit sau s-au stabilit în țări străine. Înainte de 84 tata ne ducea la mare în diverse stațiuni (după 84 numai odată la Venus plus acea pedeapsă de a merge în septembrie 89 la Neptun cu prietenii lui familia Florea și fiica lor Ioana, care nu intrase la medicină de vreo două-trei ori și tot voia să mai încerce) și am fost cu el în circuite turistice frumoase prin țară, când, ce e drept, maică-mea făcea foarte mult scandal și nervi fără motiv, cum i-a fost felul întotdeauna. Ar mai fi de menționat femeia de serviciu a blocului, care într-un timp se numea Dorina din câte mi s-a spus, și care o mai ajuta puțin pe mama. Mama îi dădea, cum i-a fost mereu obiceiul, mici atenții, la fel cum i-a ”uns” pe toți cei mărunți de-a lungul vieții, desigur cu atenții mărunte.

Câteva cuvinte despre dans, fiindcă mi s-a spus după mulți ani din 89, după ceva ani din 2005 când a murit tata (eu nu mă gândisem până atunci), că oamenii m-au futut fiindcă ei credeau că eu aș fi nebună, fiindcă am dansat singură în 1989. Unii spuneau că m-au văzut dezbrăcându-mă în singurătate în camera mare din apartamentul tatei. Bun, explic din nou: dacă așa e, atunci se ridică alte întrebări monstruoase: asta implică faptul că dacă oamenii proști cred că o femeie e nebună, atunci ei o omoară, deși nu o cunosc în realitate. Asta implică faptul că statul ucide oamenii drepți și buni în cazul în care celor răi li se năzare ceva, etc. Dar să explic mai clar: atunci eram la o vârstă foarte fragedă, abia 18 ani și eram sub niște presiuni uriașe. Ceilalți au început, nu eu. De fapt când m-am dus la Zăgrean eram deja condamnată la moarte deci. Eu chiar am încercat să scap de meditații dar nu am avut cum. La vârsta aceea este necesar și încă funcționează ceea ce se numește catharsis, pentru menținerea echilibrului psihofiziologic al individului. Este așa cum ai scrie poezii. Apropo de asta - eu chiar îi scriam multe poezii improvizate lui Zăgrean, pe care însă nu le treceam pe hârtie, ci i le spuneam în camera mea. Materialul liric era bun în multe, erau perfect sincere, dar nu erau stilizate și lucrate. Era firesc pentru că el chiar îmi răspundea la meditații și eu nu aveam cum să ghicesc intențiile lui rele. Pe vremea aceea, printre cântecele din colecția tatei erau multe care se refereau la dans și chiar unul care spunea despre femei dansând singure. Era, repet catharsis necesar, care e util la vârsta aceea -- la maturitate scrisul poeziilor nu mai poate avea rol de catharsis, și nu sunt nebună cum insinuează unii când vorbesc despre poeziile mele sau de ce nu scriu. Este firesc că nu puteam bănui că altcineva mă vedea dansând singură, că desigur nu aș fi dansat. Nu știu cum să mă fi văzut, fiindcă trăgeam cu atenție perdelele groase. Decât dacă vedea cineva prin ochii mei, fiindcă firesc am mai aruncat câte un ochi în oglinda mare de pe perete. Iar cu dezbrăcatul e la fel - un lucru inocent și normal, nici măcar narcisic. Gândiți-vă că eu fusesem grasă din cauza părinților și atunci revenisem la greutatea ideală din cauză că nu mai mă lăsaseră să învăț pentru examen și atunci eu am ținut regim, măcar să mă aleg cu acest lucru, pe care îl planificasem după intrarea la facultate. Deci m-am uitat puțin goală în oglindă ...țin minte precis asta. Dar să fi dansat goală e imposibil. În primul rând ar fi fost incomod, fiindcă zona sexuală creează senzații neplăcute la diverse mișcări dacă nu este acoperită și presată de chilot. Firesc nu aș fi făcut așa ceva, m-ar fi deranjat și eu nu am fost masochistă niciodată. În al doilea rând - nu aveam niciun motiv și absolut cert nu m-am uitat în oglindă dansând goală. Însă cel mai important lucru e faptul că în 90 m-au masacrat sexual. Eu întreb: ce scuză aveau atunci, din moment ce atunci nici nu mai dansam decât rar? Și era doar un fel de gimnastică necesară. Bun veți cârcoti dvs., poate că era normal și necesar să dansezi, să te miști fiindcă te chinuia fizic, dar cum dracu te-a convins să îi spui poezii? Vă explic din nou: m-a păcălit, fiindcă aveam încredere în el. Încă de la primele ședințe de meditații s-a erijat în protector al artelor și a spus că are mulți prieteni artiști și că soția lui e artistă și i-a cumpărat un album de artă unei fete care venise la meditații la el de la Sibiu, avea picturi pe pereți pe care zicea că le primise cadou și se uita încântat la ele, spunea ”fetelor acum trebuie să fiți rele, dar când ajungeți la vârsta mea veți putea scrie și poezii”, ne recita din creațiile lui poetice, zicea că scrie și poezii, a venit odată la meditații cu poezii primite în dar cu dedicație, dactilografiate și cu corecturi și o dată chiar a zis că el are o studentă extraordinară care îi scrie și niște poezii de nedescris, etc. M-a păcălit deci după toate regulile artei.

Un mic detaliu poate nesemnificativ a fost faptul că într-o iarnă când ninsese mult am fost în curtea blocului la dat zăpada, fiindcă eu așa eram, aveam ideea că pot ajuta, voiam să fiu utilă și aveam un simț civic în sânge. Oricum, abia acum îmi dau seama că aia era muncă de bărbat și poate atunci vecinii care m-au văzut m-au disprețuit puțin. Atunci eram tânără și poate sub efectul medicației psihiatrice încă. Un alt detaliu e că după 89 tata și-a pierdut locul lui obișnuit de parcare de lângă mesteacănul din curte, care ulterior s-a uscat după 2006, acum nu știu dacă s-a refăcut, am poze cu el în diverși ani. Ulterior tata parca pe unde apuca.

Un alt aspect pe care l-am omis e că blocul nostru era situat între două biserici și după 89 am mers cu părinții la Înviere la ambele, mai întâi la biserica Silvestru, unde făcusem eu școala (clasa a 8-a) și era multă lume în anii 90 și fusese celebrul părinte Galeriu. Pe vremea aceea nu îmi era încă rău în noaptea de Înviere, chiar mă simțeam revigorată. Apoi am mers la biserica aproape de strada Oltarului (cred că așa se numea), unde de obicei tata lua Paști să gustăm și noi.

Ca fapt divers mai adaug că pe vremea când eram încă studentă și mergeam la șandramaua din spatele Facultății de Drept și Filozofie, unde era improvizată Biblioteca Centrală Universitară spre disperarea mea (nu s-a redeschis nici când eram studentă la medicină), acolo în locul acela funest unde am fost mușcată rău de un câine vagabond, au deschis odată o expoziție și cine credeți că trona la loc de cinste cu istoria familiei totodată? Familia Arion, care se pare că avusese tradiții medicale cărturerești cu generații în urmă, în caz că nu și le fabricase atunci. Doamna Arion odată striga fericită pe holul blocului că la televizor se dă filmul Balul Vampirilor. Eu nu am vrut să mă uit.

2. Blocul numărul doi, Iancu de Hunedoara colț cu Dorobanților.

marți, 23 februarie 2016

Povestea iepei de sub grui

O povestire mai veche pe care uitasem să o trec în acest blog.

Ale tinereţii valuri...cum spunea unul dintre bătrânii mei. Câteodată valurile muşcă din digul cu stabilopozi mai năvalnic, mai amarnic, şi bietul om încearcă din răsputeri să îşi păstreze cel puţin echilibrul, dacă nu ştie să înoate. Ce importanţă are dacă rămâne cu sarea mării pe buze ori cu hainele ude? Cel puţin să nu alunece pradă nestatornicelor spume ale mării...

Vine o vreme câteodată când pasărea închisă în colivie nu mai cântă. Vine o vreme când glasul Casandrei nu se mai aude, când nu mai există semne care să prezică sau semne care să fie crezute. Eu eram la acea vârstă când amintirile din pruncie nu mai îmi luminau serile de mai, se pierduseră undeva pe cărarea memoriei. Dar nici prezentul de atunci nu îmi oferea vreo plută a Meduzei de care să mă agăţ. Nu înţelegeam legătura dintre zei morminte şi cărturari, iar serile mele erau încă pline de farmecul sfânt al stelelor pe care nu îl puteam pricepe, vorba lui Eminescu.

Da, visam să învăţ să călăresc. Nu era vorba de dorinţa de a atinge fructul oprit sau de vreo nevoie de aventură, ci de legea naturală a compensaţiei. Fusesem crescută cu hrană consistentă şi fusesem mereu fie îndesată, fie supraponderală. Îmi plăceau mult gimnastica, schiul, înotul, tenisul şi patinajul şi toate îmi fuseseră interzise prin bunăvoinţa părinţilor, al căror buzunar oricum nu ar fi permis o educaţie multilaterală pentru mine. Tata spunea că vrea să mă protejeze, fiindcă vărsătorii se zice că mor din cauza apei, dar eu tot insistam să mă lase să învăţ să înot. Avusesem o profesoară care îmi întreţinea visul, povestindu-mi că ea a învăţat să înoate la 30 de ani. Astfel încât diverse valuri ale tinereţii m-au împins într-o zi (nici măcar nu era pe înserat), să încerc din nou marea cu sarea.

Bunica mea, fie ea iertată, m-a ajutat să mă urc pe iapă. Era un cal mare şi blând, obişnuit cu munci grele şi uneori cu nazurile vărului meu, copil care a învăţat să călărească pe Doina de când avea mai puţin de zece ani. Eu fusesem mereu protejată când eram mică, nu avusesem voie să încerc să călăresc, poate şi din cauză că familia mea întreţinea ideea că eu aş fi bună doar pentru buchisit şi prea neîndemânatică să ţin o mătură în mână sau să prepar vreo ciorbă de doamne-ajută. Visul meu de a călări, înota şi toate celelalte încă îmi dădea ghes să calc dincolo de drum. Până în ziua aceea mă mai ajutase vărul meu, copil pe atunci, să mă urc pe iapă şi mă lăsase odată, spre marea mea frică, chiar la trap uşor, aşa cum făcuse un alt văr cu ani în urmă, când mă învăţa să merg pe bicicletă. Dar nu am învăţat nimic, tot nesigură eram. Atunci m-am simţit eu mai în putere, mai fericită, stând pe pătura groasă în loc de şea şi strângând în pumni hăţul de sfoară legat de căpăstru. De fapt cred că Doina avea atunci numai zăbala, nu avea nici măcar căpăstrul cu care o înhămau când mergeau după fân sau otavă.

Şi, într-un impuls de fericire (pe care acum nu o pot descrie), am hotărât să o iau în sus pe grui, că nu se cădea să merg pe uliţa principală. Până la prima curbă a fost simplu. După ce am început urcuşul, iapa dădea semne uşoare de îndărătnicie, degeaba trăgeam eu de zăbală sau încercam să o îmboldesc uşor cu picioarele. Sub părul din grui, deodată, Doina devine un alt fel de roller coaster ...succesiunea mişcărilor am uitat-o, dar cert e că deodată s-a smucit şi s-a ridicat pe picioarele dindărăt de eu am alunecat spre coada ei frumoasă şi am strâns din dinţi şi m-am ţinut cum am putut, după care la fel de brusc s-a aplecat cu botul până în pământ, de am lunecat uşor pe gâtul ei vajnic. Bine că eram tot călare. Atunci, ca prin miracol, iapa s-a domolit şi a început să răspundă, dar cam în silă, comenzilor mele. Uşor zgâriată şi descumpănită am ajuns pe grui la casa unor rude din sat care m-au întâmpinat cu mirare, împreună cu vărul meu. Urmarea a fost că de atunci m-am lecuit de a încerca să călăresc singură şi fără şea, dar visul de a reuşi într-o zi nu a dispărut de tot.

vineri, 19 februarie 2016

Despre familia Șerban

Spuneam în postarea mea precedentă că voi scrie acum despre vecinii mei de bloc și femeile de serviciu tot adevărul. M-am răzgândit, voi scrie în zilele care urmează despre familia Șerban și apoi despre vecinii de bloc. Deoarece scriu direct pe blog, povestirea va apărea în fragmente până când o voi termina, fiindcă dacă nu salvez și public alții o pot șterge. În plus, repet, am numai 25 de minute de funcționare a calculatorului și mereu se închide și trebuie să îl restartez. Iar au intrat unii peste mine cu ideea ”Ea nu înțelege că dacă spune adevărul este mai rău?” Nu au dreptate, a fost foarte rău încontinuu din 1984 și ar continua să mă tortureze la fel chiar dacă nu scriu adevărul. Și adevărul trebuie să fie, eu am fost un om prefect și fără defect psihic, absolut sigur, în timp ce ei mă omoară. Iată în cele ce urmează absolut tot adevărul despre familia Șerban în relație cu viața mea, că altfel nu știu multe lucruri despre ei.

Buna (străbunica mea Victoria) împreună cu soțul ei moș Onea, despre care se spunea că fusese un om foarte rău și că fusese măcelar în sat, au avut doi copii: Maria, născută în 31 martie 1921 (poate am uitat data exactă) și Ion (bunicul meu) născut în 12 aprilie 1925. Între ei erau 4 ani, aproape la fel ca între mama și fratele ei, tot fata născută mai întâi. Maria s-a căsătorit cu preotul Șerban Gheorghe (numele nu îl mai știu exact) care provenea dintr-un sat învecinat înstărit -- Noul Român. Oricum povestea preotului nu o știu cu precizie, dar el a profesat undeva acolo după ce a devenit preot, parcă chiar în Nou. Cum a cunoscut-o pe Maria nu știu. S-au căsătorit și după mai mulți ani el a fost mutat la București, unde, cel puțin de când eram eu mică, a slujit la biserica Sfinți de lângă Calea Moșilor veche, la doi pași de blocul în care locuia Oana Jitaru, colega mea de liceu, nepoată a istoricului Dumitru Almaș, bloc vecin cu cel unde făceam meditații cu Zăgrean. Așadar când mergeam la meditații treceam pe acolo, pe lângă biserica unde se spunea că fusese mama prezentată tatălui meu.

Maria Șerban a devenit ”mami” pentru restul familiei, am întrebat de ce îi spuneau așa și mama mi-a spus că așa îi spunea primul ei născut Șerban Gheorghe, căreia ea i-a spus Puiu, așadar și eu le spuneam lor mami, respectiv nenea Puiu. În poza de mai jos o vedeți pe mama mea în tinerețe alături de mama Limpi și moșul al micuț în costum popular (cioareci și cheptar cu model) dacă nu mă înșeală memoria, despre care se spunea că era un om bun. Este mai probabil să fie moș Onea, dar eu nu îmi amintesc bine cine sunt bătrânii pe care nu i-am cunoscut din poze. Mai e și buna, străbunica mea în ia de zi cu zi. În poză mai apar nenea Puiu în tinerețe și posibil tanti Olguța, soția lui sau poate doar logodnică atunci ( nu pot să o recunosc cu precizie), și mai apare și preotul Șerban, cel cu burta dezvelită. Poza este datată pe spate 1969, deci mama avea 22 de ani. Moș Onea sau moșul al micuț- mama mai știe -, din câte țin minte a murit în 1970, deci cu un an înainte să mă nasc eu. În poză ei stau în fața sușopului, cum numea familia mea acel șopron, unde dormiseră bătrânii rămași fără casă, respectiv părinții și/sau alte rude ale bunicii mama Limpi, născută Barb, fie iarnă, fie vară. Mama spunea că îi era tare milă de ei. Pe unul dintre bătrâni (nu mai știu pe care) l-au ținut când trăgea să moară în ieslea din grajd, fapt care se pare că a impresionat-o mult pe mama, fiindcă mi-a povestit de mai multe ori. Acolo cel puțin era mai cald de la răsuflarea vitelor. Oricum nu ar fi avut loc în casa veche, compusă din tindă cu afumătoare și două camere, unde stăteau înghesuiți trei-patru generații, Sarafini (dinspre tatăl bunicului meu) și Nicodimi (tatăl străbunicii) -- de pildă apare într-o poză în ziarul local moș Nicodim, tatăl bunei, la 101 ani (aproape) depunând votul său în 1967 sau 1968. După aceea a murit și crucea lui exista încă în cimitir în 2011, când am făcut eu poza, se vede clar că e ridicată de Victoria fiica lui și se văd anii nașterii și morții. Acel șopron a devenit ulterior, după moartea bătrânilor ( nu știu cum era înainte) nucleul familiei - bucătărie și cameră de zi de cum da căldura până venea gerul. A rămas neschimbat până către anii 90 sau după, când au făcut o fereastră adevărată în locul găurii aceleia acoperită cu sârmă și nailon. Nucul dintre pietrele din curte era încă tânăr, este același cu nucul de care bunicu mi-a atârnat dădăușul și unde am poze dându-mă huța pe scândura mică. Casa nouă nu a fost terminată până în anul 1959, așa scrie pe zidul din spate. Su șop era pământ pe jos, toată copilăria am măturat stropind cu apă dintr-o cupă pe care o umpleam din căldare, să nu se ridice praful. Ciment au pus pe jos acolo numai către anii 90.

Pentru a termina povestea despre familia Nicodim sau Nicodin din care se trăgea buna, am de adăugat că nu sunt sigură dacă ei au trăit efectiv tot în casă cu Sarafinii, după cum nu sunt sigură acum a cui a fost casa bătrânească cu cerdac, unde le plăcea tuturor să facă poze în copilăria mea. Ceea ce e cert e că un urmaș al familiei Nicodim a ajuns medic chirurg și chiar director de spital în Sibiu și a avut doi fii -- Neluțu și Sănducu (parcă), care au devenit amândoi chirurgi. Neluțu cred este cel care mi-a făcut incizie chirurgicală după internarea mea la psihiatrie în 1992. El lucra la spitalul Elias din București atunci și eu aveam un flegmon care nu se vindeca altfel, fiindcă acumulase mult puroi, din cauza injecțiilor și igienei precare din spital, unde m-au ținut în așternuturi folosite de altcineva înaintea mea vreo câteva zile după internare. Făcusem și un stafilococ la urechea dreaptă rezistent la orice antibiotic (ca mulți nosocomiali) și a trebuit să îl taie și pe acela cu bisturiul. Doctorul Nicodim din Sibiu este singura persoană care, în viața mea de după 1992, s-a purtat politicos și omenește cu mine la înmormântarea lui mama Limpi în 1996, cum am mai povestit. Am aflat în urmă cu ceva ani de la mama că el a murit singur în casă și l-au găsit după câteva zile. Era bolnav de diabet, păstrez o amintire frumoasă în definitiv despre el. Mama îmi povestea cu nostalgie că, pe vremea când era elevă la liceul Lazăr în Sibiu, se juca uneori cu verii ei Nicodim și odată din greșeală au răsturnat magiunul din cămară, astfel încât după aceea l-au adunat de pe jos și probabil că l-au mâncat cu praf cu tot ulterior. Cei doi băieți au crescut și au păstrat legătura cu familia Șerban din București, nu cu mama mea, ruda săracă. Înainte de revoluție mi s-a spus că spitalul Elias era pentru ștabi, adică pentru cei cu funcții importante în regimul comunist. Dar eu și familia mea am avut legătură cu spitalul Elias numai după revoluție. În anii care au urmat am senzația aproape certă că și Genica, cumnata mamei, a fost internată acolo pentru a se opera de varice.




Am început să aflu vești despre familia Șerban încă de când eram mică și stăteam deja cu mamaia. Mamaia mi-a povestit că tata voia să mă boteze Teodora, dar familia voia Cristina și mami Șerban a vrut să mă cheme Monica, astfel încât am fost botezată Cristina-Monica. Tot unchiul mamei m-a botezat, probabil în aceeași biserică și tot el i-a cununat acolo pe părinții mei. Am destule poze de la botez și de la cununia părinților, unde se poate vedea clar că e preotul Șerban și de asemenea apare mami. Când am vizitat mânăstirile din nordul Moldovei împreună cu părinții, un preot i-a întrebat pe părinții mei cum mă cheamă și ei au zis Cristina (în afară de buna nimeni din familie nu îmi spunea Monica) și preotul a zis că e un nume predestinat și că înseamnă că sunt creștină. Genica de la Sibiu îmi spunea uneori în glumă ”Creștina”. Nu postez aici poze de la cununia părinților, ci doar o poză de la botezul meu, unde sunt scufundată în cristelniță și îi puteți vedea și pe nașii mei. Nașei mele îi plăcea, nu știu de ce, de preotul Șerban, dar el devenise ramolit și libidinios, cel puțin după 1984, cum voi povesti mai încolo.

Preotul și soția lui au primit o casă undeva în cartierul Mitropoliei, aproape de facultatea de teologie. Casa era liniștită și destul de mare - patru camere și dependințe. Deasupra lor locuia la etaj o persoană în vârstă căreia noi îi spuneam mami Scarlat și care venea jos să stea de vorbă cu mami sau cu buna uneori. Când eram copil, buna a început să fie ținută iarna la mami fiica ei în București și vara în sat, la bunicii mei. Din câte spunea buna, ea era mai bine tratată de fiică decât de fiu și primea medicamente și alte mici atenții, în timp ce bunicii nu puteau să o îmbrace și, când stăteam la masă, ea era obligată să mănânce separat, pe colțul unei lavițe, hrana noastră cea de toate zilele, de obicei mămăligă, și de obicei din blidele cele mai proaste, cu tacâmuri rele. Oricum nu știu cum mânca la mami, dar îi dădeau delicatese oarecum și ceva bani, din care ea mi-a cumpărat o rochie când aveam vreo 13-14 ani. Rochia era albastră, dar foarte de modă veche și pentru copii, buna spunea (știu că nu credeți, dar e adevărat) că îi place culoarea albastră! Având în vedere că altfel mă îmbrăcam cu haine de la mama, a fost un gest frumos. Cât despre mami Scarlat -- a apărut și în prezența mea de câteva ori și datorită ei am început să îi spun bunicului meu ”bunicu”, că ea zicea că e rușinos să îi spun moșu, așa cum era de fapt obiceiul la țară. Dar moșul meu era încă tânăr, abia peste 50 de ani, fiind născut în 1925. Cât despre buna, când a intrat în anul morții a început să aibă vedenii, vedea gângănii pe jos, fenomen care apare uneori la bătrânețe, cred eu din cauza circulației sangvine cerebrale și denaturării celulelor nervoase din creier. Atunci ea credea că oamenii răuvoitori îi pun gângănii, nu mai suporta să stea cu fiica ei și începuse să blesteme și să vorbească urât de preotul Șerban, ca și cum el avea ceva cu ea, ba chiar ca și cum voia să o necinstească sexual, ceea ce m-a îngrozit. Mi-era milă de ea atât de mult încât mi-au dat lacrimile cu adevărat, în timp ce îi spuneam (când a stat un timp cu mine și părinții mei): ”bunișoară, nu sunt gângănii...”. Ea tot le vedea și la noi acasă.

Preotul și nevasta lui au mai avut încă un fiu, nu mai țin minte după câți ani, pe care l-au botezat Ovidiu. Băiatul mai mare, nenea Puiu, a devenit inginer mecanic parcă, iar fiul mai mic s-a înrolat inițial în rândul studenților de la seminarul teologic, dar ulterior a renunțat să devină preot și a devenit tot inginer, nu mai știu în ce domeniu. Spre deosebire de nenea Puiu, care nu m-a vizitat la Andronache la mamaia, nenea Ovidiu a fost acolo, dar, din câte țin minte, fără copil și fără nevastă la un moment dat.Totodată îmi amintesc că odată, la o zi de naștere a mea, au venit cu toții -- și mami și preotul parcă și nenea Ovidiu cu soția lui tanti Lucica, căreia în prezența mea i se spunea adeseori Lucica lu Ovidiu. Atunci am primit cadou de la mami o păpușă mare, deși nu mai eram copil mic și de la tanti Lucica o mașină de cusut de jucărie, la care m-am chinuit eu să fac hăinuțe pentru păpuși. Tanti Lucica spunea că deși eu nu mai sunt copil mic, ea consideră că jucăriile tot îmi vor plăcea și că mă voi juca cu ele. Desigur mi-au plăcut, puneți-vă în locul meu :copil sărac, care nu înțelegea încă de ce faptul acesta contează mult, cu sufletul frumos și cu drag de toată familia. Ba mai mult decât atât, mă jucam cu jucării vechi și dubioase, găsite în casa aceea plină de vechituri și cu cărți vechi pentru copii în limba germană (mamaia spunea că fusese educatoare la o grădiniță în germană, dar nu puteam explica prezența unui abecedar în limba germană Fibel vechi acolo și mai târziu m-a uimit faptul că vărul meu Cosmin, născut în 1980 parcă, a învățat la școală după același Fibel! Încă mai țin minte povești din acea carte, puteți verifica -- de pildă cu vulpea și gâsca sau cu Susie cea care e răcită, etc. Bun, o să ziceți că le-am văzut la Cosmin, eu vă spun adevărul că erau și în Fibelul meu. Oricum eu nu îmi puteam explica a cui fusese tricicleta veche pe care am multe poze și nici a cui fusese mobila veche, roz și dezmembrată, pentru păpuși, pentru care verișoara mea Franci spunea odată că mă invidiase. De fapt aveam puține jucării.

Fiul mai mare Gheorghe Șerban s-a căsătorit cu Olga Atena, care era olteancă, fapt care urma să fie prilej de vorbe răutăcioase din partea lui mami preoteasa, care nu a avut-o la inimă deloc. Am impresia că se căsătoriseră înaintea părinților mei, dar poate mă înșel. Fiul lor Alexandru, zis Andi, era cu trei ani mai mic decât mine și era blond deshis în copilărie, deși amândoi părinții lui erau bruneți, brun închis. Ceea ce m-a mirat pe mine când eram la liceu și am început să privesc prin sertarele din casă uneori, a fost faptul că am găsit o rețetă sau act cu numele Atena și nu mai știu cum, ceea ce m-a dumirit buștean (eram în perioada în care mă îndoiam, pe bună dreptate, că părinții mei sunt părinții mei adevărați). Am mai găsit multe vederi destinate mamei mele când era încă domnișoară și stătea împreună cu preotul și mătușa ei. Pe unele vederi erau scrise lucruri fără înțeles și misterioase pentru mine, de pildă ”să ne întâlnim la încă un circuit” -- poate era vorba de circuite turistice -- oricum mama se pare că avusese mulți prieteni și fusese curtată de diverși băieți.

În familie a devenit proverbial faptul că acei doi frați se dușmăneau sau că nevestele lor erau de vină și că mami preoteasa îl favoriza pe Ovidiu în detrimentul fiului mai mare. Până și mamaia mea, care de obicei nu bârfea deloc, cel puțin de față cu mine, spunea, când eu eram încă acolo, deci înainte de 1984, că este foarte urât când o mamă își iubește atât de mult un copil și uită de celălalt, că este foarte urât când doi frați se dușmănesc, etc. Oricum și mamaia, fie iertată, îl venerase pe tata în defavoarea nașului meu și, în definitiv, nașu e cel care a rămas în casă cu ea. Iar tata nici nu știa ungurește precis, în timp ce nașu vorbea fluent.

Oricum, în 1981, la ziua mea de naștere, au venit foarte mulți oaspeți și eu eram fericită. Au venit ambii bunici de la țară, nașii mei, preoteasa mami și preotul probabil (care cânta la petreceri), nenea Ovidiu cu tanti Lucica și cu fetița lor botezată Monica, nenea Puiu, dar parcă nu și tanti Olguța, care nu apare în poze, mai eram eu, părinții mei și tanti Mimi cu nenea Tică, soțul ei, care făcea fotografii cu noi toți. Toți înghesuiți într-o cameră de bloc. Nu mai țin minte în ce an era născută Monica. Ea era tot blondă, dar avea trăsături foarte asemănătoare cu părinții ei și în realitate tanti Lucica și nenea Ovidiu erau șateni, nu bruneți, deși în poza de mai jos nu se vede. Așez mai jos două fotografii de la acea petrecere (țin minte și acum broșa aceea a mea, era cu pietricele roșii):


Chiar și înainte ca nenea Puiu să cumpere casa aceea în sat, ei mai veneau la Colun în vizită cu Andi. Cred că și tanti Lucica a venit cu nenea Ovidiu, dar oricum mult mai puțin și pe fugă. După 1989 cei din urmă mai aveau unele treburi în Nou, satul de obârșie al preotului -- am impresia că mai aveau proprietăți acolo, dar nu sunt sigură. Ceea ce e cert e că nenea Ovidiu și tanti Lucica m-au dus odată, după 1990, la Colun, este posibil ca ei să fi avut treabă în Nou -- Monica nu era iar eu, la îndemnul lui tanti Lucica, am cântat în mașină diverse cântece, culmea e că ea știa pe dinafară o parte din cântecele și șlagărele de pe casetele tatei, cântece care însemnau foarte mult pentru mine, fiind legate cu nostalgie de trecutul mai luminos din tinerețe și de iubirea aceea față de Zăgrean. Oricum, cred că eram dopată cu medicamente psihiatrice și oricum încă prea tânără și naivă, de aceea m-am lăsat dusă de nas să cânt împreună cu ei. Aveam sufletul curat, așa e și acum, dar atunci eram prea inocentă. Oricum nenea Ovidiu își amintea și el atunci de diverși cunoscuți, când treceam cu mașina prin Arpașu de Jos parcă. (Voi verifica pe hartă și pe drumul național dacă am timp, pentru a spune cert ce sat era).

Pe verișoara mea Monica am văzut-o numai de câteva ori întreaga viață. Lui nenea Puiu i s-a dat o casă cu curte, foarte aproape de casa în care stătea mama lui. După un timp au mai făcut modificări și au amenajat-o elegant. Eu și părinții mei am fost de mai multe ori la ei în vizită. Da, aveau în aparență mulți bani. Tanti Olguța era profesoară de engleză, el era doar inginer. Tanti Lucica absolvise ASE-ul și apoi se spunea că făcuse Ștefan Gheorghiu și părinții mei spuneau că ar fi securistă. În anii 1984-1989 mama își schimba părerea despre verii ei și soțiile lor după cum bătea vântul. În perioada aceea o prefera oarecum pe Olguța, despre care spunea că este un om dintr-o bucată, în timp ce Lucica era prefăcută și vicleană, așa spunea mama. Lucica și Ovidiu au locuit la bloc în Băneasa, dar aveau mobilă prețioasă înăuntru, o nebunie a lui Ovidiu spunea mama, să cumpere mobilă veche și de valoare pentru un apartament mic oarecum. Tata mai spunea despre Lucica că ar fi țigancă și despre mama mea avea părerea că nu o suferă pe aia fiindcă e mai deșteaptă decât ea (așa zicea tata). Monica a fost un copil răsfățat în aaprență. Când eram mică toți spuneau că este foarte greșit din partea părinților ei faptul că o protejează de orice microb și o îndoapă cu medicamente, în loc să o lase să facă imunitate și anticorpi. Monica părea într-adevăr o fată crescută într-o colivie de sticlă luxoasă. Odată am văzut la mami unul din cadourile ei -- un trenuleț de jucărie mare, care trebuie să fi costat o avere, era întins pe jos în camera de la intrare. Tot în casa preotesei au adus pianul Monicăi, dar nu știu dacă ea știa să cânte. Pe perete, în zona pianului, era atârnată o fotografie de nuntă a părinților Monicăi, care m-a impresionat plăcut, fiindcă mireasa era ca o floare delicată, frumoasă și foarte subțire, îmbărcată într-o rochie vaporoasă și gingașă și delicată, ca o zână. Mie maică-mea mi-a aruncat pianul chinezesc de jucărie, în ciuda protestelor mele, fiindcă țineam la el, și eram deja persoană adultă. Cum spuneam, maică-mea nu mă respecta deloc. Pe acel pian mic de jucărie eu descifrasem la 18 ani o partitură muzicală din colecția Mauger (cred că volumul IV) în limba franceză, respectiv cântecul A la claire fontaine, pe care urma să mi-l amintesc după mulți ani, când am văzut filmul Vălul pictat, unde e cântat același cântec! Vă dați seama cât de mult m-a mirat această coincidență. Tot la mami au adus canarul Monicăi, nu mai știu cum îl chema. De fiecare dată când mergeam la mami, până nu cu mult înainte de moartea ei, mami ne vorbea despre Monicuța și foarte puțin despre Andi. Monicuța în sus și în jos de parcă are obsedată, de parcă avea o iubire prea mare cred eu. Mai demult am fost odată împreună cu părinții la nenea Ovidiu acasă și era și Monica. Nu mai știu câte apartamente au schimbat ei de-a lungul timpului. Acest fapt cred că era după revoluție și Monica avea parcă deja calculator. Tata a spus atunci despre ea că este ”un geniu neînțeles”, așa cum spunea în derâdere și despre mine uneori sau despre alți copii.

Revin la anii 1984-1989. Preotul Șerban a oficiat inaugurarea apartamentului părinților mei. Au fost desigur mulți oaspeți și, deși nu mai țin minte, probabil nenea Puiu a fost cu soția și nenea Ovidiu nu a fost. Oricum copiii verilor mamei nu au fost niciodată la noi, nici la Andronache, nici în Colentina sau pe Moșilor. Mai avem încă niște casete cu rudele înregistrate și cântând la petreceri doine ardelenești și cântece de petrecere. Una sau două mi-au fost sustrase, la fel cum au luat și poze vechi. Exista o casetă de la inaugurare precis, poate că mai e, nu am mai căutat de mult. Cel mai neplăcut lucru pentru mine a fost faptul că preotul bătrân m-a molestat sexual, m-a tras și strâns de sfârcuri când a intrat în casă și m-a sărutat cu forța pe gură. Mama și mami asistau zâmbind la această scenă grețoasă. Când au plecat invitații mi-era așa scârbă încât m-am dus la maică-mea chiar să îi spun, deși știți ce îmi făcea ea atunci. A refuzat să discute cu mine și atunci, nu aveam cui să mă plâng.

Tot în anii 84-89 a fost odată la noi în vizită familia Ramba, împreună cu fata lor Brândușa. Îi cunoșteam de la mami, unde erau invitați. M-a șocat în copilărie faptul că Brândușa, copil de bani gata spre deosebire de mine, se plimba degajat printre adulți și cânta împreună cu ei ”cântecul căcănarilor”. Când a fost în vizită la noi, ea a cam răs de faptul că sunt grasă și port mărimea 46 la haine săraca de mine. Nu i-am purtat pică, dar mă irita puțin atitudinea ei nepoliticoasă și nonșalantă. Am fost și eu odată cu părinții mei la ea în vizită. Locuiau nu departe de Moșilor, undeva pe lângă bulevardul Dacia, care mi se spusese că e zonă pentru ștabi. Nu mai țin minte ce lucra atunci dl. Vasile Ramba, dar după revoluție a fost o vreme șef la RADET, la gaze, așa știu eu, oricum pot verifica pe internet. Este ciudat că oamenii ăștia înstăriți s-au amestecat puțin cu familia mea săracă. Cu familia Șerban aveau legături, sunt de acord, dar cu noi de ce? Pe dna Ramba am mai văzut-o la înmormântarea preotului Șerban. Nu mai știu dacă mama l-a pupat și pe acela pe frunte, cum am văzut că face ea la înmormântări și cum a făcut cu mine încă din timpul vieții mele. Când în biserică a intrat Lucica lu Ovidiu, cineva (poate Genica de la Sibiu) mi-a șoptit : ”Lucica a rămas la fel de frumoasă”. Într-adevăr, peste tanti Lucica urmele timpului nu prea s-au făcut simțite mulți ani și nici nu s-a îngrășat. Ea a venit pentru câteva momente de reculegere și la înmormântarea tatei (singura rudă care a venit, în rest erau doar Franci și nenea Feri și eu și tanti Verona la aceeași masă ca rude ale mortului, plus negrii de la ambasada unde lucrase mama -- Congo, Brazzaville -- și care s-am închis la scurt timp după moartea tatei) la alte mese, plus vecini de acolo și cei de la Sibiu plus Lili Stoicescu. Și la înmormântarea tatei Lucica era neschimbată.

Despre familia Ramba ne mai dădeau vești Roji sau frizerul de câini nu mai știu cum îl chema. Acesta din urmă a mai apărut în ultimii ani în drumul meu pe Moșilor, și am uitat cum îl chema. Roji era o femeie săracă vecină cu mami. Îi făcea curat, avea bani puțini. Nu mai țin minte când a apucat-o pe mama ideea să devină cucoană și Roji să îi facă curat. Oricum, nu cu mult înainte de revoluție, înainte făcea ea singură curat peste tot și aproape că nu mă lăsa pe mine deloc să fac, nici măcar la mine în cămăruța mea mică. După 84 mama spunea cu năduf tatălui meu: ”Eu asta sunt: servitoare la familia Moldoveanu”. Tata o contrazicea, dar amândoi săreau mai apoi să mă bată pe mine, fără greșeală din partea mea. Mama îl numea pe tata ”ungur împuțit”, deși cum am mai spus, el nu semăna cu fratele lui deloc și cred că nici cu părinții lui și nu știa o boabă ungurește, spre deosebire de nașu. Roji era de origine maghiară. Avea rude la Cluj, astfel încât în iarna 1990-1991 când eu eram studentă la Cluj, a venit la mine la cămin cu o plapumă adevărată trimisă de mama ca să nu îngheț. Este adevărat, pentru asta îi sunt recunoscătoare la fel cum îi sunt recunoscătoare pentru pachetele pe care mi le trimitea și pentru faptul că nu mă vizita acolo. Atunci mama a fost o mamă bună, singurul an din viața mea și în definitiv carnetul de CEC din care mâncam era tot de la ea. Păcat că mi-am ratat singura șansă din viață și nu am putut rămâne acolo. Dar nu a fost vina mea. Cât despre Roji -- era o poveste interesantă, mai ales prin finalul neașteptat. La un moment dat mi s-a spus că fata ei a fost necinstită de un băiat și a rămas gravidă. Deși fata nu era vinovată, Roji se spunea că a bătut-o de a lăsat-o fără dinți în gură. Ulterior fata s-a măritat și parcă a mai avut încă un copil, asta nu mai știu sigur. Cu ani în urmă, mergând la mami care era pe patul de moarte, am aflat, printre poveștile despre Monicuța, care se stabilise într-o vreme la Luxemburg, am aflat că Roji se îmburghezise, primind drept moștenire o casă din vecini de la o bătrână de care avusese grijă și că Roji acum era doamnă. Am privit în jurul meu și am văzut decăderea acelei case în care bolea mami, petele și găurile pe pereți sau dușumea, lucrurile vechi, etc. Mami a fost însă bine îngrijită și salvată de fiul ei Ovidiu de la moarte de câteva ori, așa spunea ea. La un moment dat mami a adus vorba de săracu Puiu, care chipurile era bolnav și prost îngrijit de nevasta lui și ei îi părea rău că nu poate să îl ajute. Nenea Puiu avusese o tumoră cerebrală și fusese operat demult pe creier. Se spunea că tumora era benignă. Tanti Lucica spunea că și soțul ei avusese o tumoră cerebrală dar că tumora lui Ovidiu fusese mai mare ca a lui Puiu. Eu nu știu dacă e adevărat, așa spunea ea. Tot la fel nu știu dacă e adevărat ce bârfea familia mea despre Ovidiu după revoluție: spuneau că el se rănise singur și că nu fusese rănit al revoluției așa cum pretinsese. Dar, ca urmare a certificatului de revoluționar și avantajelor adiacente, el a primit un apartament în centrul civic. Tot la acea vizită, mami, cu un zâmbet ușor care mie mi-a plăcut (deși mami nu a fost un personaj întrutotul pozitiv) ne-a spus mie și mamei mele că a rămas mirată când a aflat că Andi, vărul meu care emigrase în Japonia, are o fetiță. Că ea cică ar fi spus bine, un băiat tânăr trebuie să aibă o fată lângă el, și când colo Andi era de fapt tatăl unei fetițe. Și ne-a arătat o fotografie cu Andi în Japonia care m-a șocat puțin, fiindcă Andi nu mai avea părul blond-șaten ci șaten închis. Dumnezeu știe când i s-o fi schimbat -- nu pot spune cu precizie cum era când a plecat acolo.

Înainte ca Andi să plece în Japonia, după revoluție, tatăl lui a înființat o firmă inginerească și odată i-am vizitat la ei acasă și am aflat că tanti Olguța era mândră nu doar de faptul că Andi învățase japoneza, o limbă așa dificilă, inclusiv scrisul, dar era mândră și de faptul că fiul ei îl ajutase cu succes pe tatăl lui la firmă, un fel de marketing dacă nu mă înșeală memoria. Ceea ce mi s-a înfipt în minte atunci era că Andi părea puțin arogant și chiar atunci am văzut numărul de înmatriculare a unei mașini pe stradă, în fața casei lor (poate era a lor mașina). Numărul era cu literele ZEU și nu mai știu ce numere. Am ținut minte, fiindcă mi-a amintit de zeitate și Dumnezeu. Părinții lui Andi au fost dintre puținele persoane care ne-au călcat pragul după 1989 și cum am povestit deja m-au ajutat și cu transportul de la Colun la București sau invers. Au venit în vizită la noi de ziua mea în 1996, când împlineam 25 de ani, iată mai jos o poză de atunci, în care mama e puțin amețită, dar pare să fie bucuroasă că tanti Olguța era cu noi atunci. Acum nu mai găsesc acea poză, dar precis o am pe undeva, așa că voi pune una făcută tot atunci, cu mama și nașa de-o parte și de alta a părinților lui Andi.



Nenea Puiu a suferit mai mulți ani după operația pe creier. Am fost împreună cu mama la înmormântare. Era Crăciunul, în biserica din cimitir, lângă parcul fost al Libertății, actual nu mai știu cum, parcă Carol după regele Carol, era un brad mare împodobit lângă catafalc. La intrarea în cimitir ne-a întâmpinat Cosmin, care era impresionat de modul în care arăta mortul, săracul. Într-adevăr, nenea Puiu putea fi ușor recunoscut, dar slăbise atât de mult, încât...înțelegeți. În ultimii ani de viață devenise bisericos și donase bani pentru construirea capelei în care era așezat mort și pentru refacerea eventual a bisericii mari, nu știu exact ce. Cert e că numele lui era ca donor și în capelă (dacă nu m-a lăsat memoria) și în biserică precis, în partea stângă a ușii, adică dreapta ușii privind spre altar. În colțul celălalt era pictată, spre mirarea mea, sfânta muceniță Hristina, sfânta cu numele meu de fapt, care se sărbătorește pe 24 iulie. Mama l-a sărutat și pe nenea Puiu pe frunte, cum a făcut cu ceilalți morți și cum de fapt m-a sărutat și pe mine în tinerețe, eu fiind încă în viață, și m-am scârbit. Andi nu a putut veni la înmormântare din Japonia, dar a fost prezent prin poze colorate vesel cu fetița și soția lui acolo, soție de origine română. De fapt nici nu știu sigur dacă sunt căsătoriți. Am mai multe poze cu Andi când era mic, postez mai jos una în care suntem amândoi în fața casei noi la Colun, cu vărul meu Cosmin încă bebeluș, deci era în 1981-1982. Poza de mai jos e de fapt un cadru dintr-un film făcut cu un camcorder ieftin, de aceea se vede slab. Poza era înrămată la Colun sușop, unde sunt multe poze cu mine și cu alții, cum sunt și în casa veche.


Mai jos poza preferată a lui nenea Puiu, D-zeu să îl ierte, o poză mai veche în care și eu și Andi stăm pe oliță. Vă jur că pe vremea aceea eu habar nu aveam că băieții au puță și nici cum arată și nici nu eram curioasă. Cam așa am rămas toată viața, la stadiul acela de oliță, fără să înțeleg de ce alte fete se amuzau când era vorba să mâncăm ”puțișoare”, adică aluat frământat cu cartofi, prăjit în pesmet cu zahăr, resturi care rămâneau când făceam găluște cu prune fierte.


Nu mă pot abține și mai pun o poză care îmi place -- carul plin cu fân adus de bunicu și Andi sus în fân cu hățurile în mână. Pe vremea aceea oamenii nu aveau roți de cauciuc la căruță, mergeau la potcovar și la fierar. Calul nostru, acest imens și puternic animal, se numea Puiu -- coincidență oare?

Și iată trei din pozele mele cu Andi, mama, mama Limpi și buna și nenea Puiu la sfrunit cucuruzul. Nenea Puiu mereu l-a ajutat pe bunicu cu diverse unelte sau mașinării. Noi copiii și buna aveam rolul să mai alegem boanele de cucuruz rămase pe știuleți după mașinit. Nu m-am putut abține să le postez, deși în acea perioadă eram ca un porc de grasă și mama pare să se uite fericită la mine. Nu era vina mea, ulterior am slăbit și tot așa, ei mă îngrășau.




După cum poate știți deja, nenea Puiu mi-a făcut, când aveam 15 ani, acele două poze frumoase, cu același aparat, una în plin soare alta la umbră, cu costumul popular al mamei Limpi de care eram eu mândră, în curtea lui. Iat-o pe cea la soare, de abia mijeam ochii (eu eram, nu tanti Olguța, care avea ochi de japoneză sau asiatici dacă vreți, din întâmplare):



Mai am de adăugat câteva lucruri despre familia lui Andi. La înmormântarea preotului Șerban a venit și tanti Olguța, dar a rămas în spatele bisericii, mai retrasă. La un moment dat mi-a făcut semn să mă apropii și mi-a dat o punguță cu ceva daruri -- nu știu ce iconiță sfințită la muntele Atos și alte fleacuri și un crucifix mic cu Isus răstignit, de argint se pare. Și nu mai știu ce cărticele, oricum mai am și acum punguța, chiar dacă am uitat ce era în ea. Crucifixul stă așezat pe unul din rafturile micuței mele biblioteci.

Un alt lucru mai puțin plăcut e că în anii 90, chinuită fiind de multe necazuri și nedreptăți, am fost la ei în vizită și m-am plâns că nu mai puteam ...m-am plâns de tot ce mi-au făcut păîrinții și de alte necazuri de asemenea. Când am terminat povestirea, nenea Puiu se uita la mine de parcă nu eram om și amândoi m-au dat afară în mod discret. El i-a spus soției: ”trebuie să chemăm preotul să sfințească casa”.

La înmormântarea lui a venit și fratele lui, dar nu și tanti Lucica, dacă nu mă înșeală memoria. Fratele lui mai mic a scos o hârtie și a dat-o preotului, să îi citească pomenirea vieții și faptelor sale. Nenea Ovidiu a ținut un mic discurs la rândul lui lângă sicriu și s-a scuzat că trebuie să plece fiindcă mama lui adică mami este foarte grav bolnavă și se tem că o vor pierde și să știm cu toții că ea nu trebuie să afle că nenea Puiu a murit.

La înmormântarea lui mami, care a avut loc mai târziu, a fost și Monica. Îmi amintesc că în curtea bisericii (nu mai știu care) unde s-a ținut slujba, aproape de poartă, era un tei bătrân sau altfel de arbore imens, efectiv imens, ceea ce m-a dus cu gândul la concluzii filozofice, mai ales când am văzut că pe trunchiul copacului erau crescute în șir multe ciuperci. Monica era acum o tânără femeie înaltă pe tocuri foarte înalte, împreună cu logodnicul ei probabil, care nu prea știa sau nu vorbea românește, cam de aceeași statură cu ea. Monica mi-a vorbit clar cu condescendența celor bogați față de săraci, de care am mai vorbit în postarea despre Irina de la Constanța și parcă cu un fel de căldură sufletească plus milă, și avea ceva din felul de a vorbi al mamei sale, poate împrumutat inconștient. Când sicriul era încă deschis, tanti Lucica a strecurat o bancnotă de 10 lei în mâna lui mami și aproape pufnea în plâns. Pentru mine 10 lei însemnau mult atunci. Nu știu dacă preotul a lăsat acel ort în mâna moartei. La plecare eu nu am mai mers la cimitir, fiindcă pentru mine era greu. Partea neplăcută e că au apărut dificultăți legate de înhumare, fiindcă mami avea loc de veci la Bellu, așa spunea ea de mult timp că îl cumpărase acolo. Cred că până la urmă au rezolvat încurcăturile. Dumnezeu să o ierte.

Revin din nou cu povestirea la părinții Monicăi. Între anii 1984-1989, eu citeam foarte mult, mai ales romane reprezentative, lucruri frumoase. Citeam și câte o carte pe zi în anumite perioade, părinții mei furioși veneau și îmi smulgeau cărțile din mână să nu citesc noaptea și în rest făceau scandaluri de ore în șir, împiedicându-mă și prin asta să citesc. Tata și mama citeau puțin sau deloc. Tata avea în bibliotecă multe cărți bune, nu le mai enumăr. În anii aceia și cărțile deveniseră marfă pe piața neagră și tanti Lucica venea periodic la noi cu transporturi (sau le lua mama sau altcineva) de cărți proaspăt tipărite. Părinții mei alegeau și le plăteau. Nu erau foart scumpe atunci și de fapt părinții mei numai asta aveau de valoare în casă: cărți. Evident acele cărți erau pentru mine eventual, nu pentru șoareci și chiar am citit o parte din ele, dar nu multe, fiindcă citeam mai mult după schemele mele de autori și capodopere și mai mult din biblioteci publice, nu de la tata. Odată tanti Lucica mi-a spus un lucru care m-a șocat și anume că doar atunci pot și eu să citesc și să mă bucur de cărți fiindcă după ce termin liceul vor fi multe alte lucruri și nu voi mai putea. De parcă îi era milă de mine, de parcă știa că bucuria lecturii îmi va fi și ea interzisă în curând.

În ultimii ani, nu mai știu de când, ei și-au făcut casă și proprietate la Pipera, unde nu știu cine i-a făcut să investească o groază de bani. Eu nu am fost să îi vizitez, am impresia că verișoara mea Irina a fost de mai multe ori. Și mama mea, care mi-a spus că au și piscină și multe alte minunății pe care eu nici nu pot să mi le imaginez. O proprietate mare pentru doi oameni singuri. Nena Ovidiu avea și un mic magazin undeva în zona fostei piețe Amzei, nu știu cum se numește azi. Am fost odată acolo, când lucram ca bibliotecară, de fapt femeie de serviciu, la biblioteca ASE. El mi-a dăruit o alifie germană cu gălbenele gratuit și m-a adus acasă. Eu stau la intersecția Eminescu pe Moșilor, într-un bloc care e foarte aproape de locul unde l-am văzut pe Zăgrean în 15 iulie 1989, după ce tata și nașu m-au bătut o noapte întreagă fiindcă nu putusem să merg la examen din cauza lui Zăgrean. Zăgrean se uita urât la tata, care coborâse să ia țigări, dar tata nu părea să îl recunoască. Tot aici unde stau este o famracie Ana Maria, chiar numele soției lui Zăgrean, fapt pe care eu nu îl știam până în 2006. Mama mea spunea că ar fi fost bine să mă fi băgat nenea Ovidiu să lucrez la acea farmacie aproape de casă, fiindcă acolo lucra amanta lui. Bineînțeles că eu nu aș fi acceptat o asemenea sinecură, dar tot ar fi fost parcă mai bine decât foamea. Doi pași mai încolo, pe bulevardul Dacia, în stația de troleibuz, este o gogoșerie numită Georgiana, exact numele fetei lui Zăgrean, lucru pe care l-am aflat abia în 2013 sau 2014. De acolo mi-am mai luat covrigi și alte produse mai sățioase, care nu costă chiar mult pe gram de produs, dar erau nesănătoase, eu cel puțin m-am simțit foarte rău după ce am mâncat mai multe zile de acolo - și umflarea picioarelor și multe altele - și unii au intrat peste mintea mea cu ideea că ei otrăvesc oamenii săraci și mai ales pe cei care nu percep gândurile altora sau sunt pe o altă lungime de undă. Un fel de totalitarism. Nu pot crede așa ceva, dar pot să vă spun că mai sunt covrigării și patiserii în zonă și odată la altă patiserie vânzătoarea mi-a făcut semn discret cu ochiul să nu cumpăr un produs care părea proaspăt și bun. Mai sunt și multe alte farmacii în această zonă. Cât despre Georgiana, e poate doar o stranie coincidență, la fel cu cea care ne leagă numele de piața Rosetti, aproape de blocul unde făceam meditații cu Zăgrean -- a existat o poetă destul de bine cunoscută, Christina Georgina Rosetti.

După încă un timp am fost invitate și eu și mama la nunta Monicăi, dar desigur nu am mers. Mama a mai fost și la parastas la nenea Puiu, dar eu nu am putut merge. Mama a întreținut relații și cu Lucica și cu Olguța. Olguța și ea chiar schimbau pein mail pps-uri care erau la modă acum câțiva ani (powerpointpresentations cu muzică și imagini frumoase pentru ochiul mai puțin pretențios). Mama a mai fost de câteva ori la tanti Lucica, inclusiv pentru a avea grijă de mama bătrână a lui Lucica, care era încă în viață anul trecut 2015. Lucica chiar i-a propus mamei să o ajute contra cost, dar noroc că a găsit pe altcineva. Mama are un copil sărman și cam bolnăvior cu care face meditații la franceză și ia ceva bani.

Cât despre preotul acela bătrân și libidinos, despre care mi se spusese încă de atunci că era la fel cu multe femei din parohie sau care veneau la el la spovedit, că adică i se dusese vestea, Dumnezeu să îl ierte și pe el. După ce m-am mutat aici în apartamentul meu în 2006, am fost într-o zi la vecinii de la etajul 8, familia Nica. Ea era o femeie foarte bisericoasă. Le-am povestit amândurora o parte din viața mea, inclusiv cum mă molestase acel unchi, și ea a spus că un întreg cartier știa ce făcea preotul acela, inclusiv ea aflase de la alții. Ea a murit apoi de cancer galopant, fiindcă lucrase în tinerețe în mediu toxic, la tipografie. Dumnezeu să o ierte, și eu i-am dăruit ei o icoană.

Există un singur detaliu pe care l-am omis, dar care e interesant. După revoluția din 1989, mami mi-a spus că ea m-a văzut la televizor, fapt care m-a iritat, înseamnă că făcuseră un prim-plan cu mine sau apărusem cumva mai evident,cred că ea spunea adevărul. Oricum atunci nașul și tatăl meu au râs de mine că fusesem ”revoluționară”. Se pare că revoluția aceea, care pentru unii a fost benefică și sursă de îmbogățire, pentru mine a fost de rău augur.

joi, 18 februarie 2016

18 februarie 2016

Iar au șters tot ce am scris tip de 10 minute, mă irită faptul că va trebui să scriu din nou același lucru, fiindcă oricum nu am bani să îmi instalez programul Word în calculator și nu am unde salva. Este oribil să scrii mereu același lucru de 2-3 ori, voi reveni după o pauză.

Am revenit. În povestirea zilei de azi am inclus și adevărul despre vecinii mei actuali de bloc. Tocmai acum vin de afară și au ieșit aproape toți în calea mea și s-au purtat mizerabil, nici acum nu știu de ce. Eu mereu am fost un om normal și bun, nu puteam face pe proasta, cred că asta i-a deranjat. Eu mereu m-am purtat normal, dar nici 45 de ani de viață normală nu contează în fața nebuniei celorlalți -- ei se poartă ca nebunii cu mine, eu nu am greșit nimic. Între ei se comportă normal, spre marea mea tristețe. Voi povesti din nou ce am pățit azi, cu adaosuri despre ceea ce sunt și ceea ce mi-au făcut vecinii de bloc. Ba nu, voi scrie tot ce e esențial despre vecinii mei de bloc în postarea următoare, deși inteționam să scriu mai încolo și voi termina și ultimele două paragrafe la povestirea despre Irina.

Ieri am vorbit la telefon cu Irina de la Constanța și părea bucuroasă și mirată că eu primisem deja banii. După cum s-a dovedit ulterior, este posibil ca ea să nu mi-i fi trimis, dar atunci nu văd logica acelui telefon. Azi, obosită după o noapte nedormită, am luat din nou cartea mea de identitate expirată și recipisa de la poștaș în geantă și am plecat spre oficiul poștal 10 de pe Ștefan cel Mare, destul de departe, dar acolo trebuie să merg în astfel de situații. Pentru mine era greu din cauza durerilor destul de puternice de șale, de fapt coloană vertebrală lombară. Aceste dureri apar la mers sau efort minim și chiar la stat în picioare și în urmă cu câteva săptămâni erau puternice mai ales noaptea, spre marea mea tristețe și nedumirire. Am o saltea veche desigur, dar încă bună, nu am bani să o schimb oricum. Poziția mea nu e defectuoasă în somn, dar uneori doare al naibii. Acum câțiva ani nu era deloc durere și în niciun caz în somn. Ultima proteză pe care mi-a făcut-o tehnicianul protezist este parcă puțin prea scurtă, dar nu puteam să mă cert cu el, oricum banii mamei sunt mai puțini și nu mai e proteza așa bună și performantă ca în anii 2000, când puteam și coborî scările cu ea ușor. Dar eram și eu mai ușoară. Durerile de coloană la mers se datoraeză cel puțin parțial obezității, greutății care apasă trunchiul și partea inferioară.

Așadar, am plecat. Dar a trebuit să cheltui din nou pe o sticluță cu apă 2 lei și 50 de bani, fiindcă oricum nu mai aveam apă în casă (beau desigur mereu din cea mai ieftină, costă numai 1 leu și ceva 2 litri sau vreo doi lei bidonașele de 5 litri pe care mi le aduce mama, după care eu le torn cu o pâlnie în sticle mai mici). Rar, ea cumpără apă puțin mai scumpă, poate de ochii lumii. Oricum nu am de ce să mă plâng, deși unii mi-au sugerat că e apă de la chiuvetă fiartă, nu altceva. Adică ei spun că nu ar fi filtrată. Oricum ceea ce este cert e că apa de la chiuvetă pe care a trebuit să o consum când nu aveam bani, inclusiv azi, nu astâmpără setea, din motive pe care nu le cunosc, cel puțin pentru mine. Nu știu ce compoziție are, dar uneori nu e potabilă evident, și mi-a tare milă de oamenii bolnavi și săraci și singuri care mor astfel și otrăviți cu apă. Apoi a trebuit să cumpăr din nou două călătorii cu tramvaiul, încă 2 lei 60 de bani și la întoarcere a trebuit să iau și o apă la sticlă de 2 litri, care la chioșc, că nu m-am putut duce de oboseală la supermarket, este 3 lei și 50 de bani!!

Tramvaiul a venit repede, ca și ieri, și m-am urcat iar cu greu fiindcă la acest model de tramvaie scările sunt extrem de înguste și trebuie să pui piciorul de-a curmezișul. Am coborât după o stație la Obor. La intrarea în pasajul subteran, unde trebuia să cobor scări destul de periculoase, (noroc că nu era gheață sau umezeală), m-am întâlnit cu vecina mea de dedesubt, doamna Ioana Guță. Ea m-a întrebat de ce sunt așa de grasă, de parcă nu mă văzuse de mult, deși o văzusem nu demult, și atunci mă lăsase în pace. Acolo în drum s-a rățoit la mine vreo cinci minute că sunt tare grasă și mă apostrofa că nu mă urc pe cântar, de parcă cântarul ajută să slăbești. Nu aveam ce să îi răspund, fiindcă ea știe că nu am bani deloc de mâncare de ani de zile și că am mâncat mereu printre reprize de foame, paste goale, paste cu sare, paste cu zahăr, (cele mai ieftine paste aproape), pâine de un leu goală sau udată cu apă și presărată cu zahăr, orez ieftin gol, fiert sau cu zahăr și sare, cartofi primiți uneori de pomană de la chioșc, fierți cu sare....asta ani de zile. Mama venea cu mâncare la caserole o dată pe săptămână și mai îmi cumpăra hrană ieftină de la supermarket, mereu același iaurt 365 sau Delicios dulce și mereu pâinea de un leu. Mâncarea de la ea constă mereu aproape în paste cu rămășițe de brânză sau carne tocată ieftină și grasă cu sos de roșii, cartofi (din nou) la cuptor sau tocană, și desigur același orez pilaf, că nici ea nu are bani. Mai pune și carne în ele sau alături. Și ea a mâncat cornflakes cu iaurt ani de zile ca și mine într-o vreme sau face foame. Dar și ea s-a îngrășat tot în mod de obezitate androidă ca și mine. Abia mai încăpea cu o vreme în urmă în pantaloni sau fuste pe care le acoperă cu bluze lungi. Eu în ultimii ani nu mai m-am îngrășat de fapt deloc, doar că grăsimea de pe șolduri mi s-a topit aproape de tot, la fel de pe fund și coapse și s-a mutat pe burtă și pe piept. De asemenea eu am mai pătimit ceva foarte urât în ultimii ani, pentru care medicii nu mi-au dat diagnostic: am avut pe lângă foamea obișnuită niște accese de foame oribile, înfiorătoare fără exagerare, la fel cu accesele sau crizele de sete care au culminat cu acei 16 sau 18 litri de apă pe 24 de ore odată, găsiți în postările mele anterioare, chiar așa a fost, chiar dacă nu mă credeți sau vă prefaceți că nu mă credeți. Foamea aceea diabolică nu e ca foamea obișnuită, repet, și poate fi datorată și bolii pe care ei nu o tratează și fututului chinuitor. Mamei i-au dat să facă analize pentru glanda tiroidă, mie nu. Am notat deja, cred, suspiciunea mea că acolo în Voluntari unde stă mama și unde am crescut și eu și a suferit și nașa de tiroidă și vecinele noastre, ar putea fi zonă endemică de gușă. Mie mi-e frică să nu fi făcut cumva un diabet indus medicamentos, fiindcă m-au chinuit cu forța cu multe medicamente psihiatrice, plus stresul și necazul că eram condamnată la moarte complet nevinovată fiind, la doar 21 de ani, plus stresul fututului, sărăciei totale, obligației de a o vedea pe mama și pe nimeni altcineva, izolării perpetue, stresul că trebuie să iau medicamente psihiatrice mereu (medicii mi-au spus inițial că sunt pentru a mă proteja de violurile sexuale de la distanță din partea lui Zăgrean, dar acum ele nu mai prea au efect asupra acestui lucru, și unii mi-au tot spus că sunt alții care mă fut, nu Zăgrean). Oricum absolut cert eu nu am avut alte simptome psihiatrice, am citit destule cărți de psihiatrie și psihologie și DSMuri și știu sigur, am fost destul de inteligentă să mă judec pe mine și chiar pe alții, etc, etc. Dar, dacă aș fi avut diabet, aș fi trăit mult și bine, fiindcă ajutorul social pentru diabet este foarte mare și împreună cu ce mai am ar fi fost de ajuns chiar să mai am o haină sau un pantof sau regim sănătos sau chiar o carte sau o plimbare în parc. Și ar fi fost absurd să îmi fure iar banii, după tot ce au făcut și cum mi-au furat banii și viața atâția ani.

Apoi doamna Ioana m-a întrebat dacă am primit ieri, 17 februarie, pensia de la poștaș, deși e un ajutor de numai 39 de lei și nu se numește pensie. Ea îmi spusese că poștașul va veni pe 18, așa că eu ieri crezusem că e suma de bani de la Irina. Abia atunci mi-am dat seama că am făcut probabil drumul degeaba sau pentru puțini bani, că Irina nu mi-a trimis și că va fi scandal imens cu maică-mea legat de întreținere. M-am dus la poștă cu chiu cu vai. Pe drum a intrat cineva peste mintea mea cu ideea groaznică că ”trebuia să se mute cu maică-sa și să o lase să o omoare”. Având în vedere tot adevărul despre mine și despre maică-mea, consider că ar fi fost nedrept, imoral, anormal și necreștinește să mă fi mutat cu maică-mea. Înăuntrul oficiului poștal erau cozi imense la toate ghișeele. M-am străduit să mă informez, dar știți ce greu e când sunt cozi. Era într-adevăr ajutorul social și nu aveam nimic pe numele meu de la Constanța. În ultimul moment am văzut că pe ghișeu era scris prioritate pentru persoane cu handicap și astfel mi s-au dat cei 39 de lei și m-am întors tot cu chiu cu vai. M-am dus la fast food unde medicul zice să nu merg, dar tot ea zice de fapt să nu mănânc nimic din ce pot cumpăra sau ce îmi face mama. Acolo cel puțin mâncarea e cea mai ieftină (la KFC), poți lua un snack box cu 7 lei sau două sendvișuri tot cu 7 lei, la supermarket chiar și hrana ieftină și proastă e mai scumpă, puteți verifica. Pe stradă au intrat unii peste mine cu multe vorbe urâte, dar cel mai mult m-a iritat unul care îmi spunea pentru a 2-a sau a treia oară că ”toată munca noastră de o viață se va distruge într-o zi sau noapte”. M-am întors acasă, am închis ușa la care mereu clanța iese, se deplasează de parcă intră cineva la mine, ceea ce ar explica lucrurile lipsă de care am mai spus, de care voi mai spune în postarea următoare.

Mă gândeam dacă să îi trimit Irinei sms sau să îi dau telefon că nu am primit banii și, din cauza acelor vorbe urâte din stradă peste mintea mea, am început să vorbesc cu voce tare în holul de la intrare, așa cum fac eu din cauza singurătății totale, ca și cum aș răspunde multelor atacuri în gânduri înfiorătoare peste mintea mea. De obicei nu vorbesc desigur tare și de obicei nu vorbesc în hol. Desigur sunt mereu un om calm și controlat, rămășița asta de limbaj verbal e din cauză că Zăgrean m-a convins clar că el are microfoane să mă asculte ( repetând cuvinte care erau rostite cu voce tare în jurul meu, nu în gândul meu, vorbele părinților mei, etc, când el nu era de față desigur) și mi-a luat trupul cu totul și eu nu mai aveam ce face, chiar dacă nu greșisem nimic. Chiar dacă acum nu mai pot crede povești cu microfoane, eu până la 34-35 de ani nu am perceput niciodată gândurile altora. Dacă aș fi avut dreptul real de a face o facultate sau dacă aș fi avut dreptul legal de a a vea un loc de muncă între oameni, în comunitate adică, absolut niciodată nu aș fi vorbit de una singură, niciodată nu am făcut așa ceva. Dar azi tocmai îmi exprimam dezgustul față de orgoliul nemăsurat al celor care, numai fiindcă au bani, se cred buricul pământului și își bat joc de munca de o viață a oamenilor sclavi fiindcă nu au avut niciodată bani, cum am fost eu, și consideră drept capodopere munca și efortul depus de ei în viață. Nu contează deloc că nu am fost nebună și nici că am fost capabilă și inteligentă (și încă mai sunt), nu contează că am muncit o viață de 45 ani și fizic în câmp și intelectual, că am citit sute de cărți, etc. dar ceea ce li se dărâmă lor contează! E culmea nesimțirii și egoismului! Tocmai când îmi exprimam aceste gânduri mi-am dat seama că era cineva la ușă și mă auzise, cineva care intrase la puțin timp după mine. Noroc că a sunat, fiindcă era poștașul, cu banii de la Irina, și mi i-a dat pe rând: patru bancnote de 100 de lei! Din agonie în extaz, ca să glumesc. Am fost fericită că voi putea plăti întreținerea și voi evita scandalul cu maică-mea. Cu ce mai aveam după ultimele cheltuieli și cu puținul primit la poștă, după ce am plătit întreținerea mi-au rămas 200 de lei și încă vreo 2-3 lei, deci acum sunt bucuroasă că voi avea bani pentru transport (4 drumuri cu taxiul) plus copii xerox pentru a îmi face noua carte de identitate! Aia se cere și la farmacie. Doamne, mulțumescu-ți, mulțumescu-ți Irina. Ba chiar îmi vor rămâne pentru alte cheltuieli, nu pantofi, dar vreo pereche de pantaloni da. Am plătit întreținerea restantă pe luna trecută, dar luna viitoare voi avea de plată de la mine mai mult căci va fi 285 de lei (cea de luna asta) și mama îmi va da mai puțini.

Postare prezentată

Ultima parte – CONCLUZII - enumerare

Concluzii, partea 1 Azi, 12.12.2020, încep să scriu ultima parte a acestui blog despre viața mea. Iar au intrat în mintea mea cineva în li...