desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge

vineri, 2 septembrie 2016

Blocul trei, partea 20

Continui aici povestirea de la punctul 19:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-19_31.html

Rămăsesem cu povestirea la italieni și chestiuni italienești din blocul meu. Încă și în zilele acestea, dar mai ales în timpul lunilor de primăvară-vară din anul acesta, intră unii peste mine cu ideea ”Aiuto, ho capito tutto! ” în italiană, adică ajutor, am înțeles totul. Nu știu ce vor și nici de ce cer ei ajutor, dar nu am cum să îi ajut.

Revin la povestirea despre familia Nica de la 8. Ioana N avea și ea adesea capul acoperit cu batic și mergea la biserică și avea icoane și mai ales se ruga singură în casă urmând un adevărat ritual, pe care Marius, soțul ei, îl respecta cu strictețe. Odată am nimerit la ei când ea se ruga și a trebuit să plec repede, fiindcă așa a spus Marius. Și ei au fost la mine acasă de câteva ori. Odată mi-a fost tare rău în tot corpul și simțeam și slăbiciune cerebrală mare și m-am plâns ei și ea a venit la mine acasă și mi-a făcut o frecție cu ulei, chiar a insistat mult, eu nu voiam, spunând că untdelemnul este cel mai sfânt lucru cu putință. Când era mama de față, ea a spus că ei nu îi pasă dacă omul e țigan sau evreu sau orice altceva, doar să fie om, asta contează. În acele momente abia începeam să înțeleg că poate oamenii credeau că eu eram țigancă (sau evreică), așa cum îmi tot repetau unii peste mintea mea, dar acesta nu e un motiv să cred că oamenii chiar credeau că eu aș fi fost țigancă. Mi se pare absurd. Îmi tot repetau că oamenilor li s-au spus mereu minciuni despre mine și de aceea mă omoară de fapt, ceea ce mi se pare absurd. De foarte multe ori mi-au spus că ”greșeala lor a fost că au spus că a fost țigancă”, ca și cum se refereau la mine și nu avea niciun sens, chiar dacă aș fi fost țigancă, de ce atâta tragedie?! Cum adică țigancă? E absurd. Alți spuneau des că ”atunci când am înțeles că nu e țigancă am înțeles totul”. Alteori spuneau ”ei mizau pe faptul că atunci când lumea va înțelege că ea nu e țigancă vor înțelege totul”. Etc. Îmi repetau această idee absurdă că lumea credea că sunt țigancă de multe ori, ca și cum inventaseră unii că sunt țigancă, pe lângă minciuna că aș fi fost nebună. De câteva ori mi-au spus în engleză că eu aș avea origine evreiască, ceea ce iarăși era absurd și nu avea legătură cu martiriul meu. Ioana N a mai spus ceva despre dansul Salomeei și capul sf. Ioan Botezătorul și abia după încă vreo câțiva ani au venit unii peste mine cu ideea că de fapt singura mea greșeală a fost că am dansat goală singură în casă în 1989. De fapt pot aproape jura că nu aveam cum să dansez goală (chiar dacă a fost, a fost o dată doar că altfel țineam minte și, dacă a fost, a fost pentru puține secunde sau minute), din multe motive (nu aveam astfel de suflet să dansez goală și ar fi fost incomod să mă mișc goală din cauze anatomice - labiile vulvei iertați anatomica expresie greșită, deci nu aș fi putut face ceva incomod și neplăcut), dar m-am uitat odată goală în oglindă, fiindcă abia reușisem să slăbesc fiindcă mă îngrășaseră cu sila și voiam să văd cum arăt, dar bineînțeles că nu știam că cineva m-ar putea urmări sau că unii vedeau prin ochii mei. Este drept că am dansat singură în casă, cu perdele sau jaluzele trase și nimeni nu avea cum să mă vadă, dar acel lucru era absolut necesar și natural din cauza presiunilor sexuale imense din partea lui Zăgrean și iubirii aceleia imense și dorului de el și de fapt interpretam melodiile și cuvintele lor. Uneori dansam pe muzică clasică și de multe ori făceam exerciții de mobilitate, fiindcă puteam face podul de sus ușor și sfoara și puteam duce ușor piciorul prin spate la cap (coșuleț). Era o nevoie imensă de echilibrare fizică și emoțională, era ca o reacție de apărare și fiindcă uneori mă durea capul înfiorător de tare. Unii fac yoga sau gimnastică la sală, eu ce puteam face? Nu am fost niciodată nebună sau inconștientă și am fost mereu un om inteligent și lucid și foarte serios, și nici chiar în fața lui Zăgrean nu aș fi putut să mă dezbrac să dansez, oricât credeam în el sau îl iubeam. Nu m-ar fi putut convinge și nu aș fi dansat nici pentru bani goală, chiar dacă mi-ar fi fost foame rău. Irina de la Constanța a venit la ziua mea odată și dansa singură în fața oglinzii și se scălâmbăia și cânta ”tell me why” după cântecul celebru atunci în anii 90, dar eu nici atunci nu am înțeles sau presupus că oamenii credeau că eu aș fi frivolă sau nebună fiindcă dansasem în fața oglinzii. Poate nu e adevărat. După un timp i-am dus Ioanei N cadou o icoană ortodoxă cu mult drag, așa cum i-am mai făcut unele mici daruri ca și Ioanei de jos.

Ioana N este cea care m-a încurajat să scriu poezii, după ce la sfârșitul lui 2006 aflasem că Zăgrean era căsătorit și după aceea mergeam la ei în vizită seara și citeam din poeziile mele uneori și el îmi citea din poeziile lui. Fără ei nu ar fi existat niciuna din poeziile mele, oricum fără valoare și ale mele. El m-a cam amărât când spunea cu subînțeles ceva despre vremea când el era încă un lup tânăr împreună cu alții, fiindcă evident eu am fost un miel și o oaie nenorocită toată viața, nu îmi plăcea expresia lui ”lupii tineri” și zâmbetul lui parșiv legat de poezii de genul acela. El se căsătorise cu Ioana mai târziu și fiecare avea copil din căsătorie precedentă. Mi-a spus că Ioana a vrut ea să cumpere apartamentul acela de 2 camere la etajul 8 ca să nu o bată vecinii de sus la cap, lucru care mă rănea amintindu-mi de cât de mult am fost eu torturată cu zgomote de vecini (și în primii 4-5 ani aici) și m-am gîndit că poate și Ioana fusese chinuită în tinerețea ei. Ioana avea pielea cenușie oarecum, dar nu știu dacă era țigancă, vorba ălora. El îi spunea ei în glumă illustrissima. După ani ea a murit de cancer pulmonar care era datorat mediului toxic de la tipografia unde lucrase în tinerețe, poate de aceea pielea ei era mai cenușie de la început. El fuma la bucătărie, ea nu fuma deloc. Când mergeam la ei acasă mie mi-era mereu rău, simțeam o prezență stranie, o aură puternică ca și la Ioana de jos, dar acolo era puțin diferit sentimentul sau senzația. Totuși am continuat să merg, fiindcă singurătatea e foarte grea și eu nu m-am izolat niciodată. Totuși Marius spunea că eu sunt ”izolaționistă”, una din numeoroasele lui batjocuri față de mine. Ioana mă servea cu diverse lucruri la ei acasă și îmi aducea și de pomană și eu am primit mereu desigur.

La foarte scurt timp familia Nica de la 8 împreună cu Ioana Guță de jos au început să își bată joc de mine foarte urât încontinuu și ca și cum erau coalizați împotriva mea. Eu am avut deplină bunăvoință în zadar. Mă insultau oribil, îmi făceau promisiuni pe care nu le țineau, aveau un comportament duplicitar și purtau măști felurite (chiar și Ioana N spunea odată că eu ar trebui să îi spun mamei mele ”măștile jos!”) mă tratau drept nebună adică neom și cu atâta viclenie și teatru, încât oamenii răuvoitori și proști ar fi putut crede că eu chiar eram rea sau nebună, dacă plecau de la premise greșite, fiindcă eu am fost mereu un om respectabil și cu bun simț și niciodată nebună. Aceștia erau oameni rudimentari și grosieri și inculți, care nu citiseră probabil decât câteva cărți vulgare sau simple, dar care, mai presus de orice, nu erau oameni cu caracter și suflet, în ciuda iertării mele constante și încrederii și bunei mele creșteri și răbdării mele cu gândul bun. (am greșit cu supoziția, poate că nu erau oameni rudimentari, dar așa păreau) Toate insultele lor erau nefondate. Îmi făceau promisiuni false, de pildă că mă vizitează sau mă primesc în vizită la ei și apoi se răzgândeau deși eu nu eram nebună și nu greșeam nimic niciodată. Am scris o dată o scrisoare despre suferința mea zilnică legată de ei, care cuprinde o parte infimă din ceea ce îmi făceau cei trei (plus George mai apoi) în mod simultan. Linkul spre acea scrisoare, mai jos:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2013/11/scrisoarea-mea-catre-domnul-marius-cnica.html

Ei înscenau diverse lucruri, mistificau viața mea, care a fost mereu bună și primitoare, mă făceau să îmi pierd timpul scriind poeziile sau scrisorile lui Marius pe calculatorul meu, gratuit, (dar după ani el nu a vrut să îmi dea 5 lei cu împrumut), și apoi nu aveau nici măcar recunoștință și mă scuipau că eu ”m-am șters cu ei la fund”, exact asta a fost expresia Ioanei Nica, deși ei mă loviseră încontinuu, nu știu de ce spunea așa, era înainte să scriu adevărul despre ei. Ioana de jos la fel, îmi cerea să îi trag ziare la imprimantă cu banii mei (acum nu mai am demult bani de cerneală) dar apoi vorbea urât și mă insulta din nou fără motiv. S-au purtat așa urât, încât proștii ar fi putut crede că eu eram rea sau nebună, numai fiindcă ei mințeau, fără nicio legătură cu ceea ce gândeam sau spuneam eu. Eu m-am purtat frumos cu ei de fiecare dată când ei au venit la mine în vizită, inclusiv le-am făcut poze frumoase, în care el își lua brusc un alt aer. Ioana N mi-a spus direct că sunt nebună și că soțul ei nu trebuie să mai stea de vorbă cu mine, deși nu greșisem nimic, absolut sigur nimic, care să o facă să reacționeze așa. Până la momentul în care m-a invitat la cenaclu cu el dar de fapt nu a vrut să mă duc acolo, am fost cu el la cenaclul de poezie de la Casa Armatei (actual cercul militar național) de trei ori. Odată am fost la expoziția de tapiserii și poezie a unei soții de militar, dna Angela parcă nu mai știu cum, care era o persoană între două vârste, grăsună și genul de gospodină cumsecade care pune murături și face zacuscă la fel cum scrie poezii. (chiar și eu am pus murături - gogoșari cu morcovi și cu conopidă, i-am dat și verișoarei mele Franci, în primul an după ce m-am mutat aici, fiindcă îmi plăcea să gătesc, dar din păcate am pus prea multe foi de dafin, și erau puțin amare, altfel erau bune). Am mai fost odată tot acolo degeaba la discuții toto cu Marius și altădată am fost sus în clădire, unde a citit un poet tânăr apreciat de ei și unde când am intrat unul a intrat peste gândul meu cu ideea ”are o față ca un cur”. Marius îmi spunea că lui nu îi place cuvântul ”curat” în poezii, că alții l-au învățat că ar însemna că face aluzie la cur. Altădată mi-a spus că lui nu îi plac pupincuriștii, adică cei care ajung nume în poezie prin temenele și lingușeli, când în realitate și el era așa ceva, zic, eu, adică publica fiindcă avea relații cu alții, cum fac toți, chiar dacă în general își publica poeziile cu bani proprii. Ulterior au intrat unii porci peste mine cu idei grotești și anume că oamenii au inventat că eu aș fi pupat în fund cu adevărat pe bărbatul acela Toni cel cu penisul în gura mea din cauza scârbei și suferinței mari în viața mea. Toni m-a întrebat de ce fac eu așa ceva, că numai unele femei iau sexul cuiva în gură și eu i-am explicat că am suferit foarte mult, dar lui desigur nu îi păsa și nu avea cum să înțeleagă. Spunea să nu mai iau medicamentele alea psihiatrice că mă tâmpesc de cap. Unii mi-au repetat de mai multe ori că așa au inventat porcii că eu l-aș fi pupat în fund, dar eu nu cred. Sunt alții care mi-au spus în engleză că nu știu cine ar fi mâncat chiar carne din piciorul meu amputat, un lucru de asemenea incredibil și dezgustător, dar recunosc că ei sunt în stare de orice rău sau lucru abject, veți vedea în continuare, dacă încă nu ați înțeles. Un lucru care mi s-a părut ciudat a fost și militarizarea haiku-ului, fiindcă întâlnirile de cenaclu ale celor membri ai asociației române de haiku se țineau tot la casa armatei, iar poetul șef părea tot un fel de militar lipsit de grație și oarecum solid și necizelat ca om și ca gândire, adică nu avea aptitudini verbale dezvoltate. Dar el s-a purtat bine cu mine, cum voi mai povesti, se numea Nicolițov, iar ceilalți membri nu m-au acceptat nici în București și mi-au făcut zile fripte și când am fost la întrunirea internațională de la Constanța în 2013, unde Nicolițov s-a purtat bine cu mine, în măsura posibilului. Eu nu am vină că primele mele poezii au apărut în ziarul Opinia de Buzău, ceea ce nu trebuia de fapt și nici măcar nu erau poezii bune, poate că am mai progresat ulterior, dar Marius a insistat foarte mult să îi dau mereu și la început eu nu am vrut să rup relația cu el și soția lui, fiind foarte singură. Ulterior mi-a spus că vrea să îmi publice o carte cu primele mele poezii, dar s-a răzgândit și eu mă bucur pentru asta. Alții au intrat peste mine cu ideea absurdă că oamenii s-au șters la fund cu poeziile mele din ziar, posibil și fiindcă familia Nica spunea că eu m-am șters la fund cu ei.

Iată cum arătam eu în aprilie 2008 (acestea sunt secvențe dintr-un film, foarte aproape de cum arătam în realitate) după ce mă îngrășasem brusc în urma chinului monstruos din 2007, la mama în Voluntari în bucătărie, când ea și Fana ”discutau” cu mine despre neplăcerile legate de moștenire și cadastru din partea lui Lili Stoicescu:


Îmi amintesc că i-am povestit Ioanei N viața mea pe scurt și, când am ajuns la scena cu preotul Șerban, unchiul mamei care mă molestase în adolescență, ea a zis că tot cartierul știa ce face preotul ăla cu femeile când se spovedeau și că eu trebuia să merg la un preot bun. Mai îmi amintesc că îmi spunea păpușă (ulterior, după ani, mama a început să spună păpușă tuturor) și m-a întrebat câți ani am și când i-am spus 35 sau 36 a zis că trebuie să fac un copil cât mai repede (m-a atins în punctul cel mai sensibil) și mi-a zis că o să-mi facă ea un copil împreună cu maică-mea dacă nu se poate altfel. Mi-a mai zis că trebuie să mă mărit și să găsesc un bărbat tot șchiop ca și mine, că doar nu îmi imaginez că pot să mă mărit cu unul întreg la trup. Aproape de intersecția Moșilor-Carol (la Latină) era un așa-zis handiclub care însă prezenta o vitrină goală și parcă nu avea activitate. Printre zecile de siteuri de socializare unde m-am înscris au fost și unele pentru handicapuri și persoane fără bani, dar și acolo am fost respinsă. Pe cel străin de pildă erau mulți perverși și psihopați care mă întrebau dacă mie îmi place să sug pu...etc sau bărbați singuri care spuneau că sunt din armată și că au bani și caută parteneră, etc. Pe Ioana N mi-o amintesc cel mai bine într-o zi în care stătea pe canapea și cosea la mână tivul la o perdea nouă, lungă până la pământ, cum zicea ea că e la modă, pentru sufrageria lor. Zâmbea ușor în timp ce cosea. Ulterior a început declinul pentru ea. A fost cu soțul prin Europa, prin Italia precis, apoi în SUA la fiul ei parcă. Marius s-a îmbolnăvit acolo la rinichi și, fiindcă nu avea asigurare medicală și de teamă, mi s-a spus că și-a luat picioarele în spinare și s-a întors în țară rapid. Ulterior a stat mai mult la Florica de Buzău, cum stătea și înainte, dar de data asta mai mult. Ioana era grav bolnavă dar eu nu știam. Venise o fată tânără de la țară și mai stătea cu ea și țin minte mirosul de ciorbă de ierburi ciudată pe care o prepara la bucătărie. Marius s-a întors când ea tușea rău și apoi a internat-o la oncologie, unde, din spusele lui, erau mulți oameni tineri sub 40 de ani grav bolnavi. I-am întâlnit pe amândoi odată când ea abia cobora scările cu el la braț să iasă la plimbare nu știu unde, într-o seară. Tușea înfundat, acasă tușea cu mult sânge după cum spunea Marius. Ulterior ea a murit (Dumnezeu s-o odihnească) și lui i-a făcut cineva un site pe internet cu viața illustrissimei sau nobilei sale soții, unde ea nu apare ca un înger, ba chiar parcă dinadins au ales unele poze mai urâte (așa era la început), nu știu sigur cum mai e acum. El s-a recăsătorit rapid parcă, nu știu dacă trecuse anul sau cu puțin peste an. Odată, când l-am întâlnit înainte de a se recăsători, l-am întrebat fără intenție rea ce mai face și el mi-a răspuns morocănos și amărât că nu mai poate de bine. Cea mai tristă amintire pentru mine legată de el e că mi-a dat o carte a lui, Ritualul însingurării, exact în perioada în care unii intrau mereu peste mintea mea cu ideea că trebuie să mă izoleze, deci să mă omoare...și astfel chiar mă obligă să mă omor de fapt. (azi 28 ian 2022, recunosc că mă durea ideea că ei mă obligau să mă omor prin multe lucruri, dar am greșit, oricâtă suferință ar fi omul, cât timp e lucid, nu e obligat să se omoare) El îmi recomandase inițial să îmi semnez poeziile cu numele întreg, dar să inversez prenumele, să semnez Monica-Cristina Moldoveanu, ca să evit aliterația Mo-Mo. Eu mi-am semnat primele poezii Monica Moldoveanu și după ce am intrat pe internet în 2010 am semnat cu numele întreg Cristina-Monica Moldoveanu. Am căutat acum pe net și am găsit că el a scos (dacă nu mă înșel) pozele aceela mai urâte cu fosta lui soție. Când am făcut pozele cu ei la mine în dormitor era și mama dar pe ea nu am pozat-o. Iată mai jos două dintre ele (regret că mi se vedea cearceaful, acela s-a rupt între timp că era vechi, dar era curat la mine mereu, cum spunea și George, care mai venea la mine la vreo nevoie, în ciuda a ceea ce a urmat, era curat, munceam mult). Ioana N avea o vorbă că eu nu trebuie să ascult ce îmi șoptește diavolul la ureche și recunosc că e o vorbă bună, dar din păcate ceilalți au ascultat de vorbe-minciuni despre mine și m-au omorât de fapt, căci altfel aș fi trăit mult și bine și aș fi avut și copil poate. Vă spun din proprie experiență că 99% din ce spun cei răi peste mintea omului bun este minciună. În viața mea eu nu am crezut în ”șoaptele” diavolului, dar ei m-au scuipat mereu după moartea tatei și numai rar de tot spuneau adevărul.


Oricum fără ei nu ar fi existat poeziile mele, în caz că au plăcut cuiva. Ceea ce e puțin probabil. Primele mele poezii erau oribile. Prima poezie scrisă în grabă la sfârșitul lui 2006 despre iubirea mea pierdută era astfel - iar Marius îmi sugera să spun triremă (vas de război) în loc de dig simplu Poezia este extrem de slabă, din motive clare - lipsă de experineță și otravă și chin.

Optsprezece ani trecut-au, vai, Iubire
De când in ochii-mi l-ai adus ca mire
De când m-ai prins cu lanţuri grele-adânci
Ce nu le-ar sfărâma nici aspre stânci
Dar dulcea lor povară de inele
N-aş arunca-o-n mare sau la stele

Nu prigoni Iubire al vieţii mele rost
Ţi-am invăţat tăcerea şi drumul pe de rost
Să-mi fii dig simplu, nu furtună-n mare
Să pot privi spre cer în aşteptare
Când ochii mei pe-ai tăi îi vor chema
Ne-om intâlni departe, în tăcerea mea


Vă prezint aici (fără legătură cu povestirea) unul din multele cântece frumoase pe care le avea tata în colecția lui (probabil și pe acesta l-am interpretat în dans cu toată simțirea mea de atunci), fiindcă tata avea multe cântece bune, cu mesaje pure sau triste sau chiar pline de speranță, etc. Adevărul e că acele cântece s-au lipit de memoria mea fiindcă am fost tratată așa cum am povestit. Multe erau pline de miez dacă le ascultai cuvintele, iar dacă nu, aveau melodii superbe pentru viața mea de atunci, dar cine mai are suflet azi pentru mine?:
Un alt cântec al tatei cu mesaj asemănător, dar de fapt nu, care îmi plăcea (repet, avea foarte multe și celebre și obscure, dar aproape toate bune și le știam pe toate pe dinafară) - ”Why butterflies never cry?”, poza e a mea cu camcorderul mic de la vreo 5 metri distanță de floare, în grădina de la Colun, cântecul e luat de pe un site pirat, se termină la 3:05.

Va urma în continuare în postarea următoare:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/blocul-trei-partea-21.html

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Cu sinceritate cred că...

Postare prezentată

Ultima parte – CONCLUZII - enumerare

Concluzii, partea 1 Azi, 12.12.2020, încep să scriu ultima parte a acestui blog despre viața mea. Iar au intrat în mintea mea cineva în li...