Blocul trei, partea 19

Continui povestirea despre blocul trei, urmarea părții 18 de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-18.html

Azi m-am întâlnit din nou cu femeia bătrână, înaltă și uscățivă care merge ca pe picioroange, locuiește în blocul vecin și iese mereu în calea mea de când m-am mutat aici. Unii au intrat peste mintea mea cu ideea că ”aia este una dintre morțile noastre”, ca și cum ea ar personifica moartea și ar fi ațâțată împotriva mea. Ea are varice și are multe haine și încălțăminte felurită pe care le etalează pe stradă și în supermarketuri. Fiindcă inima mi-a fost mereu caldă și bună și cum nu am greșit nimic toată viața, am salutat-o deschis și prietenos și cu respect, cum am fost eu mereu. Nu a răspuns și s-a uitat și mai urât la mine, în timp ce cu alți vecini - parcă am văzut-o stând de vorbă și cu Ioana - stă de vorbă în mod normal. Am încercat degeaba, ca întotdeauna, și cred că am încercat din nou. Eu îmi port singurătatea în zdrențe sau aceleași haine din anii 2000 pe stradă în jurul blocului. Ea este palidă de tot, legată la cap și mereu rujată strident peste obrazul ca de ceară, cum face și Ioana adesea. Odată, când eram în supermarket, a intrat și ea și am aruncat brusc o privire peste umăr. Am observat că mă fixa tocmai pe mine cu ochi răi, de parcă vedea ceva rău în mine, după toate că mereu am fost gingașă și pură și lumină lină, cum e vorba aceea. Îmi amintesc că acum câțiva ani, exact când mă plângeam (din nou) de faptul că au schimbat troparul Învierii (melodia știută de mine din copilărie și care îmi dăruia bucurie în suflet), au venit unii porci sub geamul meu (trecuse Paștele de mult) și au început să cânte în derâdere și fals ”Hrisots a înviat din morți..” Eu am fost un om cu drag mare de colinde și ritualuri religioase. Când m-am mutat aici în primii ani încă mai era obiceiul să vină iarna de sărbători prin blocuri grupuri de studenți de la teologie care cântau frumos pe holul blocului. Deschideam ușa și mă bucuram și le dădeam uneori câte ceva când am mai avut sau ascultam cu inima ca un purice din spatele ușii când nu am mai avut bani. În ultimii ani nu au mai venit. Repet ceea ce am mai scris - mulți ani după 2006, laolaltă cu toate necazurile prin care am trecut și fiind și izolată și săracă, mereu ieșeau pe Moșilor în mod miraculos în calea mea foști vecini din blocul unu unde am locuit, împreună cu o groază de lume adunată și agresivă la intersecția mea. Ieșea mereu și Djendov, bătrânul colonel în baston, soția lui, cred că și fiul lui cu ochi răi odată, și Ana cea cu trei băieți și dna Kis și alte femei sau bărbați din blocul unu, dintre care unii nu voiau să îmi răspundă la salut. Apăreau mereu și foști colegi de la serviciul pe care l-am avut la ASE în 2007, unde m-au chinuit monstruos, de pildă Claudia la colțul cu Pizza Hut - era precis ea dar a refuzat să mă salute, sau colega mai tânără de la sală care era născută sau serba ziua ei la o zi după mine sau cam așa ceva (despre care voi povesti, acum numele ei l-am uitat, dar m-a batjocorit destul de mult ca și ceilalți și numele bibliotecarilor nu le mai găsesc pe net, le-au scos, că altfel mi-aș fi amintit care ce a făcut, dar unele lucruri le voi putea spune clar mai încolo) ea a ieșit de mai multe ori (ea avea drum pe aici, așa îmi spusese atunci și chiar a venit cu mine cu troleibuzul spre intersecția Eminescu) sau chiar Iovanov o singură dată, dacă nu mă înșel. Printre ei și tatăl Luizei care vorbea cu mine și Luiza de mai multe ori, care și ea a refuzat cu îndârjire să îmi răspundă la salut, deși eu nu am greșit de fapt nimic față de ea. Între timp eu eram monstruos chinuită sexual de la distanță, mai rău ca în 1990 chiar, mai ales în 2007-2008 și eram scuipată cu gânduri atât de oribile, mai ales în 2007, încât între timp le-am și uitat, fiindcă nu le-am scris atunci și nici nu m-au lăsat să le scriu, veți vedea când voi ajunge la punctul respectiv. Explic încă de acum - cei care intrau atunci peste gândul meu, în română, engleză sau franceză (mai puțin timp în franceză și mai puțin agresiv) erau monștri. Nici în cele mai groaznice filme horror sau cărți de groază și SF nu există așa ceva, absolut cert - nu știu cine erau, dar eu eram întruchiparea binelui blând și pur și nu înțelegeam de ce scuipau peste mintea mea astfel de orori care pe cei mai slabi de înger i-ar fi făcut să se omoare, dar nu pe mine.

La scurt timp după ce m-am mutat în blocul trei, m-au luat în primire Ioana și George, despre care am scris tot ce e esențial. Apoi m-a invitat la ea acasă Ioana Nica de la etajul 8. Soțul ei era un poetaș militar flamboaiant care scria versuri ca niște bombarde și era mândru de urechea lui muzicală care i-a permis astfel de creații. Voi mai scrie despre el mai încolo. Am fost invitată la o demonstrație din partea firmei Zepter, care trimitea agenți de vânzare prin blocurile de locuințe, de obicei femei, insistente ca niște misionare religioase.

În ziua aceea în casa Ioanei de la 8 au fost mai multe persoane, printre care și un cuplu de tineri, încă fără copii. Mă simțeam foarte rău în casa Ioanei atunci, aveam o migrenă presională, în timp ce ceilalți descântau despre avantajele unui mixer prost, oferit gratuit pe lângă produsele Zepter dacă deveneai client. Făceau icre de probă. Aici în blocul trei, de când m-am mutat eu, s-au tot născut copii unde se puteau naște sau au fost adoptați, fiindcă uneori au apărut efectiv fără ca femeia să fi părut gravidă în calea mea. Eu nu am fost acceptată de comunitate, în ciuda gândului meu frumos și pur și atitudinii de iubire și respect, astfel încât nu știu numele celorlalți. Tinerii aceia atunci cred că s-au prezentat, dar am uitat numele poate. El era respectuos la început și părea genul de student la teologie sau preot tânăr răspopit. Era un tânăr moale și subțire ca o lumânare ortodoxă. Cu restul vorbea, dar mai mult fără vlagă. După câțiva ani și el, ca și alții, și-a schimbat atitudinea și nu m-a mai salutat, deși eu eram la fel, în timp ce soția lui, tânără mămică, mă saluta mereu cu un zâmbet distant și creștinesc în același timp. Ei s-au mutat din bloc probabil, dar nu știu sigur, fiindcă în acest bloc mulți au venit și mulți au plecat de când stau eu aici. În ziua în care au plecat și scoteau boarfele cu liftul (printre care și saltele noi, dar pătate rău), s-a instalat probabil în apartamentul lor o tânără ( nu știu dacă e singură) care când a coborât de la 8 să ducă sus lucruri și eu așteptam de multă vreme la parter, a ținut liftul imediat ce a ieșit, să nu mă urc eu cum era normal și politicos, și să urce sau să coboare din nou cei care duceau sus-jos diverse obiecte. Ea acum apare și ea periodic în calea mea. Numai de fata electricianului de la același etaj cu mine știu sigur că a fost gravidă de două ori, apărea în calea mea așa și parcă o chema Diana ca pe soția lui Cosmin, dar asta s-ar putea să fie o iluzie, numele ei l-am uitat, deși mi s-a prezentat, fiindcă părinții ei m-au chinuit și batjocorit destul. În bloc a mai venit și un bărbat mai în vârstă pe care tocmai l-am întâlnit azi și care seamănă mult cu un bărbat care striga la mine în stația de tramvai că eu sunt ”Grăsime afumată!”, după ce m-am îngrășat și am reînceput să fumez, de parcă știa de mine. Lumea de pe stradă a fost adesea agresivă în mod direct cu mine, ca și cum eram altceva decât am fost mereu, ca și cum eram un simbol rău pentru ei, când am fost binele absolut sigur, la fel ca în melodia aceea americană despre femeia tratată ca rahat când valorează mai mult ca aurul. Pentru toți aurul conta desigur și eu nu aveam bani și statut social. Tot pe nesimțite a apărut și copilul grasului blond care tot apărea în calea mea, el având o femeie slabă și micuță, de care cred că s-a despărțit, cum am povestit într-o postare precedentă. Copilul era privit cu drag de vecina Sofița, cea cu religia. Ei nu mă salutau niciodată, de la început. Cât despre cel care semăna foarte bine cu bărbatul care îmi urla pe stradă (poate chiar el era, nu știu), el a venit împreună cu o femeie mai trecută și odată a adus în bloc în fața mea un bebeluș pe care îl ținea ostentativ în brațe în față cu picioarele când ieșeam eu din lift. Nu știu dacă le este nepot. Femeia lui a apărut în calea mea cu o carte de duzină probabil cu poze pe copertă, și în altă zi m-a șocat fiindcă a apărut în calea mea de trei ori, de fiecare dată când ieșeam afară, în mod misterios. I-am spus că mă miră că o întâlnesc atât de des în mod straniu, și de atunci nu am mai văzut-o. Mai există încă un cuplu care a apărut mai târziu în calea mea și care, spre deosebire de ceilalți, a fost politicos cu mine, și ea și el. Tot blonzi-șaten. El pare genul bărbatului sincer și drept și bun, dar parcă nu are destulă forță să se impună ca atare. Bebelușul lor a apărut tot pe nesimțite, eu nu țin minte să fi văzut burtă la ea. Ea e suplă și destul de frumoasă, și bine îmbrăcată și apare destul de des în calea mea. Odată au intrat unii peste mintea mea când am văzut-o cu ideea că și ea este tot dintre ”asasini” cum le zic eu, fiindcă a înțeles că ăștia ca mine nu au nicio șansă. Cam aceleași cuvinte mi le-au spus odată când l-am întâlnit pe George, că el a trecut de partea celor răi când a înțeles ce pățesc ăștia ca mine. Repet, poate aceste două femei au fost gravide, sau măcar una dintre ele, dar eu nu am văzut. George la rândul lui a mai făcut încă un băiat.

Revin acum la povestea despre oala Zepter. După reprezentația de la etajul 8 s-a agățat de mine o femeie pe nume Marilena, care mi-a dat și numărul ei de telefon, dar după un timp a refuzat să mai vorbească cu mine. Și Marilena a apărut în calea mea după ani și nu mă mai cunoștea. La început a insistat atât de mult și de multe ori că dacă nu cumpăr oala Zepter (cea mai mică măcar) ea rămâne fără serviciu și nu are ce mânca, încât am cumpărat-o cu o parte din ultimii mei bani, 125 de euro. Marilena stătea pe jos în genunchi în fața mea și spunea că eu am suferit ca Cristos și de aceea eu voi avea viață frumoasă după moarte. A insistat enorm în toate felurile cu putință, până la lacrimi. Mama a răs pe bună dreptate că m-au înduioșat lacrimile ei. Citiți povestirea despre femeia Zepter la linkul următor:
http://crismonimold.blogspot.ro/2015/03/femeia-zepter.html

Nu am folosit oala decât de vreo două ori și mai este și cu defect, capacul nu se închide etanș cum ar fi trebuit.

Unii își bat joc de mine că este în joc onoarea armatei române (cum au făcut și mai demult) fiindcă am pomenit de militarul acela mărunt de la etajul 8. Nu este în joc nimic și voi povesti acum pe scurt adevărul despre cuplul de la 8 în viața mea.

Nu știu dacă toate blocurile de pe Moșilor au câte un militar în rezervă ca el. Djendov nu știu din ce nație se origina, cu numele lui ciudat, poate bulgăresc. Acest Marius C. Nica era un bărbat micuț de statură cu un aer pe care eu prefer să îl numesc italienesc (dar era altceva, nu pot defini ce), poate fiindcă am cumpărat apartamentul de la un italian. El îmi povestea că fiind odată în Italia și prezentându-și poeziile împreună cu alții, italienii l-au ”adoptat” spunând că ”poetul acesta ne place” și de atunci el a fost foarte onorat să primească diverse premii sau onoruri din partea italienilor. Își ținea micile lui succese din Italia sau România sau altă parte la vedere ca într-o vitrină cu trofee. A fost în Italia ca turist și împreună cu fosta lui soție Ioana în ultimii ei ani și mi-a arătat poze. În țară a devenit cetățean de onoare al satului lui Florica din Buzău, unde s-a retras singur cât timp soția lui a început să bolească de cancer, acum câțiva ani. Îmi povestea că unii prieteni îi spuneau mareșalul în glumă și apoi au intrat unii peste mine cu idei care cuprindeau cuvântul ”mareșal”, ca și cum se refereau la el.

Câteva vorbe despre italian. Italianul acela avea și o firmă aparent fără activitate, ceva legat de studii despre Europa de sud-est, cu sediul la această adresă a mea. După ce mi-a vândut apartamentul, el a mai venit și era gâzduit de o familie de la etajul 6, cu care era prieten, compusă dintr-o tânără fată pe vremea aceea, care se pare că și ea știa italienește și vorbea cu el la pertu, deși el era bătrân. Îl alinta de față cu mine cu o poreclă pe care am uitat-o. Erau prieteni. Fata, posibil Bianca la care se referă ei ca să aibă și ea nume italienesc, nu s-a schimbat mult de atunci, a rămas cu trăsături de copil de peste 10 ani. Am mers de multe ori cu ea în lift. Avea o voce mai ciudată și era volubilă, zâmbea chiar de multe ori. Odată un alt Mefisto s-a băgat peste mine cu ideea că ”Să-ți dea Dzeu sănătate Cristina că de la tine am învățat să îți mănânci vecinul, nu să îți iubești vecinul”. Voiau să mă facă să cred că era gândul ei.

Italianul care s-a retras de aici a venit odată la mine în apartament și m-a felicitat de față cu mama pentru lampa mea de doi bani din dormitor. Altădată el a venit la mine la ușă într-una din vizitele lui și, în timp ce îmi vorbea, mi-a reținut cu putere mâna în mâna lui, probabil în 2007 și probabil că voia să dea de înțeles de ochii lumii că voia ceva de la mine. Cum eu nu am avut niciodată relații cu un bărbat și atunci eram ca vai de lume cu toți dracii peste mine, nu am avut puterea să îmi retrag mâna cu forța și nu știu cert ce voia.

Bianca aceea sau cum o chema locuia împreună cu bunica ei în patru camere- o așchimodie de bătrână care are și vocea ascuțită și probabil mănâncă din an în paște. Mi s-a spus că părinții fetei au murit amândoi într-un accident și de atunci bătrâna a avut grijă de copil, devenind și mamă și tată, foarte protectoare față de fată ca o harpie în grădina Hesperidelor. Bătrâna are în opinia mea un accent cu adevărat italienesc (dar poate mă înșel fiindcă e peltică, vorbește și ea împleticit) și îmi vorbește mereu de Dumnezeu când o întâlnesc și mă mângăie efectiv cu mâna uneori și spune de fiecare dată, ca și cum aș fi copil prost, că eu sunt fată bună și de aceea mă va ajuta Dumnezeu. Uneori vorbește tare în fața blocului la telefon mult timp. Am descoperit în ultimul timp că bătrâna merge uneori la aprozarul de la colț unde sunt etalate fructe și legume sortate după calitate și după țara de proveniență și le pipăie și se uită la ele în palmă și alege vreo două-trei de parcă moare de poftă și ia pe datorie de la vânzător după ce aruccă restul la loc. Vânzătorul îi aduce aminte ce a mai luat ea, după ce mie mi-a refuzat orice împrumut când mi-era foame și nu mai aveam bani. Voi povesti mai încolo. Nepoata a apărut în calea mea foarte gătită, strălucitoare, cu bluză lungă (tunică) scumpă exact după ce eu mi-am cumpărat bluza aceea-tunică ieftină de la podul de la capătul orașului. Era împreună cu un tânăr și venea spre casă. Totuși a catadicsit să mă salute, pe un ton doar ușor modificat față de obicei. Altădată, tot în lift cu ea a intrat unul peste mintea mea cu ideea ”Când am înțeles ce i-au făcut lui asta”, ca și cum ea era scârbită sau altceva legat de ceeea ce unii mi-au făcut mie.

Va urma în postarea următoare din serie la linkul de mai jos:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/bloc-trei-partea-20.html

31 august 2016

Oroarea e că toți porcii îmi vor moartea. Vă dați seama cât de greu este să scriu în continuare, mai ales cât de grea este fiece zi, deoarece ei nu vor să fie adevărul încă din 84 și sunt obligată să mă sinucid. Citiți tot acest blog în detaliu și veți înțelege că totdeauna am fost la fel și că nu am avut nicio urmă de nebunie întreaga viață. Încă un fapt divers e că aseară m-am întâlnit iar cu George, despre care am scris totul. El iar m-a salutat cu jumătate de gură de abia se auzea, ba mai mult decât atât, când m-a salutat a întors capul înspre portbagajul mașinii, așa cum îl tot întâlnesc în ultimul timp, de multe ori în aceeași poziție lângă mașină. Desigur că nu i-am răspuns. Toți vor să mor, veți vedea și din cele ce mai am de povestit. Vă avertizez că diavolul e mai viclean decât credeți. Ei au interesul să ascundă adevărul. De pildă acum ei pot minți că eu nu l-am auzit pe George fiindcă aveam urechea înfundată. În realitate abia azi-noapte mi s-a înfundat urechea stângă și George precis vorbea abia audibil ieri. Azi am fost la KFC și a trebuit să comand de trei sau patru ori fiindcă casiera iar nu m-a auzit, deși vorbeam pe un ton de voce normal și ele mereu fac la fel de fiecare dată când mi se înfundă urechea, ca și cum ele aud prin creierul meu și urechile mele. Au intrat iar unii în engleză cu ideea că toată lumea crede că eu sunt nebună, deci mă obligă la moarte, mai ales fiindcă întârzie adevărul din 84. Nu am avut nici cea mai mică nebunie nici înainte de 84, deci mă omoară clar. Alții în românește au intrat cu ideea că i-au păcălit pe idioți că dacă eu am țipat singură, fiind maltratată și fără să fiu nebună deloc, atunci e logic că vecinii m-au tratat anormal și crud. Subliniez, eu am țipat că e strigător la cer în camera mea numai în ultimii 2-3 ani, dar vecinii m-au lovit de moarte de când am venit aici, cum am povestit deja o parte (mai ales intenționat cu zgomote) dar și cum mai am de povestit, orori și mai mari. Cum am spus de atâtea ori, vă avertizez că totul e adevărat, ca să nu înnebuniți când veți constata că tot ce am povestit e realitatea și că nu e nicio ”fantasmă” sau delir cum inventează porcii. Aseară Lavana Kray de la Iași, care a devenit o autoare apreciată de haiku, m-a lovit din nou. Voi povesti și ce mi-a făcut Lavana și alți autori de haiku din lumea largă, și cum m-au respins clar ca să mă omoare, deși am fost binele absolut. Repet, este clar crimă, iar Lavana a făcut un lucru foarte urât. Eu am fost plină de energie cum am povestit clar, când m-am mutat aici în 2006 și eram un om matur și calm și aveam o frumusețe de netăgăduit a sufletului și era un om foarte serios. Nu am avut niciun gând rău, nicun păcat de invidie sau reavoință sau gând ascuns față de Lavana sau față de alții și am fost mereu un om normal și cu mare putere de muncă, inclusiv în haiku. Eu nu am avut nicio greșeală toată viața și nici față de autorii de haiku și nicio tulburare psihică, dar ei m-au lovit de moarte, cum voi povesti clar mai încolo. Am fost binele absolut, nu știu dacă puteți înțelege, și am oferit iertarea, după tot ce fusese chiar, și aveam și mare forță de muncă serioasă și fără eroare și cu drag de viață, chiar și în anii maturității. Eram un om serios și matur, aveam 35 de ani când m-am mutat aici și 39 când am început să scriu haiku, chiar dacă ei mă tratează drept idioată și ca și cum nu aș fi om. Este adevărat că Lavana are bani și de aparatură foto și de altele și că a fost și în Israel, chiar ea mi-a povestit. Dar eu le-am oferit bunătate și spirit curat și pace și lumină lină adevărată și ei m-au lovit de moarte, nu doar că m-au respins, preferând-o pe Lavana. (tot acest panegiric e adevărul, spun azi, 17 iunie 2021 și nici măcar nu am fost lăudăroasă, încerați să vedeți adevărul și cum m-au forțat prinotravă să spun adevărul despre mine) Așteptați povestirea în cele ce vor urma și veți vedea adevărul curat, chiar dacă v-au păcălit că Lavana are talent, iar eu nu am cum să am fiindcă aș fi nebună. Uniii în engleză au intrat peste mine cu ideea ”poor girl she got insane”, când eu sunt om de aproape 50 de ani cu părul alb și nu am fost niciodată nebună sau copil idiot cum mă tratează ei. Deci voi muri în curând. În ce privește haiku-ul, pot spune parafrazând pe Ștefan din Apus de Soare că haiku-ul n-a fost al strămoșilor mei, nu este al meu și nu va fi al lor, ci al urmașilor marilor maeștrii japonezi și a urmașilor urmașilor lor în veacul vecilor. Ceea ce au făcut acești oameni diverși cu poleială de orientalism din lumea largă, distrugând spiritele curate și liniștite și cu capacitate de muncă serioasă și naturală, fără forțare, fără spirit de competiție aberant (Corneliu Atanasiu a zis că mă dă afară dintr-un grup de haiku de pildă fiindcă eu nu am spirit de competiție, eu abia după ani am înțeles că insinua că eu nu aș fi fost fair play când de fapt am ținut mult la ceilalți și nu am greșit nimic), oameni cu totul în tradiția reală a haikuului în sens spiritual frumos și acceptând totodată și ridicând în slăvi oameni cu răutate și cruzime precum Lavana, contravine oricărui cod al onoarei și tradiției japoneze a haikuului, în care marii maeștri erau proscriși și izolați, dar scriau cu adevărat cu gândul curat, cum am fost și eu. (bineînțeles că nu m-am crezut niciodată, absolut sigur îmi amintesc, mare maestră sau maestră, am fost mereu un om prea lucid și curat pentru a delira) Repet, m-au lovit de moarte, cum voi explica. Dar haiku-ul este o artă nobilă în esență ca orice artă și nu va fi niciodată a lor. Ei sunt oameni răi, efectiv porci, cum se va vedea clar în cele ce voi povesti, iar eu am oferit timp îndelungat numai iubire curată de viață și oameni, și pace în zadar. Chiar dacă nu am mai scris, ei m-au lovit de moarte așa cum voi povesti. În postarea 19 despre blocul trei voi continua povestirea despre blocul trei, respectiv idespre interacțiunile mele cu vecinii, în afară de ce am povestit deja. Dacă vreți să înțelegeți totul cu adevărat, trebuie să plecați de la premize corecte (și mă îndoiesc că ați putea), și anume să înțelegeți că eu eram un om matur și cu înțelepciune când m-am mutat aici și toată fericirea mea imensă și perfect senină pleca din cunoaștere a realității reală, nicidecum copilărească sau juvenilă, de la o dragoste imensă și reală de oameni și încredere în ce e bun și drept și calm și pace absolute și iertare după atâția ani de nedreptate și minciună din partea lor. Nu cred că puteți înțelege, fiindcă eram altruismul absolut și intelect superior, nici o fărâmă de egolatrie sau egoism sau paranoia. Ei m-au lovit mereu în mine cu oameni de foarte joasă speță, deși suferisem deja 22 de ani și nu greșisem nimic și fusesem un om absolut normal și fără ambiții sau sentimente negative. Și totuși m-au masacrat și m-au scuipat și m-au furat în continuare, în ciuda perfecțiunii luminoase la care ajunsesem și credeam că e paradisul după 22 de ani de tortură și închisoare. (e adevărul curat) Eram binele absolut față de fiecare în parte, eram un om lipsit de superficialitate și ei mi-au răspuns cu răul, cum voi mai povesti. Tot ce am fost, timp de 45 de ani și jumătate, ei au mistificat și au furat, iar eu vă dați seama că nu mai am cum trăi și că fără copil și tot adevărul mor, cum am spus de la început. Am așteptat destul și nu am trăit deloc. Dar contează și restul ce mai am de povestit. Între timp, în România, ca și în alte țări, ei continuă să compună și să se bucure de multe cântece despre sacrificarea omului bun și inteligent, cum ar fi cel despre pomul copt și omul bun de mai jos:

Adaug aici un fragment pe care l-am adăugat azi în postarea mea mai veche Actualizarea Sinelui:

Am scris în postarea La fine del Cielo despre fenomene supranormale de deschidere a cărților (cum am pățit anul acesta cu cartea lui Rilke) și am explicat că oamenii de aceste fel cum am fost eu nu sunt nebuni sau posedați și nu sunt marioneta diavolului. Ceilalți da, cum veți mai vedea din ce urmează să povestesc. După cum veți vedea în postările ulterioare (la 28 iulie 2016), acest lucru care mi se întâmplase în fragedă tinerețe în mod clar mi s-a mai întâmplat anul acesta și când am căutat în dicționar cuvântul ”javră”, pentru că mă interesa etimologia pe care nu o puteam ghici și chiar e ambiguă și dificilă, când dicționarul mi s-a deschis clar din prima încercare exact la acea pagină cu cuvântul javră, ceea ce exclude simpla coincidență, fiindcă eu nu mai mânuisem de mult dicționarul, cum mi s-a întâmplat de multe ori și cu alte cărți. Unii porci au intrat peste mintea mea cu ideea că pe ei îi înspăimântă că tocmai eu am fost ”aleasa”, fiindcă ei leagă ideea de aleasă în mod ocult de astfel de întâmplări gen cea cu cărțile și apoi lovesc de moarte în omul bun și inteligent cum am fost eu, din motive de obscurantism.

În realitate, chiar dacă aș fi fost nu știu ce ”aleasă”, ei nu aveau de ce să se sperie fiindcă eu am fost binele absolut. Am fost mereu cu capul pe umeri și picioarele pe pământ și am fost un om perfect bun o viață întreagă. Am fost inteligentă și muncitoare și mi-am arătat iubirea față de oameni în faptă, vorbă și gând. Era o iubire caldă, dar matură și bună, trăiam printre holdele mele de stele fragede și otavă proaspătă și flori de câmp. Nu am fost niciodată rea și nu am păcătuit niciodată. Imaginați-vă că am fost și un om înțelept cu adevărat când am venit în blocul trei la 35 de ani, eram destul de matură și altruismul și binele absolute. Multă frumusețe de gând, dar și capacitate concretă de viață. Totuși m-au masacrat exact cum am spus și voi mai povesti. Știu că dacă e vorba de ”aleși” toți se gândesc la francmasonerie și jocul de-a divina comedie. Am găsit multe astfel de idei pe net. Până și Nelu de la Sibiu avea astfel de idei oculte prin anii 90, când era vizitat de un individ mai ciudat cu soția, pe care i-am cunoscut și eu. Nelu spunea despre tatăl meu că era ”mare”, ca și cum eu îi împărtășeam ideile ciudate, fără să le înțeleg și fără să le pot ghici. În realitate, repet, eu am fost un om perfect bun și capabil și normal, dar mă omoară cu toții, în ciuda faptelor bune și a tot ce am fost cu adevărat. În ciuda înțelepciunii adevărate, acumulată prin muncă de mine, nu dată mură în gură, ei tot m-au chinuit zilnic de moarte. Vă mai amintiți Ulise de James Joyce la care făcea aluzie Zăgrean la meditații? Era acolo o propoziție care mi s-a împlântat în memorie, ceva de genul ”a mai murit unul dintre cei mai buni”, care deschidea toată intriga și semnificațiile romanului.

Va urma în continuare.
16.06.21
Eu prin porci înțelegeam oameni ticăloși. Reiterez - nu mă voi sinucide, dar suferința izolării din 84 e imensă acum. Eram sub efectul otrăvii și ajunsesem să fiu influențată în gândire de unii care spuneau că oamenii cei mai mulți aud prin creierul altora sau al celor ca mine, în timp - ce eu nu aud nimic în mod telepatic, în afară de gândurile lor rele, dar abia după 35 de ani ca vârstă. Nu știu de fapt dacă ei aud și discută telepatic. O altă exagerare a mea a fost că cei legați de haiku ar fi lovit de moarte - dar nu îmi amintesc precis dacă eu am scris așa ceva. Nu e felul meu de a fi, aducători de moarte erau vecinii care mă otrăveau absolut sigur, dar și ceilalți care mă izolau total, și astfel mă lăsau pradă otrăvii. Despre George e adevărul și despre multe mizerii pe care mi le făceau casierițele la fel, în cele mai mici detalii. Fiindcă ele de exemplu făceau așa când eu auzeam slab, dar precis vorbeam normal, părea bizar asta era. Lavana nu m-a lovit de moarte, cum scrisesem aici, ea însă m-a lovit în mod sigur destul de neplăcut - fiindcă de exemplu, ea când a început să scrie haiku, a folosit exact pozele pe care mi le dăduse mie în acest scop, dar poate că nu avea altele, deși era fotograf, sau poate i se păreau mai bune acelea. În plus, ea a refuzat să vorbim cu voce, și pe messenger avea un stil ciudat, de copil șmecher, care mă irita. Oricum Lavana a fost singura persoană care m-a mai căutat din când în când, dar numai prin mesaje text. Mă îngrijorează unele texte din blog, poate unii au intrat pe text și l-au modificat - acum voi citi totul din nou. Este adevărul, deși par laude deșarte, că am fost puritate și altruism, că bunurile ideale sunt de neprețuit pe lângă cele materiale etc. Vecinii nu impuneau sinuciderea mea decât prin tortură și otravă. Vă rog mult să țineți minte că în 2016 am fost oribil otrăvită alimentar dar și sigur în lichide uneori și posibil aerul de la ce făceau vecinii - am povestit sau voi povesti și cum, fiindcă în 2016 ei mă otrăveau cu scopul de a mă închide la spital, cum au și făcut. Voi continua să recitesc blogul, văd că sunt și postări de acest gen ambiguu și voi clarifica absolut totul. Proștii mă împroașcă din nou cu ideea că americanii dar și toți ceilalți au mințit despre mine. Am explicat pe alocuri de ce m-au închis în aparență la spital atunci cu otravă - fiindcă țipam daotrită faptului că nu avusesem măcar dreptul să am copil - visul meu de o viață care mă animase în clipe grele și mă ajutase să merg mai departe și nedreptatea imensă de a nu avea drepturile fundamentale deși fiind un om fără greșeală și mai țipam și datorită ascunderii adevărului, de multe ori ei spun că din cauza asta vor toți să mor, ca să mușamalizeze că mi-au făcut ei rău fără motiv și, dacă ar fi fost adevărul, atunci aș fi avut real dreptul la muncă și la studii și totul ar fi fost fericire și armonie. Înainte de spital am încetat să țip, dar vecinii au continuat să facă totul ca eu să fiu închisă la spital. Voi corecta și restul blogului. Se pare că într-adevăr am fost persecutată, cum spun unii, fără motiv, fiind eu într-adevăr un om bun și cu conștiința curată de la început, din 1984. Niciodată nu i-am dorit faimă sau recunoaștere așa cum își doresc chipurile oameni răi și proști, dar eu nu am întâlnit niciunul. Inițial numai poeziile îmi erau respinse total, ulterior și haiku-urile, deși normal ar fi fost să îmi fie acceptate și poeziile, măcar pe facebook, ceilalți toți erau acceptați între ei și eu eram ca și ei. Poate că această persecuție a fost făcută în mod inconștient, dar tot persecuție se numește. Lavana și autorii de haiku m-au respins deși nu aveau nici cea mai mică dovadă că eram ceva rău sau că greșisem ceva - au lovit de moarte indirect, prin respingere și izolare. Eu nu aș fi făcut așa ceva în ”ruptul capului” altui om.

30 august 2016

Mi s-a spus de mii de ori, și în engleză și în română, că toți oamenii buni din această țară au fsot distruși și că ei nu au nicio putere, de aceea trebuie să mor. Mi s-a spus de sute de ori că i-au îndobitocit pe toți și că nimeni nu mă crede. Mi s-a spus de mii de ori că absolut toți aceia care știu adevărul despre mine au fost distruși, deci voi muri. Cei în limba enlgeză sunt atât de răi încât îmi tot repetă că toate eforturile mele au fost în zadar, ca și cum eu aș fi făcut eforturi, când în realitate am dus în permanență o existență normală, absolut normală și fără scheme sau gânduri ascunse și nu am încercat niciodată să conving, și nu am fost niciodată ipocrită, fiindcă am fost un om bun și curat și nu am mințit și nici nu am exagerat niciodată. Nu știu dacă înțelegeți. Nu am făcut niciun efort și mă rog lui Dumnezeu să am putere să scriu tot adevărul despre ce mi-au mai făcut în blocul trei vecinii și alții, chiar dacă dvs considerați în mod greșit că eu mint sau delirez, fiindcă v-au îndobitocit că astfel de lucruri monstruoase și atâta otravă și rău (cum veți mai vedea) nu se pot petrece asupra unui om blând și luminos cum am fost eu. În plus, oamenii proști își închipuie că eu mint fiindcă în plus diavolii din țara aceasta m-au închis la psihiatrie și voi puteți crede dacă nu aveți minte destulă că eu inventez sau delirez. În realitate ceea ce mai am de scris, lucruri poate mai groaznice decât ce am scris până acum, este de asemenea adevărul și trebuie spus. Este și cauză de deces, și nu am greșit nimic toată viața.

A venit mama la mine. Mă sufoc de singurătate. Pentru mien mama e o ființă care a triumfat în rău, cum îmi promitea din 84. Eu eram gingașă, luminoasă și bună cu adevărat, până în adâncul inimii, și iertam cu drag și credeam în viitor. Am scris totul despre mama deja. Eu nu am avut nicio tulburare psihică toată viața și nici fantasme negative, dar ea mi-a promis că mă va omorî și mă va măcelări psihiatric și că toată lumea o va crede pe ea, fiindcă oamenii nu pot crede că există răul așa monstruos asupra unor oameni așa buni cum am fost eu și fără apărare ca mine. În definitiv eu pentru ea nu am fost decât un geniu de căcat, pe care îl invidia intelectual și ca fizic și îmi promitea distrugerea. Eu oricum mă voi omorî în curând, am așteptat destul 32 de ani și am spus mereu că trebuie să fie adevărul tot. Și încă nu este. Am fost mereu plină de fericire și căldură sufletească (amintiți-vă perfecțiunea când aveam 35 de ani și m-am mutat în blocul acesta), repet, am fost un om cu sufletul perfect și cald și luminos și fără copil mor. Trebuie să fie tot adevărul că nu am avut nicio tulburare psihică toată viața, am așteptat destul și în mod firesc trebuie să îmi cresc copilul departe de mama și ea nu trebuie sî îl vadă niciodată, am fost un om perfect și copilul meu nu trebuie să ajungă pe mâna unui astfel de monstru. Dacă nu, în curând voi muri cum ați vrut toți și Zăgrean la fel și răul a învins cum spuneați toți de la început.Și trupul meu mort va ajunge tot la groapa comună cu tata și nașu, că locurile de veci din Pipera mi le-au furat și tot mama aia infectă, dar care e tot ce am pe lume, fără de care ar fi și mai rău în această lume de porci, îmi va îngropa corpul nenorocit după tot ce a fost. Și nu aș merita nici asta, că am fost om bun, dar voi nu suportați omul bun , cum s-a văzut de atâtea ori în atâția ani. Și oricum nimeni în afară de Nelu nu are cum să vină la înmormântarea mea fiindcă deși am fost caldă și calmă și prietenoasă mereu și veselă ca fire, nimeni nu m-a vrut și oamenii m-au ocolit încă din 84 și nu voi avea pe nimeni nici la mormânt, din marea mea iubire față de oameni cu gândul bun nu s-a ales nimic. Am fost un om perfect întotdeauna și merit să am autonomie și putere deplină în societate, inclusiv asupra altora, fiindcă, repet, nu am avut nici cel mai mic defect sau tulburare psihică sau de caracter și am avut voință și caracter puternice și luminoase și pure și căldură și iubire imensă față de oameni și față de lume și de natură. Am așteptat și așa prea mult și vă bateți joc de mine că nu aveam responsabilitate să mă descurc singură când în realitate am fost perfecțiunea și un om perfect treaz și cu gândire perfectă încă din 84, nu doar acum când am părul alb. Nu mi-ați lăsat viață de trăit deloc. Am fost mereu un om foarte matur, dar m-ați ținut în lanțuri prea mulți ani. Dacă nu va fi curând tot adevărul, absolut tot, și să am putere absolută în societate, desigur mă omor. Trebuie neapărat să am copil și să fac o facultate, am așteptat destul și am fost un om perfect și capabilă să mă descurc singură și nu am avut nici cel mai mic păcat sau greșeală o viață întreagă. Am spus totul de la început din 1984. Mă rog încă o dată lui Dumnezeu să pot termina de scris adevărul înainte să mă omor peste cam două luni. Normal că trebuie să fie tot adevărul, am fost un om perfect și nu m-am schimbat niciodată. Și copilul meu trebuie să se nască și să fie ținut departe de mama.

Blocul trei, partea 18

Continuarea povestirii de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-17.html

Am povestit deja despre dna doctor Cârlig psihiatrul de la policlinica Vitan, pe care mereu eu o încurc cu Titan, probabil din cauza psihologului Cezara, nici acum nu mai sunt sigură. Ea a stabilit cu mama o relație similară cu profesorii mei din școala generală sau ceilalți psihiatri ai mei, sau secretare de la medicină sau de la inspectoratul pentru profesori când lucram ca profesoară, respectiv mama îi duce bani sau cadouri pentru medicamentele pe care mi le ia și se fandosește ca o matroană și stăpână peste viața mea pe care o ridiculizează sau o înjosește, ca și cum eu sunt idioata sau nebuna pe care ea o protejează și o susține într-o lume în care funcționează doar lanțul slăbiciunilor lui Caragiale și valorile și mai ales adevărul sunt înăbușite. Ca și cum eu sunt doar o sclavă chinuită, cum am și fost mereu. Când am fost eu acolo, pacienții care așteptau în sală (și eu cu chiu cu vai printre ei cu un singur picior) erau exact ca la cozile la care am stat pe vremea lui Ceaușescu sau și mult după aceea, sau ca oamenii nesimțiți și violenți până nu demult în nenumăratele mijloace de transport aglomerate în care m-am aflat de-a lungul anilor. În ultimii ani au devenit tot mai obraznici pe stradă cu mine, și, când am fost în ultimele dăți în troleibuz, deși am cerut normal să cobor cu o stație mai înainte că era tare aglomerat, au râs de mine toată stația și când a oprit nu m-au lăsat deloc și a trebuit să mă împing și ei au țipat la mine că trebuia să cobor mai devreme când de fapt tot ei nu mă lăsau, etc. Pacienții de la Cârlig insinuau așa cum am pățit mereu că eu nu vreau să stau la rând ca ei și apoi doi dintre ei m-au agresat verbal (un tânăr care nu părea nebun și era viguros, nu plăpând, și o femeie în vârstă cu educație sumară) - ea spunea că după toate câte sunt ei mai trebuie și să suporte gândurile astea urâte și se uita urât la mine - abia atunci am început să înțeleg ura lor și faptul că mă aveau pe mine ca țintă, poate credeau că eu le transmit porcării în gând, când de fapt eu nu aveam gânduri rele sau vulgare niciodată și abia în ultimii ani am înțeles cât de murdare și întunecate și drăcești sunt gândurile celorlalți, nu ale mele. Eu am dăruit flori și lumină blândă cum spuneam, în zadar atâția ani. Doctorița Cârlig a spus că mama mea e foarte autoritară și dominatoare, ceea ce spun toți psihiatrii, când în realitate răul nu e doar acesta. Asta e o chestiune minoră. Doctorița Căpraru (numele ei îmi amintește de nașul meu care avea expresia să le așezăm pe ”căprării”, când vorbea despre ordonarea unor obiecte în categorii diferite, dar și de vorba aceea cu capra calcă piatra cu care mă chinuiam în copilărie) ea spunea când eu spuneam adevărul despre mama că mă chinuie prea mult că ”mama ta este totuși o familie, (că nu ai alta)”, ca și cum...etc.

Oricum, acum câțiva ani, poate în 2012-2013 am fost la Estuar fiindcă nu am mai putut îndura chinul singurătății și faptul că toate încercările mele de a avea cu cine să vorbesc sau chiar serviciu mai demult au eșuat. E inuman să fii omorât așa. Întreaga viață nu am închis ușa nimănui și am fost o fire deschisă, dar toți m-au respins și această izolare totală e condamnare la moarte, gândiți-vă logic. Oare puteți înțelege? Am fost mereu un om normal, m-au închis practic din 1984, dar după moartea tatei m-au izolat complet (pe mama nu), ceea ce înseamnă condamnare clară la moarte. Aveam numai 34 de ani. Fusesem un om foarte bun mereu, etc. Eram încă un om capabil de a face chiar o facultate și de a avea copil și familie. Ei mi-au refuzat orice contact verbal cu ceilalți. În primii 4-5 ani reziști, dar după aceea e înfiorător. Aceeași respingere până la zero aproape am întâlnit-o și pe internet, unde toți comunică între ei prin diverse mijloace, iar cu mine au schimbat doar câteva vorbe în toți anii, și atunci parcă tremuram de emoție de parcă era sărbătoare în viața mea - nici comentarii, nici aprecieri aproape deloc și nici poeziile mele nu au plăcut nimănui în atâția ani. Am intat pe internet în 2010. M-au respins complet din grupurile și cenaclurile și asociațiile de poezii sau de haiku, la întrunirile din oraș, deși eram în stare să scriu sau să fac traduceri și studii. Toți ceilalți au fost apreciați și acceptați în grupuri și asociații cu statut de membri și au cărți publicate. Poeziile lor și haikuurile lor au primit premii și au fost publicate mereu. M-am îndreptat cu drag către toți, m-au respins mereu cu gheață și dispreț. Nu m-au acceptat în numeroasele lor proiecte de colaborări, etc. , mi-au făcut promisiuni deșarte că mă vor publica de mai multe ori, m-au dat afară din mai multe grupuri de haiku sau poezie chiar și de pe internet deși nu greșisem nimic absolut, nici măcar nu cerșeam bani și nu mă plângeam de viața mea, până când inima mea plină de dărnicie a înțeles că sădește flori în zadar și oferă iubire unor munți de gheață, cum spunea nașu, și nu am mai scris aproape nimic. Mi-au promis fals că îmi vor telefona sau că ne vom întâlni, etc. Și-au și bătut joc de mine toți, cum voi povesti. După multe tentative eșuate, am renunțat și la a scrie mailuri la care nimeni nu îmi răspunde și la telefoanele în zadar și la a mă înscrie pe zeci de siteuri de socializare unde nimeni nu mă vrea. În fiecare zi când ies pe stradă verific cutia poștală (uneori și de două ori pe zi) în care nimeni nu îmi scrie niciun cuvânt, deși am dat adresa mea pe internet, cerșind câte un leu-doi (ceea ce nu e rușinos cum voi explica, am fost constrânsă într-o perioadă) sau două-trei cuvinte care ar însemna mai mult pentru mine decât un ”like” pe facebook.

În final m-am dus din nou la Fundația Estuar, destul de departe de casă. Acolo era în aparență o armată de psihologi și nu foarte mulți pacienți. Am stat de vorbă cu o altă tânără psiholog, în camera fără geam unde stătusem de vorbă cu un psihiatru cu ani în urmă. Aceasta, al cărei nume l-am uitat, a spus că ei mă acceptă acolo printre alți schizofreni, să particip la ”activități” comune, dar că îmi trebuie dosar în care să aduc adeverință de la medicul psihiatru că sunt în evidența ei și copie după fișa mea clinică cu internările din spital. Dna Cârlig a fost din nou duplicitară: mi-a promis că îmi dă cele două acte, dar la sfârșitul vizitei mele acolo, treaba s-a încârligat, adică ea m-a grăbit să plec cu multe vorbe și chemând pacientul următor înăuntru, și eu nu am avut timp să verific ce a scris în adeverință și asistenta mi-a dat copie după foaia clinică dar eu nu am verificat. Ambele erau de la alte paciente, așa mi-a zis tânăra psiholog, căci eu, de bună credință, i le-am dat ei și ea a ieșit repede cu ele din bârlogul psihologilor și mi-a spus că sunt ale altei paciente. Da, erau ale alteia. Dar eu nu puteam fi sigură că ea minte sau Cârlig mințea, de data asta am impresia aproape certă că Cârlig mințea. Îi dusesem și acelei psiholog o carte (nu ceva cu adevărat ”literar”) cu poezii în care erau și câteva ale mele, în dar. Am simțit că mă strivește toată greutatea lumii: mă condamnau din nou evident la moarte și unii și ceilalți. Oare înțelegeți?! Și nu greșisem nimic și toți mințeau cu ură de atâția ani... Cârlig avea ceva de ascuns și ăilalți la fel. M-am resemnat (de obicei în restul vieții nu am reacționat așa și am insistat mult în fața nedreptăților ce mi se făceau) și deși psihologul a zis să aduc acele acte corecte în viitor eu am rămas cu ei la unele activități comune, cu ghimpele în fund, ca o intrusă și ca un om pe eșafod.

Ieri, 28 august 2016 a fost ziua Irinei de la Sibiu. Nu i-am mai trimis mesaj, nu am mai sunat-o. Ea oricum vrea să mor și eu oricum în curând mă voi sinucide. Ieri nu am putut să scriu, dar azi voi continua această povestire. Deși totul e adevărat, toți joacă teatru că i-au păcălit pe proști că eu delirez și mint, când în realitate tot ce am povestit e adevărul absolut și nu am avut nicio greșeală sau anormalitate toată viața, deci în curând voi muri. Am povestit despre cum m-au masacrat vecinii absolut sigur intenționat cu zgomote, puternice și timp îndelungat, mai am de scris lucruri și mai groaznice, tot adevărate și ele. Volența și agresivitatea pe stradă a fost de asemenea adevărate și direcționate clar asupra mea, cum veți vedea, la fel ca violența din spitalul de psihiatrie când îmi strigau ”moarte” și tot ce mai am de spus. Mă îngrozesc întârzierea adevărului și dreptății în cazul meu din 1984.

După ce am rămas acolo cu acei psihologi, am fost îndrumată să vin o dată sau de două ori pe săptămână la un așa-zis curs de engleză pentru avansați. În final mi-au dat de înțeles că nu mai aveam ce căuta nici acolo și a trebuit să renunț. Ceea ce m-a făcut să renunț, spre tristețea mea, la singurul lucru de viață ce îmi rămăsese de fapt, a fost în primul rând faptul că actele mele oficiale nu erau în regulă, că încă o dată mi se refuza libertatea, deși fusesem un om perfect normal toată viața și capabil și întârzia adevărul din 84 despre aceste lucruri și despre modul în care eram monstruos asasinată. Pe lângă asta, banii mei erau tot mai puțini și abia aveam ce mânca. Un drum dus-întors acolo m-ar fi costat patru bilete a 1,3 lei fiecare, deci dacă mergeam de două ori pe săptămână ar fi fost o avere pentru venitul meu lunar, în timp ce alții își pot permite să circule cu mașină proprie. Pentru cei cu un picior lipsă nu există nici măcar reducere pe trasnportul în comun. Și atunci aveam încă tragere de inimă de viață. Așa-zis pacienții din grupul meu erau ciudați, foarte posibil erau psihologi deghizați în pacienți. Una dintre femei a rămas uitându-se lung la cele două exemplare ale mele din revista americană Off the Coast, singura publicație mai serioasă care mi-a acceptat de-a lungul vieții două poezii ale mele în versiune bilingvă, traduse de mine în engleză. I-am explicat că nu pot să i le dau ei și ea insista că ar vrea să le aibă. Era o femeie care o imita oarecum pe dna Iolanda Mitrofan. Alta m-a șocat când spunea fericită că a obținut sau urma să obțină eventual un loc de muncă la Romfilatelia, magazin de timbre și efecte poștale cu sediul chiar la parterul blocului meu. Așadar nu am mai mers acolo...o tânără psiholog m-a urmărit în stația de autobuz ...și până azi totul a mers din rău în mai rău, fiindcă singurătatea ucide, nimeni nu mă caută deloc nici la telefon, nici pe mail, nici în cutia poștală, etc., nimeni nu are nevoie de mine și poeziile mele sunt căcat, deci voi muri, am îndurat destul și am avut mereu brațele deschise spre ceilalți în zadar. Eforturile mele au fost în zadar, rugămințile mele către Irina de la Constanța să îmi telefoneze măcar o dată la două luni și promisiunile ei tot în zadar și ce mai am de povestit în continuare...Am scris desigur și foștilor colegi de la psihologie și foștilor profesori în zadar, explicând că sunt forțată să mă sinucid și că nu vreau, că sunt complet singură și nu mai pot răbda singurătatea absolută și lipsa banilor până la ultima coajă de pâine. Niciunul nu mi-a răspuns. În drumurile mele prin oraș am văzut lângă fosta piață Galați o cantină socială și deoarece mă săturasem de pâine cu apă și altele, mă hotărâsem într-o vreme să merg acolo că poate îmi vor da o farfurie de supă, și că voi fi alături de alții, dar am renunțat, gândindu-mă că nici acolo nu mă vor primi, fiindcă nu am actele în regulă de fapt, deși nu am venit bănesc. Mie mi-au distrus organismul și mai ales tubul digestiv și organele digestive și prin foamete. M-am îngrășat tot din această cauză nu doar din otravă, deși și otrava a fost reală, cum voi povesti. Răbdam de foame și apoi mâncam mult, în hapuri, sau îmi aducea mama după mai mulți ani. Nu mai aveam bani demult să îmi gătesc. Mâncam adesea pâine cu apă, dacă aveam pâine desigur la un leu sau uscată la reducere la 50 de bani, mai mâncam des pâine înmuiată în apă și presărată cu zahăr (cum era desertul meu în copilărie la țară), mâncam orez fiert gol cu zahăr mult și sare sau paste cu sare sau cu zahăr. Odată am mâncat chiar pâine înmuiată cu ulei, fiindcă mai aveam puțin ulei și mă gândeam că e mai hrănitor așa, dar era tare grețos. Adesea am avut accese înfiorătoare de foame, la fel cum am băut des 8-9 litri de apă pe zi și chiar și 16 litri odată, deși știu că nu mă credeți. Am băut 16 litri într-o zi și noaptea care a urmat când nu am putut adormi de sete. Mergeam încontinuu la WC să fac pipi. Aveam o stare de rău general și mi-era teamă că mor de atâta apă, dar mi-era prea sete ca să mă abțin. Norocul meu că aveam rinichii buni. Mă temeam că am diabet. Haine nu am mai avut nici de vară, nici de iarnă și am purtat 2-3 ani aceeași pereche de pantofi găuriți și rupți. Nu mai aveam ce căuta printre pacienții aceia cu bani și ei de la Estuar. Am cerșit peste tot pe internet și pe stradă de câteva ori. De două ori am avut norocul să îmi dea cineva 10 lei și am avut de tăiței la plic și pâine cu salam și eram tare fericită. De două ori am pus chiloți vechi la ciclu în loc de tampoane sau vată care sunt scumpe, amintindu-mi de mamaia care îmi povestea de vremea tinereții ei. Cristina Oprea, un suflet caritabil de la Iași, care începuse să scrie haiku și care se aciuise pe lângă o misiune evanghelică, mi-a trimis și pantofi și ceva boarfe, (cârpe cum spunea mama) care mi-au fost tare de folos, fiindcă nu aveam deloc și le mai port și acum. După aceea nu mi-a mai scris nici ea. Mi-a trimis și cărți religioase cu dedicație și eu am vrut să le dau mai departe, că am destule, dar Sofița, o vecină bisericoasă despre care voi mai scrie, mi-a spus că ea nu primește așa ceva, fiindcă nu sunt de la patriarhul nostru, ci de la eretici.

Pe facebook am avut eșec total, tot datorită condiției mele sociale de om condamnat la moarte. I-am cerut prietenia chiar și lui Zăgrean în 2013 și el a acceptat după vreo două săptămâni. Mi-a chiar scris două vorbe într-un mesaj ”Dragă Cristina” și atât. Și la meditații îmi spunea ”dragă”. Am renunțat mai apoi la prietenia lui și la toți cei pe care nici nu îi interesa persoana mea, sau puneau postări care mă deranjau. Îmi doream atât de mult puțină comunicare cu alții și toți mă respingeau. Uitându-mă puțin pe pagina lui Zăgrean, am descoperit că pe fata lui o cheamă Georgiana și posibil fiul lui era numit tot Leon. Adevărul crud și dureros e că în 1989, când trăiam acea mare iubire a vieții mele, vorbeam uneori cu el despre copii și el vorbea cu drag despre fetițele lui - atunci eu îi spusesem în camera mea în singurătate că pe copilul nostru aș vrea să îl cheme Leon dacă va fi băiat și el îmi răspundea la meditații prin cuvinte care arătau clar că mă ascultase, sau acasă prin atingeri și vă dați seama cât m-a durut când am descoperit realitatea. În anul 2000 țineam un jurnal, îl mai am și acum, în care am notat câteva reveniri ale mele la poezie, inclusiv poezioare despre viitorul meu prunc. Habar nu aveam că el se căsătorește și tocmai urma să aibă un copil atunci. Și astăzi, și de mai multe ori în trecut, unii au intrat peste mintea mea cu ideea că ei nu înțeleg cum am putut eu, fiind un om atât de fin, să mă îndrăgostesc de un om grosier ca Zăgrean. El a insistat enorm, atât pot spune, și eu eram tânără. Chiar el spunea că eu sunt un om prea subtil pentru cei care sunt în preajma mea și se referea la familia mea. Parcă ieri mergeam cu sufletul meu de răsură dulce și boabele de mură sălbatică pe buze pe lângă biserica Sfinți cu preotul acela libidinos la Zăgrean la meditații. Nu, efectiv nu a trecut timpul deloc. Parcă și acum simt vântul înfoindu-mi fustele și jucându-mi-se în păr. Mi-au luat și mi-au oprit viața complet. Unii în limba engleză îmi tot spun mereu că se presupunea că eu trebuia să mă sinucid și să fiu moartă demult, fiindcă societatea aranjase în viața mea acea imensă sfâșiere a vieții din iubirea mea mare pentru Zăgrean și faptul că el m-a părăsit. Dar eu eram un om prea bun și inteligent pentru a mă sinucide că vor alții, chiar dacă iubirea aceea fusese mare și frumoasă. Puternică și delicată, la fel ca sufletul meu.

Tot atunci mai spuneam că dacă va fi fată, copilul nostru ar trebui să se cheme Iulia. Iulia era un nume care îmi plăcea mult datorită bunicii mele Iuliana, dar aș fi preferat Iulia. Pe facebook am încercat să contactez și familia Kauer, așa-zis verii mei din SUA. Eu am primit de la ei mici cadouri și haine când eram în liceu și haine și în 1990, când a venit tanti Ana din nou în vizită. Și apoi și în facultatea de psihologie, când am poze cu ea și cu tanti Piri. Nu le-am scris pentru a cerși, ci din nevoia simplă și foarte dureroasă de comunicare, și dacă mi-ar fi răspuns măcar o dată nu aș fi mai insistat. Le-am trimis o poză veche cu mama lor tanti Elsa din anii de după război când fugea cu tatăl ei prin Europa. Și o poză cu Susan când era tânără. Nu avea importanță povestea veche și misterioasă despre al doilea război mondial sau faptul că nu eram rude cu adevărat, dar ei nu s-au aplecat la nivelul meu de verișoară săracă, ei fiind familie înstărită și desigur cu problemele lor. Susan îmi scria când eram mici și îmi trimitea desenele ei chiar. Tanti Piri îmi povestea că, atunci când ea fusese la nunta unei fete în SUA (toate trei s-au căsătorit dar numai despre cea mare, Julia, am aflat că a avut doi băieți), atunci Fred, fratele mai mic, a întrebat cu un interes ciudat despre mine, ca și cum știa ceva despre mine, când bătrânele au adus vorba de mine acolo. Ulterior Freddy a murit otrăvit cu Litiu, care știu că se dădea uneori în boală depresiv-maniacală în psihiatrie. Celălalt băiat, Jim, fusese și el pacient psihiatric și îi scrisese odată o scrisoare lungă tatei de care tata povestea mereu. În prezent avea un fel de ocupație fără rost. Julia, pe lângă succesul familial, a avansat mult în carieră și a studiat la fel cu Zăgrean, neuroștiințe, ceea ce m-a șocat puțin. Zăgrean nu cred că a avut vreun fel de comunicare cu ea, dar oricum încă demult a contactat oameni din diferite câmpuri de cercetare științifică și a fost coautor pentru diverse cărți împreună cu foști profesori de ai mei la psihologie și cu alți psihologi și alte categorii de intelectuali.

Vorbeam în postarea mea precedentă despre destinul faustic al Cristinei Grabovschi și al altora ca ea cu succes și onoruri profesionale. Pe mine m-au respins deși aveam capacitate intelectuală cel puțin la fel cu ei și echilibru afectiv motivațional perfect. Dar după cum spunea Păunescu ”lumea-i plină de răni și de doctori docenți/ și de măști și de vămi și de mari inocenți”. Eram un om cu suflet frumos și calm și senin, efectiv eram mereu în stare de mult echilibru și muncă intelectuală zilnică de 10 ore, fără să obosesc. Aveam nevoie, voiam să trăiesc. Până în ziua de azi am păstrat în debara și în dulap toate cursurile și cărțile mele de psihologie și medicină, care însemnau speranță și fericire și rostul vieții pentru mine, în ciuda faptului că mama îmi tot spunea să le arunc. Eu am tot sperat că vor revoca sentința la moarte pe care mi-au dat-o și eram capabilă de multă muncă și fericire deplină. Tot timpul intră unii în românește peste mine cu ideea că eu am avut o singură greșeală și asta m-a costat moartea. Nu e adevărat. Nu am avut nicio greșeală. Nici înainte de 92 când m-au închis la psihiatrie, nici după. De fapt în 92 m-au condamnat la moarte în mod oficial. De multe ori mi-au spus că ei nu pot recunoaște adevărul despre mine, fiindcă oamenii nu trebuie să înțeleagă că dacă un om e închis la psihiatrie trebuie efectiv să se omoare. În realitate, eu am cerut o excepție în cazul meu, din diverse motive și cred că se putea face o excepție în cazul meu. Unul a intrat prin 2007 peste mine cu ideea că el e Zăgrean și că el la început când m-a întâlnit la 17 ani, credea că sunt de-a lor și când a înțeles că sunt doar un sacrificiu, i-a fost tare milă. După un diagnosticul psihiatric mi-au spus că nu am dreptul să am nicio pensie, fiindcă nu am ani de muncă. Când după 2002, am fost la dna psihiatru Vișoiu (la care m-a trimis Iolanda Mitrofan), aceea s-a purtat infect cu mine, cum am povestit. Tata m-a speriat că parcă îmi ghicise gândurile (și eu tot nu am crezut nici atunci) și o ridiculiza drept Pișoiu și spunea că eu nu trebuie să ascult de Pișoiu sau Căpraru, ci să îmi văd de treaba mea. Vișoiu (același nume cu al Irinei, fosta colegă care și ea m-a batjocorit) mi-a spus că eu nu am dreptul legal să muncesc nimic între oameni, și în niciun caz cu copiii în învățământ, că directorul care m-a angajat riscă închisoare, etc. Am întrebat-o atunci - bine, deci trebuie să mă omor? Aveam 31-32 de ani. Ea mi-a răspuns cu același ton extrem de agresiv că nu mă împiedică nimeni să fiu arhivară sau bibliotecară, să nu am contact cu oamenii și că altceva nu am voie în mod legal și nici pensie. Ceea ce oferă statul pacienților psihiatrici este doar suma de cam 70 de euro pe lună (vreo 2 milioane și jumătate acum câțiva ani și poate puțin mai mult acum), din care nu se poate trăi, darmite să plătești întreținerea. Eu i-am refuzat din motive pe care le-am explicat și pentru picior amputat se dau doar 39 de lei pe lună, mâncarea pe o zi- două. După diagnosticul psihiatric nu ai absolut niciun drept social, nici dreptul la adeverință medicală de la medicul de familie pentru studii sau angajare în muncă, sau pentru a emigra eventual în altă țară sau de a te căsători și a avea copii. Deci te obligă să te omori de foame și izolare completă. Dna doctor de familie mi-a spus că după intrarea în Uniunea Europeană reglementările în acest sens sunt foarte scrise și în consecință trebuie să mor. Nașu, Dzeu să îl ierte, îmi spunea că trebuie să am răbdare că după intrarea în Uniunea Europeană îmi va fi mai bine. În plus, toți te torturează și te resping oricum, chiar dacă ești un om perfect, chiar dacă ei nu cunosc faptul că legea nu îți permite nimic, numai fiindcă ei au auzit ceva sau bănuiesc ceva, deși victima nu dă nimic rău de bănuit. Eu eram condamnată la moarte din 84, dar oficial din 1992, și de atunci am tot sperat. Deoarece eram deja studentă la psihologie, m-au lăsat de formă și ca să mă amăgească să termin studiile dar mi-au explicat clar cu toții la sfârșitul facultății că nu am ce căuta între ei. Și nici la master. Și nici să mă angajez nicăieri. Apoi, tot de formă, m-au lăsat să intru la medicină, deși nu era legal, și profesorii mi-au spus că nu am ce căuta acolo și colegii m-au respins total. Când eram la master și m-au alungat eram un om perfect pot spune și perfect lucidă și perfect sănătoasă mental cum am fost întotdeauna. Zâmbeam cu inima deschisă și fără prefăcătorie. Același zâmbet sincer și curat, dar cu fericirea și calmul maturității și întreaga cunoaștere și înțelegere a lumii, l-am avut și când m-am mutat în blocul trei și au început să mă maltrateze mai monstruos. Zâmbeam cu tot sufletul, priveam lumea cu ochii curați. Vorbeam frumos cu oamenii la care țineam atât de mult, cu fiecare în parte, viața era paradisul, cu multă înțelepciune aș zice. Eram încă tânără și iubeam lumea și viața enorm și atinsesem maximul calm și luminos în viața mea.

Erau celebrele versuri ale lui Esenin din Omul negru:

”Când te bântuie tristeţea,/Când pierzi toate,/ Când te doare,/ Când te-nşfacă gerul vieţii,/Sub furtuni, sub ani, sub vânt, -/ Să zâmbeşti cu nepăsare/ E cea mai înaltă artă/ Dintre câte-s pe pământ."

Eu nu zâmbeam cu nepăsare, ci cu drag de viață și de oameni și gând bun și optimist, și calm și energie adevărată, nu melancolie. Priviți poza de mai jos, eu la 36 de ani și jumătate, deși în acel an m-au chinuit enorm, cum mai am de povestit, din perspectiva acestor adevăruri:

De asemnea vă reamintesc celebrul cântec al lui Elvis (Elvis îi plăcea mult tatei, fiind muzica tinereții lui) despre omul care poate să cânte chiar dacă nu are nimic al lui, drept urmare este regele întregii lumi. Așa eram și eu și fericirea mea era stabilă, nu o iluzie.

De foarte multe ori mi-au spus în limba engleză că adevărul despre mine nu va fi spus niciodată, că toți au hotărât așa, deși este necesar și este chiar foarte frumos, și trebuie spus tot de când eram copil mic și eu trebuie să trăiesc. Da, povestea vieții mele e foarte frumoasă, fără păcat sau greșeală și e o lecție frumoasă de bine și calm și înțelepciune. Altfel mă omor sigur. Să învingă binele și viața, cum am sperat din 84. Cum îmi promiteau toți. Am fost și am rămas un om perfect normal și inteligent și merit să fac o facultate ca om liber între oameni, nu prin corespondență. Mi-au luat acest drept din 84 și de atunci implor. Nu am avut nici cea mai mică nebunie sau tulburare psihică o viață întreagă. Era mai bine la 35 ani după moartea tatei, cum am explicat încă de atunci când oricum era tot adevărul de cunoaștere scris pe acest blog. Nu am fost niciodată proastă. Cei precum Cristina Grabovschi își bazează strălucirea și fericirea pe spinări de sclavi pe care îi și studiază pentru doctorate, ca în cântecul lui Păunescu. Ei sunt ca mâncătorii de furnici de lângă mușuroaie. Veți spune de unde bani pentru studii, din moment ce m-am născut așa săracă? Eram un om perfect, de aceea am cerut excepție în cazul meu. În realitate am fost aptă de muncă toți anii și ei mi-au interzis legal deci ar trebui în cazul meu să fie dreptate să îmi dea măcar o pate din banii furați înapoi, la nivelul salariului minim pe economie măcar. Am fost un om perfect și nu am greșit nimic și am spus de mii și mii de ori că creierul meu are mare nevoie de muncă 8-10 ore pe zi și că pot citi din nou una sau două cărți pe zi să recuperez ceea ce mi-au furat alții ținându-mă cu sila în lanțuri, fiindcă eu nu am pierdut nimic așa cum ei tot zic mereu. Ei tot mereu spun că eu trebuie să mă sinucid fiindcă am pierdut totul - de când aveam 35 de ani. Dar în realitate viața mi s-a furat cu ură, eu nu am pierdut nimic, fiind ținută în lanțuri și puteam recupera fiind tânără. În realitate nu am avut parte de nimic niciodată din 84, deci nu puteam pierde nimic nici din acest punct de vedere. Oricum fără dreptul la studii care să se și realizeze efectiv eu mă omor sigur, cum am spus încă din 84, fiind om lucid încă de atunci. Există obiceiul ca unele femei să fie lăsate să facă facultatea în jur de 40 de ani, cum a fost de pildă și fiica Ginei din Colun la facultatea de drept. Gina trăia singură în Colun cu zeci de câini și pisici și amenajări să aibă WC în casă și avea muzică veche country americană de la soțul ei, de care avea și tata. Sau Violette Rose-Jones dintre prietenii mei pe facebook - nu mai știu ce studii. Era mai bine din 2006, aveam multă energie și eram o adevărată capacitate. Acum abia la 60 de ani aș ajunge să îmi dau doctoratul, ca în Evul Mediu. Am explicat totul clar demult și nu am ascuns nimic. Încă și acum aș mai putea citi și munci cel puțin o carte pe zi cu mult drag. Dar mai presus de orice trebuie să am bani și să am măcar un copil, chiar dacă eu aș muri la naștere. Era mai bine la început, la 31-34 de ani, cum am explicat clar de atunci când am început să îmi cer drepturile. Altfel mor precis. Abia aștept să îmi țin copilul la piept, cum am spus de mii de ori în ultimii ani. Să am măcar bucuria și fericirea imensă să fiu gravidă și să îmi aduc copilul pe lume, să trăiesc și eu un strop de fericire câteva luni pe lumea asta, după 45 de ani și jumătate de nenorocire, culmea, în aparență numai fiindcă Zăgrean voia să mă sacrifice fiindcă voia copilul altei femei. El știa că fără copil mor. Era dator să îmi dăruiască un copil, măcar prin însămânțare artificială. Am fost totuși un om perfect, chiar dacă nu știu nimic despre sex și nu am avut niciodată activitate sexuală. Lipsa copilului și chiar a dreptului de a adopta (dar vreau copilul meu) înseamnă moartea sigur.

Din cauza a toate cele spuse deja pe blog și destule care mai sunt de spus și sper că le voi termina înainte să mor, am urlat singură în casă în blocul trei de vreo două ori sau de trei ori la pereți, dar din fericire vecinii nu m-au închis la psihiatrie. Tot ce am spus și mai am de spus despre ei e adevărul. Eu nu pot trăi fără copil și nici fără drepturi, adică dreptate. Am urlat singură că ”este strigătoare la cer întârzierea adevărului de 32 de ani (sau câți erau mai înainte) și faptul că mă omoară în izolare fără nicio greșeală toată viața, fiind și tânără încă”. Oricum eu nu mai pot îndura. Înainte să mor, acum în aceste ultime săptămâni, nu voi mai urla.

În ce privește cunoașterea acumulată de-a lungul anilor, repet, ea nu mi-a fost dată mură în gură de cărți și de nimeni altcineva. Dvs puteți spune că eu am fost un mare sau mic mistic, așa cum se spune în general despre spiritele capabile, dar aflate la marginea societății. În realitate am fost un om inteligent și lucid și tot ce știu se bazează desigur pe fapte observate în lumea exterioară, mai mult decât pe intuiția combinată cu sinteze a omului singur. Vă dau un exemplu - m-am aflat adesea printre întrebările ce se deschid la granița dintre cunoaștere și creație. Există ceva acolo? m-am întrebat și dacă da, ce este cert? Unul dintre răspunsuri e oglinda. Sau microscopul umilului histolog puteți spune. De-a lungul secolelor. În vara lui 1989 stâteam în iarbă în grădina de la Colun și, datorită posesiei sexuale puternice asupra mea, m-a mirat că un fluture alb se așezase exact pe pubisul meu, peste chilot, și a stat vreme de câteva minute nemișcat, cum stăteam la soare și îmi întindeam oasele moi și fragede peste delușorul din grădină (hamlet e un cuvânt englezesc pentru cătun mic, dar atunci nu îmi puneam întrebarea a fi sau a nu fi). Cu un an în urmă găsisem în celar aruncat un manual frumos de anatomie și fiziologie umană pentru liceu, după care studiaseră și Nelu și Zăgrean, născut în același an cu Nelu. Acela mi l-au furat dintre lucruri, (absolut cert nu l-am aruncat eu) iar cel de pe vremea mea există încă în debara (dulap). Cel vechi mi-a plăcut așa de mult, încât am copiat cu foiță subțire structura peretelui intestinal, așa cum era în manualul vechi și am lipit-o în cel nou. Zăgrean poate a văzut când am deschis manualul, poate inconștient a trăit ceva din viața lui tânără, atunci când am fost eu la meditații. După ani, am observat, fiindcă foița mai e acolo, chiar dacă cartea veche nu mai este, că desenul vechi era total diferit. O altă structură a peretelui intestinal. În același timp am înțeles, tot din proprie experiență, cum se schimbă cărțile în edițiile lor noi și cum se modifică infrastructura intelectuală a societății. M-am gândit atunci în mod firesc la structura modificată a țesutului omenesc și la teorii antropologice și evoluționiste și creaționiste. Totul sub microscopul aflat sub ochiul omenesc. Microscop care și el se schimbă tot mai mult. Om care se schimbă și el de la o generație la alta, pe măsură ce și poveștile de odinioară sunt înlocuite și miturile și religiile dispar, și așa mai departe... cum spunea Paul Valéry - ”Nous autres, civilisations, nous savons maintenant que nous sommmes mortelles”.

Era un cântec demult în anii numiți de tristă amintire cu versurile, care există acum numai într-un singur blog nenorocit pe internet în afară de al meu (îl cântam pe vremea iubirii mele față de LZ) - ”Nu poti opri din zborul ei o ciocârlie care cântă bucuria, Izvorul nu-l oprești nicicum, prin stâncă iși croiește drum, rodind campia, Se risipesc neguri și fum, conturul lor pălește-acum, îndepărtat, îndepărtat, Privește-mă, aceeași sunt și totuși nu mai sunt la fel, eu m-am schimbat.”

Vă reamintesc în acest context și filmul Mașina timpului din 1960 după romanul lui HG Wells, un film foarte întunecat. Mie literatura sf nu mi-a plăcut niciodată, este extrem de urâtă în opinia mea. Mi se pare logic că trebuie să fie adevărul tot și să am copil măcar, că altfel mor. Nu am trăit deloc timp de 45 de ani și jumătate, și nu am avutunicio greșeală de gândire măcar și am fost binele absolut și merit să am copil, nu am avut nici cea mai mică nebunie toată viața și totuși ei mint, deși am spus adevărul de la început. Porcii ăștia în engleză spun că oamenii au inventat chiar mai multe orori decât faptul că am fost chipurile nebună, deci sinuciderea mea e certă așa cum vreți toți. E logic că trebuie să fie tot adevărul de când eram copil, am spus de zeci de mii de ori. E logic că trebuie să trăiesc deplin și liberă și să fie interzis legal mamei mele să mă vadă, fiindcă tot ce am spus e adevărul. Eu aș fi fost oricum cel mai fericit om din lume și merit putere deplină în societate și să nu fiou considerată iresponsabilă sau incapabilă sau inconștientă cum spun porcii, fiindcă nu am avut nici cea mai mică tulburare psihică sau dizarmonie toată viața. Fără copil mor și fără tot adevărul la fel. Și azi mi se zbate coapsa dreaptă cum spuneam și mă îngrozește faptul că nu vreți adevărul și îmi vreți moartea. Am fost mereu un om perfect și merit viața și puterea absolută în societate și copilul cât mai curând, altfel mor. Deși mi-e foarte greu datorită rupturii sulfetești și minciunilor lor implicite, voi scrie mai departe tot restul despre cum m-au masacrat în acești 32 de ani, ce mai e de scris, voi termina și apoi mă omor așa cum vreți încă din 84.

În ce privește medicamentele psihiatrice, în această lume coruptă și rea, în această țară care m-a masacrat în ciuda marii mele iubiri față de România, au scos și o lege care interzice ca pacientul psihiatric să primească două neuropleptice de la policlinică. Dna Căpraru îmi prescrisese Abilify de 15 mg dimineața și Seroquel doză mare seara când m-a dispensarizat, adică m-a scos afară din sistemul medical, ca să mă omoare dna Cârlig și restul lumii prin diverse torturi și abuzuri. Datorită legii acesteia, cum au fost mai multe legi care au lovit în mine, nu mi-a putut da decât Seroquel. Acum dacă nu îl iau mă masacrează sexual sau în tot corpul, fiindcă am îmbătrânit și m-au chinuit din ce în ce în ultimii ani. Vă reamintesc că schizofrenie sau alte boli psihice nu înseamnă decât că omul este violat monstruos de la distanță, comoplet împotriva voinței sale. Nu am avut absolut nicun alt simptom și nici greșeală și abia aștept să îmi cresc copilul și să fie tot adevărul, fiindcă am fost un om perfect. Cum să îmi cresc copilul dacă voi mințiți că eu sunt nebună sau proastă și incapabilă când puteam face atâtea lucruri bune? Normal că trebuie să fie adevărul că altfel mor precis. Am așteptat destul din 84. Acum cardul meu de sănătate este la asistenta lui Cârlig și nu știu ce face cu el. Ea, dna Carmen, a început să vină la mama acasă în Voluntari să îmi aducă Seroquel și somnifer, de pildă Stilnox acum, ceea ce este convenabil. Mama a spus că ea și doctorița au probabil aranjamente ilegale, pe sub mână, cu farmaciștii, și ultima oară când am fost eu acolo într-adevăr a fost o scenă ciudată cu farmacista de dincolo de drum, nu cu cea de la parterul spitalului. Oricum, legal sau corupt, eu dacă nu iau aceste pastile mor de rău în tot corpul fiindcă mă ”fut” ei (asta e expresia lor pentru viol de la distanță). Însă recunosc că aceste pastile nu prea au rost fiindcă oamenii nu mă vor, cum zic toți porcii în română. Ei spun mereu că țara mea nu mă vrea și că poporul român nu mă place. Eu nu înțeleg de ce ei vor să omoare de fapt oamenii pe care nu îi place sau nu îi vrea țara, dar în mod firesc mor fiindcă adevărul a întârziat prea mult - 32 de ani - și fără copil nu pot trăi și la fel și fără dreptul la studii. În concluzie, pastilele acestea luate cu efort nu sunt utile decât pentru ca eu să pot termina de scris povestirea adevărată despre viața mea, care nu interesează absolut pe nimeni, deși este adevărul absolut și în întregime și are valoare morală. După aceea, în cam două luni de acum mă voi omorî desigur, că nu sunt idioată să mai stau, am sperat și am cerșit destul. Am fost mereu la fel cum sunt acum.

Va urma în postarea următoare, la linkul:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-19_31.html

Blocul trei, partea 17

Continuarea povestirii de la punctul 16, cea de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-16.html

Voi scrie din nou în această povestire despre abuzurile psihiatrice și psihologice asupra mea, mai ales ce s-a întâmplat în ultimii ani. De fapt asta a fost totul - un copil bun și inteligent plus multe alte virtuți, nedorită și chinuită de familia adoptivă, care mai era și săracă lipită pământului (aproape - printre cei care nu sunt țigani), și abuzată de societate cu oamenii și instituțiile ei, inclusiv mass media și chiar legile statului român extrem de crude, ca femeie singură cu gândul curat și pace în suflet, nedorită de ceilalți.

Azi mama mi-a făcut cadou o saltea nouă pentru patul meu de o persoană din dormitor. Nu numai că era demult lăsată și eu abia mă mai sculam din pat, dar în plus ieșiseră arcurile și era și pișată. Într-un colț am observat o pată ciudată, care precis nu era de pișat sau sânge menstrual, nu știu ce era. Mama a insistat pe faptul că magazinul de saltele era ținut de arabi, poate ca să păcălească proștii, fiindcă eu avusesem ideea aceea infantilă de pace în Palestina și eventual drepturi pentru palestinieni, dar vă jur că alte idei politice nu am avut, cum am povestit și nici atunci nu am fost proastă, pentru numele lui Dumnezeu - toți aveți, sau mulți dintre voi, iar eu eram tânără! Am mai avut în rest doar ideea unirii cu Moldova de peste Prut, fiindcă s-a vorbit așa la televizor după revoluție, dar eu nu aveam de unde să știu atunci că nu era un lucru dorit. Bărbatul care mi-a adus salteaua nici nu m-a salutat, după ce a vorbit cu mama.

Revin din nou pe firul amintirii la primii ani de calvar de după 84, până la Zăgrean în 88. Repet, am fost un om perfect și nu am avut nici tulburări psihice, nici defecte de caracter cum inventează oamenii răi, pentru numele lui Dumnezeu - chiar nu vedeți că eu nu am avut nicio putere niciodată? Aveam 13 ani. M-au lovit și amenințat monstruos de la început. Printre multe chinuri mă încuiau în casă sau în diverse camere și mă băteau urât, dar nu mă învinețeau, evident de ce, și mai mult decât atât trăiam într- teroare imensă de scandaluri foarte ingenioase în care tot ce era alb ei transformau în negru. Ore întregi. Plus insulte și acuzații mereu nefondate. Apoi le trecea brusc și se comportau normal și mă pupau. În anii tinereții mama m-a pupat și pe frunte, cum au făcut și Holdevici și Zăgrean. Niciodată nu i-am provocat, era iadul pe pământ și vecinii nu interveneau. Nașu mi-a propus să mă adopte sau să fug în Germania, dar eu nu aveam cum. Nu cunoșteam pe nimeni și nimeni nu mă credea. Îmi luau pe rând toate lucrurile dragi din ceea ce aveam în camera mea mică, mai ales cele din copilărie. Eu citeam mult ca reacție de apărare. Nimeni nu suporta să spun adevărul. Mama era aparent rea și, culmea, geloasă pe mine și îmi tot spunea că ei îi plac romanele întunecate cu nebune închise în casă. Familia spunea că mama și tata erau nebuni și că eu trebuie să am răbdare că voi scăpa..apoi tot restul știți. Știți povestea cu psihiatrul, etc. Am scris din nou ca să înțelegeți că drepturile omului nu au existat pentru mine de la început, eram considerată sclavă, în chinuri imense zilnice.

Nu mai țin minte în ce an s-a întâmplat povestea cu camera de gardă la spitalul de psihiatrie. Mi-era tare rău și am fost acolo cu mama, cred că după ce mă internasem singură după povestea cu cârpa otrăvită. Sau înainte Am fost internată de două-trei ori la camera de gardă. Și am ami trecut pe acolo de încă vreo două ori. Mi-a fost foarte rău, probabil din cauza torturilor imense sexuale și cerebrale de după ce m-am mutat în blocul trei. La camera de gardă eram lucidă, dar mă simțeam rău și am tras cu ochiul la ce făcea mama afară pe trepte unde ieșise să fumeze - râdea cu băieții care păzeau camera de gardă și spunea unuia dintre ei cu glas tare ”țiganul ăla se duce”. Eu nici acum nu înțeleg, dar precis a fost adevărat și era ceva rău. Ea a fost mereu anturată, fie că era nebună sau nu și cuvântul ei a contat. Apoi dimineața eu am hotărât să mă întorc acasă și am refuzat internarea. Mama m-a luat atunci sau în data cealaltă (asta au reușit să încurce în memoria mea, dar faptele sunt reale), m-a dus acasă cu taxiul. Voi scrie mai încolo despre armata lor de taximetriști fără respect pentru oameni cum am fost eu. În ziua aceea ea a spus cu glas tare taximetristului :”am pierdut puterea”. Eu ședeam pe bancheta din spate și am spus ”Ce ai pierdut?”, de-a dreptul șocată de ideea ei ciudată și anormală, poate că idioții nu mă cred - precis nu a fost vis sau delir. Altădată la camera de gardă m-au închis cu oameni care păreau să moară și mi s-a părut că recunosc pe englezul acela fotograf și m-am apropiat și l-am atins să văd dacă moare, să ajut dacă se poate și mi s-a făcut mai rău după aceea. A venit paznicul carcerei monstruoase și m-a certat că nu sunt cuminte și nu stau în patul meu, deși nu puteam dormi, chinul era mare și nu ni se dădeau niciun fel de injecții sau pastile. Și în sfârșit, altădată, tot acolo, m-au dus singură într-o rezervă, când călcam aveam impresia că duc tone de greutate pe umăr și apoi acolo m-au legat strâns de pat, deși nu eram agitată, dar mi-era rău și cred că ceream o pastilă sau injecție care nu mi se dădeau. A venit acel medic cu o femeie tânără medic și s-au hotărât să îmi facă o injecție intravenoasă și ea zicea ”o să fie ciulama sau ciorbă”, sau cam așa ceva, dar mi-au făcut-o. După cum spunea și o pacientă pe care am cunoscut-o mai apoi în secția clinic unu, acea cameră de gardă a spitalului era ceva monstruos, un instrument de tortură vrednic de ororile naziste cele mai mari. Acea pacientă era cam idioată fiindcă zicea că eu sunt proastă că nu am înțeles că tot ce e rău în viața mea e din cauza politicii și că trebuie să contactez securitatea statului, că numai ei pot să mă ajute, cum au ajutat-o și pe ea. Eu i-am explicat că e mai degrabă o problemă filozofică și religioasă și ea a râs cu poftă.

Odată în clinică am cunoscut-o pe dna doctor conferențiar care îi luase locul domnului Ionescu ca șef de secție la clinic 1. Dumneaei era acel gen de medic psihiatru cu glasul de cristal, cu o ușoară infatuare sau afectare, nu știu cum să explic, cred că știți la ce gen de femei mă refer. La un moment dat spunea către mine că ea întotdeauna a avut credința că binele e mai presus de rău, că asta e natura ei. În secții, la ultimele internări, adică după moartea tatei, mă țineau mult în holul secției înainte să intru în rezervă, ca să mă prindă ei în plasa lor după chinurile de la camera de gardă. Apoi trăiam acolo ca un flutur în crisalidă. În perioada aceea încă nu eram dependentă de pastile cum sunt acum și trupul mi-era încă sănătos, ceea ce ei au distrus în ultimii ani prin otravă și lipsa tratamentului medical, nu psihiatric, și mai ales prin torturile sexuale din 2006-2007. Plus alte orori și din anii care au urmat. Acum dacă nu le iau o zi mă f..ei așa groaznic încât nu mă pot ține pe picioare și încep chinuri monstruoase în organele interne, mai ales abdominal. Acolo am stat de vorbă cu asistente pe care le cunoșteam de demult (acum i-am uitat numele - ei mi-au șters din memorie câteva nume pe care le știam acum câțiva ani), una din ele de pildă mă trata drept idioată și îmi spunea că eu pot să câștig bani dacă investesc ceva la nu știu ce firmă și fac nu știu ce muncă de agent de vânzări. Cucu bani, probabil credea că sunt proastă. Ea era precis asistenta care mi-a cerut un tablou sinoptic cu marile evenimente din secolul 20 din revista Histoire pe care o citeam când mi-am pierdut piciorul. I l-am dat cadou și ea a zis că îi place, că e foarte interesant. Sora șefă era aceeași. La una din ultimele internări aveam cu mine poezii scrise de mine și trase de mine la imprimantă, dintre primele mele încercări poetice, care nu erau prea reușite. În jurul meu erau oameni care glumeau că ei sunt serviciile secrete SUA, Marea Britanie și nu mai știu ce, parcă România și cel care se presupunea că era SUA, m-a tras deoparte și mi-a explicat că el are tot felul de dobitoace și casă la țară și îmi propunea să mă mărit sau să trăiesc cu el acolo. Eu eram încă suplă și viguroasă atunci. Dar am refuzat desigur, nu eram nebună. Stăteam cu ei la fumoar și ascultam muzică la radio și îi arătam poeziile mele unui vizitator din afară ( nu știu de ce l-au primit acolo), care era ciudat și părea din categoria celor franțuziți, genul românașului rătăcitor cu gusturi pariziene în esență și poeziile mele erau cam slabe atunci. La ultima noastră întrevedere stăteam față în față și el m-a întrebat ce carte mi-a plăcut mie mai mult. I-am spus că mi-a plăcut Condiția umană de Malraux și el a spus cu accent exagerat ”La condition humaine” și apoi mi-a spus că eu trebuie să citesc Lacrimi și sfinți de Cioran, că aia se potrivește cel mai bine vieții mele. O pacientă rea, Crăița, râdea de mine că eu inventez că m-au violat așa groaznic de la distanță fiindcă o femeie poate să dea din picioare să se apere și eu i-am explicat că nu se putea nici asta și că nu cunosc nicio tehnică de apărare în fața torturii sexuale. Ea a spus cu dispreț că eu am citit prea mult Cioran și că muzica mea e un rahat, fiindcă ea ascultă muzică adevărată - respectiv Bang Bang cu Nancy Sinatra, pe care oricum și eu îl ascultasem de multe ori. Apoi am observat că ea avea prietene spre deosebire de mine și stătea noaptea trează și bea cafele în rezervă. Când am intrat la ea eram nedorită și ea spunea că în noaptea aia mai ales trebuia să stea trează.

26 august 2016. Acum mă simt din nou strivită de singurătate. Voi continua în curând această povestire despre diverse chinuri psihiatrice sau leage de diverși psihologi, pe care le-am îndurat în ultimii ani. Azi mi-a venit ciclul, dar nu m-au chinuit încă rău. Am ieșit afară și mi-am cumpărat trei prăjituri mici de la cofetăria Ana Pan. Uneori îmi cumpăr câte ceva de acolo mai ales covrigi sărați, care sunt mai ieftini și câte o părjitură-două. Era când am intrat eu acolo chiar cântecul Windmills of your mind pe care l-am cântat și eu, unul din puținele de aceste gen care mi-au plăcut oarecum. În același timp vânzătoarea vorbea tocmai despre un priveghi la care fusese ea, după ce eu am scris povestirea despre moartea bunicului meu. Recunosc că mă cam deranjează încă repetițiile din viața mea prin oamenii care vorbesc în jurul meu. În casă mi-am pus dopurile să mai citesc puțin și totuși vecinii au cam bocănit și apoi am simțit din nou mușcătura aceea în coapsa dreaptă, adică fasciculații musculare. Altfel, recunosc că a fost o zi mai bună ca de obicei și mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta - doar singurătatea e grea...în cele ce urmează voi continua povestirea aceasta.

Mai erau paciente care veneau la mine și mă întrebau dacă ascult muzică la căști, fiindcă aveam în urechi dopurile portocalii cu șnur de la farmacie pe care le foloseam seara să adorm dacă vecinii făceau zgomote. Și Livia Șchiopu m-a întrebat de ele când le-a văzut prima oară la mine când stăteam în blocul doi. Mai era una care mi-a spus că ea numai când și-a pierdut mama a înțeles ce sprijin important în viață a pierdut. Eu eram conștientă de atunci că lumea, după cum poate ați înțeles, era mai rea decât tot ce îmi făcuseră părinții, dar mama mă chinuia încă prea mult, în ciuda acelei stări de calm și pace și înțelegere a lucrurilor și fericire de fapt pe care o trăisem în 2006-2007. Eram monstruos violentată, zi de zi, cu tot ce am povestit și mai am de spus încă. Eu ofeream iubire adevărată și bine și iertare prin tot ce eram și modul în care mă comportam cu toți și ei îmi răspundeau numai cu ură imensă cum am spus și mai am încă de scris. Nu deliram, cum nu am delirat niciodată, și totul se întâmpla în realitate. Tata spunea, când eram în liceu: ”Cristina, eu nu vreau să te distrug, eu vreau să te întăresc. Lumea este rea și tu nu știi încă asta”. În realitate, omul care este chinuit așa monstruos de părinți este însemnat cu fierul roșu și sacrificat și nimeni din restul lumii nu îl acceptă. El devine volens nolens sclav psihiatric, oricâtă iubire sau gând curat față de oameni are. Toate iluziile mele au fost în zadar și, vreți nu veți e cert că tata avea dreptate că poporul acesta urma să mă chinuiască cum eu nici nu bănuiam atunci - am scris deja o parte și veți vedea lucruri poate și mai importante mai departe. Mama și tata erau îngeri pe lângă ce mi-au făcut ceilalți, inclusiv Zăgrean. Nașu spunea când eram tânără că eu am o putere mai mare decât tata, și de ce nu mi-o folosesc. Nu știu la ce se referea, dar vă asigur că în zadar mă gândeam la bine, și pentru mine și pentru ceilalți, gândul meu nu avea nicio putere și altă putere nu aveam cum să am. După moartea tatei am avut multă energie și optimism și m-a durut enorm și mi-a lăsat urme adânci faptul că după 21 de ani de chinuri și încredere în ceilalți, toată iertarea mea și gândul bun erau în zadar, constante zi după zi atâția ani, 11 deja de atunci. Acum sunt pleoștită, singură și amărâtă, după atâția ani de singurătate și nevoi, în care mereu credeam în zadar în bine. Tata îmi spunea ”pleoștirea” uneori, un termen ingineresc după cum spunea el. Oamenii continuau să mă lovească și mama nu accepta iertarea și iubirea mea față de ea și nici vecinii - erau răi și meschini - și nici statul român nu îmi dădea drepturi și libertate. Oricum absolut sigur nu am avut tulburări de comportament și în niciun caz afective și numai vreo câteva gânduri greșite, dar niciodată patologice, toată viața.

În spital singurul sunet de care agățau fericirea mea zilnică și speranțele mele era zdrăngănitul cărucioarelor cu oale de hrană când se apropia ora mesei. Îmi amintesc că în 92, înainte de a fi închisă la psihiatrie, citeam Hegel odată și, spre deosebire de alți filozofi, mi s-a părut greu accesibil. Era și din cauza tinereții mele și din cauza faptului că eram chinuită zilnic sexual și cerebral foarte rău. Kant îmi plăcuse fiindcă mi se părea ușor de citit și îmi dădea impresia unei poetici ascunse în scrierile sale aparent aride. Heidegger îmi plăcuse și mi se păruse ușor de accesat. Acum am uitat totul prin chinurile din toți anii și rugina așezată peste viața mea intelectuală, care mi-a fost interzisă de fapt. În mod oribil, după tortura psihiatrică groaznică din 92- când s-a petrecut povestea din Nordul țării cu acel Toni - ei mi-a vorbit despre Hegel, ca și cum știa ce citeam eu atunci în 91-92. Niic el nu cred că înțelesese Hegel, era un bărbat cu creierul redus în aparență, prost, chinuit de alcool și fără bani și el și părăsit de nevastă (așa zicea). La una din ultimele mele internări i-am dat în dar doamnei Căpraru o acuarelă a mea, copie după Monet - Femeie cu umbrelă de soare, pictată de mine cu destule detalii și nuanțe de culoare. A pus-o pe perete, unde avea și altele, de la alți pacienți. În cabinetul ei i-am spus că a fi pacient psihiatric nu înseamnă decât sclavie (groaznică) și ea a spus către alte femei (medici stagiari sau psihologi) - ce ne facem cu ea că e așa inteligentă? Dna Căpraru avea ideea că eu ”nu socializez” și a trebuit să accept și această insultă grosolană. În realitate eu socializam, dar pacientelor nu prea le plăcea de mine și mă atacau, jucând teatru pe băncile din fața pavilionului, ca și cum eu eram ținta lor. Uneori, mai ales la primele internări, câteva erau mai prietenoase și îmi dădeau numărul lor de telefon și eu îl dădeam pe al meu pentru a vorbi după externare, dar ele mă uitau și nu mă căutau sau nu răspundeau dacă sunam eu, mă părăseau la fel cu toți ceilalți care nu erau pacienți psihiatrici. Mă întrebați sau mă acuzați că sunt singură - vă spun că eu nu m-am izolat de oameni niciodată, dar ei toți m-au renegat, absolut toți, deși m-am purtat bine cu ei. La fel și când am fost la spitalul de Urgență în 2013. La fel tot restul vieții - deci toată iubirea mea de oameni și energia au fost în zadar și speranțele în zadar, căci cum să trăiești fără oameni cu care să schimbi o vorbă măcar? E clar condamnare la moarte indirect. În final m-am simțit ca în filmul Procesul mai maimuțelor fiindcă am acceptat să vorbesc în fața studenților la medicină din sala de mese și să fiu catalogată de dna Căpraru, inclusiv să vorbesc despre poeziile mele și acum îmi pare rău. Nu trebuia să accept asemenea circ, dar eu am fost mereu prea singură. Apoi am fost dispensarizată la dna doctor Cârlig. La ultimele internări și fosta mea colegă Simona Pascadi m-a cam batjocorit de mai multe ori în spital, purtându-se cu cruzimea și condescendența cu care se poartă stăpânii privilegiați față de sclavii lor. Era sexi, elegantă, își arăta coapsele și fundul în fustă mini și cizme elegante și era a dracu cu adevărat. Un triumf al prostiei și înfumurării inconștiente asupra sufletului meu care răbdase atâta. Născuse patru fetițe și arăta ca la 18 ani, strălucitoare cu suita ei, cu o fetiță pe care o prezenta pacientelor în spital, vorbind alintat la fel cum făcea în facultate, cu soțul care o aștepta răbdător afară pe o bancă. Bătrânul armean care mă ajutase pe mine în spital când aveam de cărat genți grele până la taxi, sau alte treburi mai dificile după amputație, spunea că a auzit că ea e un medic bun și că dacă voia băiat trebuia să schimbe scula. Eu îmi aminteam cum îmi povestea ea în facultate despre pretendenții ei - unul urca precum Romeo la ea la balcon când stătea cu părinții - sau despre Zăgrean, care se luase de ea în facultate și ea interpretase drept aluzie sexuală, dar era mândră că luase nota 7 la el. Era o femeie frumoasă și cu bani și succes din tinerețe, odată am fost la apartamentul ei în timpul facultății și avea încă de atunci calculator și trăia singură. Făcuse și ea psihanaliză cu mine în facultate, dar știu că nu a plecat în Franța, la fel cu ceilalți. Atunci am fost împreună cu Rodica probabil și cu alții și am avut o senzație de amețeală și rău în apartamentul ei, nu știu de ce. Locuia într-un bloc cu ferestre mari pe casa scărilor. Când eram în facultate încă nu înțelesesem că, fiind eu o sărăntoacă, nu aveam ce căuta între ceilalți. Îi iubeam și îi acceptam pe toți ceilalți și le știam tuturor numele și puteam să îi descriu în portrete literare pitorești, cu multă îngăduință și gând aproape matern, cum fusese felul meu mereu. Atunci nici nu știam ce zace în Simona, nu băniuam că mă va batjocori peste ani chiar pe mine și eram tolerantă față de tonul ei de voce atât de afectat sau alintat, care de fapt nu îmi plăcea nici atunci. Acum nu mai știu decât numele a câtorva dintre ei, fiindcă am fost chinuită mulți ani, mai ales să uit numele sau chipul unor pesoane din trecut, care nu au avut impact mare în viața mea și cu care nu am vorbit mult, dar restul lucrurilor esențiale le știu și acum pe toate. Nu demult, prietenii mei pe facebook au postat un link către un articol pe care ei îl consideră bun despre ea probabil, acum dna Trifu, cel de mai jos:
http://literaturitate.ro/cronici-insemnari-din-camasa-de-forta/

Mai demult, a trebuit să cer de la biroul de evidență din spital anumite copii sau extrase din actele mele psihiatrice. Am constatat cu tristețe că în acte perioadele mele de internare erau reduse la circa două săptămâni, când în realitate eu eram ținută săptămâni la rând, până când mi se acrea și mă revoltam și ceream externarea. Dar medicii mă lăsau să plec numai după ce deveneam apatică și lipsită complet de interesul de a mă întoarce acasă. Acest lucru nu e de mirare și vă reamintesc angoasa simțită de mine când am descoperit acele multe gunoaie și acte dubioase în sertarele mele acum câteva luni. Erau mai multe acte în care codul meu numeric personal nu era corect, ca și cum mă născusem pe 15 nu pe 16 februarie și multe altele ciudate, inclusiv un buletin de analize medicale la o clinică privată din sectorul 4, unde precis nu am fost și nu am plătit bani, cu numele dnei Pană, medicul meu de familie, pe el - ca și cum mostrele mele de urină și sânge ajungeau acolo, deși erau prelevate aici lângă casă, în mod gratuit. Nu cunosc explicația.

Am mai avut contact cu psihologii după ce mi-am pierdut serviciul de la ASE, unde de fapt fusesem femeie de serviciu, nu bibliotecară, dar a trebuit să demisionez din multe alte motive. Am mai încercat să mă angajez în alte locuri, dar nu m-au primit, cum voi povesti. În primul rând, fiind disperată am sunat-o pe Cezara, psihologul pe care mi-l recomandase dna Iolanda Mitrofan și care mă părăsise după ce îi dădusem toată povestea vieții mele din copilărie (mai amănunțit decât am scris aici chiar) până în 89. Spunea că e gravidă și nu mai poate să mă vadă, în tmp ce eram cu ea tot în parcul Circului. În 2008-2009 probabil, la telefon mi-a vorbit acru și mi-a spus că ea a fost la specializare în Franța parcă și acum lucrează cu pacienții terminali. I-am spus că nu vreau să mă sinucid dar e greu de tot fără serviciu și singură de tot și fără bani. Mi-a spus să caut la fundația Motivation. După ce i-am contactat, mi-au cerut să merg într-un cartier cu blocuri noi pentru un interviu cu ei. Tocmai în ziua aceea era un ghețuș de n-ai fi scos niciun câine pe stradă. Eu, deja grasă și șchioapă, alunecam aproape la fiecare pas și am riscat cu adevărat să cad și să mor sau mai rău, mai ales când am ajuns lângă blocul unde aveau sediu la un parter. Înăuntru parcă era ceva improvizat și era o singură tânără femeie psiholog cu care am stat de vorbă. Fundația Motivation avea un program de integrare socio-profesională a persoanelor cu handicap psihic sau motor. Persoana pe care o contactasem se numea Alina Iovănel. Ea mi-a cerut datele personale și m-a întrebat dacă aș fi dispusă să lucrez ca femeie de serviciu. I-am spus că bineînțeles că da, dar că m-am îngrășat față de 2007 și nu cred că aș mai putea cu un singur picior să fac treabă bună ca femeie de serviciu. Apoi mi-a cerut să îi trimit Curriculum Vitae prin mail și în română și în engleză. Vreme de câțiva ani am corespondat cu ea (i-am trimis chiar și linkuri spre poeziile mele) și i-am trimis și urări de sărbători. Răspunsul ei, pe care încă îl am pe mail, era că nu e nimic de lucru pentru mine, deși o dată mi-a dat și speranțe false, dar nu m-a acceptat angajatorul. Ceea ce m-a iritat cel mai mult a fost faptul că dacă mă plângeam că eram singură, ea răspundea de obicei acru și cu răutate implicită că ”Omul singur se schimbă foarte mult” și mă durea amenințarea ei, fiindcă în 2006-2007 eram plină de frumusețe sufletească și armonie și intelect bun și iertare față de oameni, efectiv și speranțe și nu doream să devin acră și rea și lipsită de sentiment ca ea. Totul era frumos și bine. Din păcate, în toți acești ani și-a cam atins scopul rău (ea și alții) fiindcă nu doar că nu mai sper și mă voi omorî, dar chiar sufletul meu luminos și vesel și limpede și iubirea față de oameni nu mai sunt la fel. De fapt, poate că mai mult am îmbătrânit. După câțiva ani mi-a spus că acel program s-a încheiat, și pentru mine nu mai există speranțe și nici alte porți la care să bat. Faptul că îmi ceruse să fiu femeie de serviciu, ca și cum insinua că eu aș fi năzuroasă, când eu nu fusesem niciodată datorită vieții mele din copilărie până azi, mi-a amintit de dna Holdevici care îmi spunea că eu am capul foarte bun (exact vorbele lui nenea Puiu săracul) și că e păcat să se piardă așa ceva, dar spunea și că eu sunt brânză bună în burduf de câine și m-a pupat pe frunte. Tot ea spunea că ei nu îi place Ionescu psihiatrul, care nu mă tratase încă, și care a murit ulterior, fiindcă el ar face răul fără niciun motiv. Tot ea, mai spunea că mai demult, când studia yoga și ajunsese la un nivel la care începuse să vadă aurele oamenilor, s-a trezit în curând retrogradată la munca pe bandă rulantă într-o fabrică și că nu prea a fost bine. Cred că am mai povestit odată totul despre ea, inclusiv despre cărțile ei despre frigiditate care se vindeau pe Calea Moșilor la colț, sau despre colegii mei care făceau cu ea yoga parcă sau ajunseseră la Mario de la sala Dalles unde m-au invitat odată și pe mine și dădeau filomul A șaptea pecete - ei păreau doar observatori și ulterior au devenit profesori universitari. Sau examenul meu de licență cu Ionescu, când ea discuta încontinuu cu el și eu trebuia să vorbesc fără ca ei să mă asculte (nu știam nimic despre ghicitul gândurilor, dar nu am gândit nimic greșit). Sau povestea cu studentul la teologie cu care m-a lăsat singură după ce el asistase la cursul ei de terapii sexuale din anul de master și care s-a luat de mine cu niște aluzii care m-au iritat și l-am lăsat în plata Dumnului. Sau modul în care Holdevici spunea că dacă omul pe care îl ridică lumea este rău, el trebuie să fie dat jos. (Aceasta era una din ideile aberante despre intronizări sau ridicări la putere, idee cu care m-au atacat nebunii sau oamenii răi de multe ori în ultimii ani, dar nu știu la cine se referea Holdevici, vorbele ei aveau sens numai pentru colegii mei, nu șit pentru mine). Sau modul în care Holdevici a aruncat nervii ei asupra mea când eram la master și cereau obligatoriu studiu de caz și eu am rugat-o să mă ajute să găsesc și eu pacient, cum aveau ceilalți și ea aproape mi-a țipat că nu are cum să găsească ea pacient Cristinei Moldoveanu, ca și cum eu aveam pretenții absurde și efectiv ca și cum eu eram cu totul altceva, ceva foarte rău, față de ceea ce eram în realitate, fiind crescută în sărăcie și modestă. Holdevici a apărut în acel timp și la televizor și culmea, mie îmi era milă de ea că au scos-o în fața publicului. De fapt nu merita. Presupunând că a făcut multe fapte bune în secret (ceea ce de fapt nu știu) totuși ea mă lovea direct pe față. Povestea cum înainte de filmare a fost obligată să accepte machiajul impus de televiziune. Tata spunea că e evreică. Mai amintesc ziua de naștere/inaugurarea apartamentului a Cristinei Grabovschi, care a primit apartament/garsonieră de la o mătușă bătrână a lui Holdevici, în blocul lui Holdevici, unde am fost împreună cu profesoara și cu colegii de la master și Cristina, cu vocea ei stridentă și râsul ei strident (așa era ea), de care mie îmi era milă că îi căzuse mult părul blond-roșiatic, a spus că era o casă de bătrâni cu mobilă veche. Acolo am dansat pe tunuri cum spunea Cerasela, care nu știu de ce făcea aluzie la Păunescu atunci. Eu nu prea m-am simțit bine. După ani Cristina Grabovschi a ajuns și ea ”bine” (vorba Simonei Trifu), cercetător sau profesor la o universitate din străinătate, am găsit pe facebook. Pe vremea aceea nu puteam bănui, ea juca perfect rolul omului mai puțin inteligent (semăna mult cu Alina Vieriu, vecina nașului meu, în ce privește tonusul emoțional și modul de expresie). E unul din puținele lucruri despre care m-am înșelat în viață cu adevărat. În realitate aproape toți colegii mei au devenit persoane cu succese profesionale diferite. Unii intră peste mintea mea cu ideea că ei erau idioți pe vremea aceea. Au devenit oameni de știință și au avut bucuria vieții profesionale, familiale și intelectuale în general. În fotografii ei par să se fi scăldat zilnic în fântâna tinerețiia a lui Lucas Cranach cel Bătrân. Destinul lor este tipic faustic, al celor care fac pactul cu diavolul. Peste mine au intrat adesea unii cu ideea absurdă să fac pactul cu diavolul și i-am trimis la dracu indirect, că nu eram idioată, dar nu am drăcuit niciodată. Eu am îmbătrânit mult la chip în ultimii ani doar, prin chinuri mari prin care am trecut. Până acum câțiva ani încă arătam mai bine la chip cel puțin, dar în ultimii ani mi-au ruinat sănătatea cu multe boli, pe lângă izolare, sărăcie și aglomerație și agresivitate directă zi de zi la intersecția unde stau. Eu nu am ținut niciodată la aparența fizică, dar din păcate haina îl face pe om. Unii intrau peste mine spunând în gândul meu că ei nu înțeleg de ce eu arăt așa bine fiindcă ei știau că astfel de pacienți sunt foarte urâți, exact așa s-au exprimat. Iar Cristina, ca și mulți alții, studiază și stăpânește lucruri foarte ”interesante”, cum ar fi comunicarea socioafectivă dintre medici și pacienți sau reprezentările vulnerabilității construite de imigranții foarte săraci cu multiple boli, fiind domiciliată în Canada. Veți mai vedea astfel de exemple legate de modul în care m-au torturat unii în ultimii ani cu idei morbide și foate întunecate despre diverse lucruri. De pildă și Camelia Popa, care spunea că și-a dat doctoratul în 2007 și nu își dă al doilea doctorat deocamdată, era profesoară la medicină unde lucrează și Zăgrean, posta o mulțime de elucubrații vulgare pe facebook, unde multora le plăceau acele porcării și lucruri răutăcioase, în timp ce eu nu primeam nicun fel de ”like” sau comentariu sau foarte puține. Brusc, fără nicio legătură cu viața mea sau cu ce gândeam, ea a renunțat la prietenia mea pe facebook, după care m-a insultat urât pe un grup de pe facebook, ca și cum eu aș fi gândit ceva rău sau aș fi fost idioată, când am fost mereu un om bun și inteligent și cu sufletul curat, fără ipocrizie. Așa se poartă intelectualii cu doctorate față de oamenii inteligenți dar săraci cum am fost eu: aruncă asupra noastră toată vulgaritatea și răutatatea de care sunt în stare (Și Zăgrean făcea la fel și Liviu Bogdan Vlad, care își dădea al doilea doctorat când muncema la ASE, era la fel) și se poartă mereu ca și cum cei ca mine au gânduri rele și ură și vulgaritate, cum au numai ei de fapt, și noi niciodată. Intelectualii săraci cum am fost eu nu au nici răutate, nici vulgaritate niciodată, ei trăiesc într-un ceas al ”rațiunii pure”, în care singura mlădiere intelectiv-afectivă pe care și-o permit sunt doar percepțiile multidisciplinare și relativ simfonice ale unor fapte de cultură așezate în lumină clară, la granița dintre suflet și gândire. M-am exprimat în modul acesta prolix ca să înțelegeți mai bine tactismul celor ca mine față de lucruri frumoase din cultură, care sunt pure pentru noi (deci au tendință către absolut) numai datorită supunerii spriritului unor coordonate stabile ale lumii, mai ales cu ochii iubirii față de tot ce există, de exemplu ca într-unul din blogurile pe care le admir (nu l-am studiat profund) și l-am descoperit întâmplător, unde digestia faptului de cultură nu eludează natura umană profundă, respectiv blogul The blue lantern. Mai jos la linkul următor imaginea publică a Cristinei Grabovschi, care precis și-a recâștigat părul pierdut, sau și-a făcut implant (atunci ea avea foarte puțin) așa cum e în prezent (nu știu de când e poza), și domeniile ei grotești de activitate intelectuală:
http://www.uhearst.ca/personnel/cristina-grabovschi

Mai jos imaginea (click să măriți) care se potrivește oarecum cu activitatea ei înfloritoare și a altora ca ea de asemenea:

Dincolo de toate cele trecătoare, în lumea veșnic trecătoare,
Iar noi locului ne tinem,/Cum am fost asa ramânem:/Marea si cu râurile,/Lumea cu pustiurile,/Luna si cu soarele,/Codrul cu izvoarele. (Mihai Eminescu, la 29 de ani de viață pe pământ românesc)

Acum, după ce am terminat de scris (mai e doar un fragment din această postare), s-a băgat un porc peste mine cu ideea pe care mi-a tot repetă : ”Complimentele mele, Cristina”, ca și cum mă acuză și mă scuipă. Această persoană este un om cu o minte infectă, un monstru de prostie și răutate. Când au început să îmi scuipe prima oară aceste complimente am rămas bouche-bée cum spunea odată Zăgrean la meditații și mult timp nu am înțeles. Cu câțiva ani în urmă mi-era greu să înțeleg răul absolut, ceea ce sunt ei de fapt, la fel cum el/ea nu poate înțelege binele. Acest gen de complimente el le arunca peste un om cu educație bună și frumoasă și totodată un spirit integrator, cuminte și calm, cum am fost mereu. Ceea ce e și mai șocant este că am fost mereu binele absolut și am gândit mereu binele și am fost mereu de un total altruism și devoțiune față de oameni, și blândețe, fără să înțeleg de ce sunt lovită de moarte și otrăvită, etc. Veți vedea și mai mult din ceea ce voi scrie. Ei tot mereu spun ”Și atunci de ce n-au omorât-o?” Sau ”Dar pentru numele lui Dumnezeu de ce nu au omorât-o?” Exact asta au făcut, m-au omorât, dar în chinuri groaznice și îndelungate, cum mai am de povestit încă - fiindcă ei spuneau că în mod logic interesul lor e să mă omoare lent. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, moartea omului bun e în puterea lui Dumnezeu, nu a lor, oare ei nu au înțeles asta? De fiecare dată când era să mor din cauza chinurilor și otrăvii din partea lor, ca întotdeauna din tinerețe, mă gândeam numai la binele altora, nu la mine. Așa m-au educat și absolut orice om inteligent este un om bun. Mă șochează și acum puțin aceste așa-zis complimente, ca și cum ăla crede că eu sunt proastă și rea și întunecată, când am fost exact opusul a ceea ce insinuează el. Toți m-au batjocorit de-a lungul vieții și râdeau lovindu-mă de moarte puțin câte puțin, dar eu nu am devenit niciodată rea ca ei. Îmi amintesc din nou și de Adina, colega de la medicină, care râdea cu ceilalți că ”eroi au fost eroi sunt încă și-or fi cât neamul românesc”, de parcă îi umblau idei paranoice și drăcești prin minte - cred că am povestit totul deja...sau cum spunea că eu nu trebuie să știu nimic, o vorbă de a tatălui meu. Sau prietenul ei Ștefan care spunea că ei toți sunt semințe de Rodica, o colegă destul de a dracu din republica Moldova, care se umfla în pene și râdea când el spunea asta de față cu mine. Toți au fost la fel, colegii mei din liceu, din facultatea de psihologie sau de la medicină. Mă scuipau cu idei aberante în mod direct, fiindcă atunci eu nu perecepeam deloc gândurile lor de căcat, scuzați expresia. Dar ce a urmat după ce m-am mutat aici a fost cutremurător, voi mai povesti. Ceea ce poate nu ați înțeles e că eu am fost binele absolut și că ideile lor infecte nu au avut absolut nicio legătură cu ce s-a întâmplat în viața mea (foarte rar erau cuvintele tatei în ce spunea Adina, sau cuvintele părinților mei în ce spunea Zăgrean, atât) și nu au avut absolut nicio legătură cu ceea ce am gândit eu sau cu sentimentele mele.

Azi, 27 august 2016, ca și ieri, am încontinuu aceleași fasciculații musculare enervante în același loc al coapsei drepte ca și ieri toată ziua. Mi-au făcut de multe ori în trecut la fel. M-am întâlnit iar la lift cu un cuplu de vecini tineri cu copil mic, care niciodată nu m-a salutat de când m-am mutat aici, cum fac și ceilalți. Femeia nu a mai apărut demult în drumul meu, numai el mai apărea, ceea ce m-a făcut să bănuiesc că poate s-au despărțit și că ea a luat copilul. Voi scrie ultima parte din această postare în cele ce urmează. Mă doare din nou în zona ficatului destul de rău și încontinuu și nu mi s-au dat pastile niciodată, deși am spus de această problemă cu mulți ani în urmă când a început (și altele de asemenea).

Va urma în curând, în postarea următoare, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-18.html